miercuri, 23 aprilie 2014

Labirintul

Astăzi clipa şi eternitatea se bat precum doi căţei măsurându-şi forţele în joacă. Timpul a avut întotdeauna două feţe – aceea care se vede, compusă din secunde, ore, zile, nopţi şi anotimpuri şi aceea care nu se vede, compusă din trecut, prezent şi viitor. Astăzi feţele lui au ieşit la vedere împreună şi se lasă admirate. Dar eu nu am timp să admir feţele timpului.
Sunt în faţa unei porţi uriaşe. E închisă, aşa că bat cu putere, aşteptând să se deschidă. Se deschide cu un scârţâit prelung şi de dincolo de ea răzbat o lumină albă, orbitoare, o muzică divină şi o duhoare nedesluşită de cadavru. Păşesc cu încredere şi teamă prin poartă şi mă uimeşte fiecare pas pe care îl fac pe cărările întortocheate – odată calc pe un nor, odată calc pe iarbă verde şi odată calc pe pământul uscat şi crăpat, pârjolit de secetă.
După câţiva paşi, florile şi arbuştii încep să se strângă în jurul meu, mai înalte decât mine, pe marginile potecilor, iar undeva în faţa mea se zăreşte o pădure şi se aude susurul unei ape curgătoare. Pe deasupra mea zboară libelule cu ochi de pisică, muşte cu conduri albi şi fluturi cu aripi de lilieci. Animale curioase mă privesc timide – crocodili cu blănuri de iepure, lupi cu capete de miei, urşi cu ciocuri de păsări, peşti cu aripi şi păsări cu mâini. Din când în când, câte un viezure mârâie ameninţător, arătându-şi colţii ca pumnalele, dar îl potoleşte rapid câte o şopârlă cu zâmbetul blând.
Ajung la apa curgătoare, şerpuită şi ea, dar nu este o apă, ci un râu de lapte şi miere pe care bătrânul Charon mă aşteaptă în luntrea lui putrezită. Un pic mai jos se vede un pod de curcubeu rupt de la mijloc şi căzut în întunericul pădurii. Nu am ce să îi plătesc luntraşului care îşi scarpină chelia, aşa că îi fac un semn, dar el îmi zâmbeşte şi mă invită în luntrea lui. Ramele vâslelor s-au rupt de mult şi una dintre vâsle e doar un băţ, însă asta nu îl opreşte pe bătrânul Charon să despice cursul râului cu vârful putrezit al luntrei.
Cu greu traversăm râul şi pădurea pare să se aştearnă pe tot malul opus. De cum pun piciorul pe mal, copacii încep să şuşotească şi toate frunzele lor mă privesc cu ochi de sus, arătând cu vârfurile ramurilor spre mine. Veveriţe cu capete de bufniţe şi cozi de păuni îşi aruncă ouăle spre mine, pe când ciorile cu capete de porumbei îmi aduc flori şi miere. Albinele cu aripi de fluturi presară cenuşă parfumată peste mine, iar o vulpe cu rât de porc se tăvăleşte în faţa mea în semn de joacă. Un iepure cu cap de măgar îmi face semn să îl urmez prin pădure, apoi mă poartă printre copaci, departe de potecă.
Îl urmăresc până într-o poiană unde toate animalele pădurii stau în cerc şi aplaudă sau huiduiesc ceea ce pare a fi o luptă. Soarele străluceşte puternic şi din senin se iscă o ploaie cu stropi mari şi reci şi un vânt puternic, dar lupta continuă ca pulsul unei inimi. Furtuna amestecă stropii de ploaie cu razele soarelui şi doboară frunzele şi copacii uscaţi precum lacrimile se amestecă pe obrajii plânşi şi îi spală. Cu toţii au nevoie de lacrimi uneori. Privesc spre lupta din mijlocul poienii: clipa şi eternitatea se bat precum doi căţei... realizez imediat că încă nu am evadat din labirintul sufletului tău...

16 comentarii:

  1. "...dar oare vrei să evadezi"??...
    mi-a plăcut labirintul ..și fotografia :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Presupun că un astfel de loc nu predispune la evadare. Poate doar indecizia si conflictul permanent, însă acestea ne macină pe toţi în interior, chiar dacă unii reuşesc să le ascundă mai adânc.

      Ștergere
  2. uneori ..este bine să le ascunzi cât mai adânc ...

    RăspundețiȘtergere
  3. adevărat :), dar ...oare cel ce caută ..este pregătit pentru ce ar putea găsi ??:)

    RăspundețiȘtergere
  4. hmm, uneori ...intențiile ascunse ...sunt periculoase
    oare or fi de natură pozitivă ???

    RăspundețiȘtergere