Era o noapte perfecta de vara. Cerul senin, luminat
de o luna palida insotita de stelele tremurande, se asternea deasupra
pamantului in acordurile melodioase ale greierilor si valurilor marii. Pe fasia
ingusta de plaja, o inima desenata in nisip se pierdea cu fiecare val inspumat
care imbratisa nisipul, prelingandu-se apoi lent in marea involburata. O briza
rece adia usor aducand cu ea soapte de mult uitate despre lucruri nestiute,
purtandu-le printre ierburi si buruieni peste coasta.
Un pic mai departe de plaja, pe tarm, se vedea o
casuta alba, cu ferestrele larg deschise, lasand perdelele sa se miste in
adierea brizei. Era imprejmuita de o gradina plina de flori si o livada de
portocali, iar pe prispa si la ferestre atarnau ghivece cu flori. Era o casuta
modesta, cu prispa, cateva camere si o mansarda, dar ingrijita si curata. Intreaga
casa canta dragostea, asemeni unui gramofon vechi dintr-un cartier central al
unui oras de provincie.
In mansarda, o femeie cu parul blond si ochii verzi
statea dezbracata pe patul din fata ferestrei, privind luna si stelele in timp
ce tinea in mana cateva flori uscate... un contrast perfect intre o floare abia
inflorita, florile uscate din mana ei si florile pictate pe cearsaful alb si
neted. Un caiet cu file galbene si scrisul apasat impartea masa cu o ceasca de
cafea plina de zat uscat. In josul paginii la care era deschis se putea citi
semnalul de alarma al unui scriitor batran aflat in cautare de cuvinte.
Peste tot prin casa erau carti putrezite de
nepasare si trecerea timpului. Un trandafir zacea uitat peste clapele unui
pian, invelit intr-un portativ misterios. Un medalion cu o fotografie a femeii
si un barbat, impreuna sub cerul instelat, statea sprijinit de o carte veche,
cu paginile ingalbenite si copertile roase de timp. Se potriveau impreuna ca
doua piese din acelasi joc. Pe harta inimii ei, el isi avea locul lui special,
castigat de mult timp...
Tatal ei fusese pescar si scriitor – doua vicii
teribile in viziunea ei, care l-au ucis lent, dar sigur. De aceea femeia
detesta cartile si tot ce insemnau ele, singura ei lectura fiind vechiul caiet
pe care tatal ei il folosise pe post de jurnal. Il citise de la un capat la
altul de nenumarate ori si cu toate acestea nu se plictisea niciodata, avand de
fiecare data convingerea ca afla ceva nou despre batranul ei tata, care
practicase un pescuit riscant, folosindu-si inima pe post de momeala.
El o invatase tot ce stia despre lume si tot ce
i-ar fi trebuit in viata, chiar daca ea nu era de acord cu toate ideile lui. El
ii explicase cu multa rabdare ca lumea nu se limita la coltul lor de rai in
care traiau si chiar ii aratase fotografii cu munti, orase si alte locuri ca sa
o convinga. Ba chiar o luase cu el in excursii cu trenul, insa ei ii parea ca
cel mai frumos loc de pe pamant era chiar acolo, langa casuta alba de pe tarmul
marii.
Un singur lucru nu o invatase batranul... ce era
iubirea. Iubise candva o femeie – pe mama fetei. Dar ea l-a parasit mult prea
devreme, plecand in ceruri la nasterea fetei. De atunci si-a jurat ca nu va mai
iubi pe nimeni alta decat fiica lui si pana in ultima lui clipa si-a respectat
promisiunea: orice ar fi facut, facuse impreuna cu fiica lui, care ii devenise
si muza. Numai ca dupa un timp nu a mai putut scrie, oricat ar fi incercat. Si
chiar daca fata a fost bucuroasa, nemaifiind nevoita sa citeasca, batranul a
ramas mai mereu mahnit, desi a incercat sa isi ascunda supararea.
La moartea tatalui ei, fata a cunoscut un barbat
care ii fusese prieten bun. Pescuisera impreuna pe un vas si in tinerete le
vizitase si casa, dar ea era prea mica si nu putea sa isi aminteasca. Iar acest
barbat avea si el un fiu, la randul lui, pe care spera sa il invete tainele
pescuitului, fara prea mult succes insa. Asemeni tinerei dezgustate de carti si
scris, fiul pescarului detesta navele si pestii, incercand sa stea cat mai
departe de ele. Din acest motiv nu participase la inmormantare, stiind cati
pescari se vor aduna sa il comemoreze pe batranul lup de mare.
Insa atunci cand, intr-o zi, fata l-a vizitat pe
acel om, l-a cunoscut si pe fiul lui. Si nu mica i-a fost surpriza sa il vada,
caci avea ceva ce nu mai intalnise la nimeni pana atunci, chiar daca nu stia
ce. Mersese la prietenul tatalui ei cu o placinta si ceva mancare, in speranta
ca va mai afla povesti despre tatal ei. Insa acasa era doar baiatul lui, un
tanar inalt, brunet si cu ochii albastri ca cerul. De cum o vazu, tanarul zambi
in fata frumusetii fetei, care se oprise. El credea ca se speriase, insa ea se
blocase si ar fi vrut sa isi spintece abdomenul si sa scoata de acolo toti fluturii.
De atunci fata vizitase de nenumarate ori casa
celor doi, atat in prezenta cat si in absenta batranului. Cand nu afla povesti
pescaresti ori despre tatal ei, se multumea sa afle despre tanarul cu ochi
albastri. Iar cand batranul nu era prezent, povestea impreuna cu el despre
caznele pescuitului ori inutilitatea literaturii. Radeau ore intregi constatand
cate aveau in comun si cat de bine se intelegeau, in ciuda protestelor tatalui
tanarului, care privea cu neincredere susotelile si chicotelile celor doi.
Intr-o zi, rolurile s-au inversat si tanarul cu
ochi albastri o vizita pe fata cu parul auriu ca nisipul. O gasi intinsa pe
plaja, citind din caietul ei, de care cu greu se despartea. O privi ore in sir
cum rasfoia, citea si recitea, incercand sa inteleaga ce facea. Tarziu, il
observa si ea si aruncand rusinata caietul, se ridica si alerga sa il salute,
dar se impiedica de o scoica si cazu din nou pe nisip. El ii intinse mana sa o
ajute sa se ridice, insa ea refuza ajutorul si atunci se tranti si el langa ea.
Razand impreuna de situatie, au inceput sa se
priveasca fix in ochi. La inceput timid, apoi din ce in ce mai insistent. Isi
puteau auzi inimile batand cu putere in piepturile lor, puteau vedea cum tot
sangele le pulseaza in obraji si cum cate un nod le statea in gat. Incepura sa
se apropie unul de altul, apoi isi unira buzele intr-un sarut indelungat. Se
imbratisara si se rostogolira in valuri, razand ca doi copii. Atunci au desenat
pentru prima oara o inima in nisip, scriindu-si numele in jumatatile ei.
Apusul ii gasi impreuna pe o stanca de pe coasta,
admirand soarele care cadea cu totul intr-o mare de foc, departe, pe linia
orizontului. El culesese pentru ea cateva flori, iar ea ii daruise o esarfa. Se
intrebau daca vor ajunge vreodata acolo unde cerul se intalneste cu pamantul,
acolo unde luna si soarele par deopotriva, unde norii si stelele nu pot
ajunge... se intrebau daca acel loc exista pe harta. Insa el ii spuse ca
singurul loc in care ar vrea sa ajunga mereu era in bratele ei, iar ea ii spuse
ca pe harta inimii ei el avea sa isi gaseasca mereu locul. Si in seara aceea se
fotografiara impreuna sub cerul instelat.
Timpul trecu si tanarul pleca la oras. In ziua
dinaintea plecarii, o vizita pentru o ultima data pe fata, daruindu-i un
trandafir, un medalion cu fotografia lor si un cantec de pian care sa ii
aminteasca de el. Era pentru prima oara dupa moartea tatalui ei cand cineva
folosea pianul din casa. Fata invatase de mica sa cante la el, insa sunetul lui
ii paruse intotdeauna deprimant. Si totusi, ascultand melodia tanarului ei
iubit, ii paru ca pianul a prins viata sub degetele lui. Isi promisese atunci
ca va canta acea melodie in fiecare zi pana cand el avea sa se intoarca.
Trecusera doi ani de cand el era departe si ea inca
isi amintea promisiunea lui – ca se va intoarce intr-o noapte instelata sa-i
cante un alt cantec, mai frumos decat oricare altul. Reusea cu greu sa adoarma
noptile, de teama ca nu cumva el sa vina si ea sa nu il auda. Privea ore in sir
medalionul, apoi canta melodia lor la pian. Avea grija sa culeaga cate un
trandafir din gradina in fiecare seara si intotdeauna se intepa in cate un spin
cand canta la pian, tinand florile pe claviatura. Isi promitea mereu ca va
pleca sa il caute, apoi isi acorda cate un ragaz in care el s-ar fi putut
intoarce.
La fel se intamplase si in seara aceasta. Printre
parfumul de portocali si trandafiri si cantecul greierilor culesese un
trandafir rosu sangeriu si il imbratisase strans inainte de a-l duce in casa.
Privise spre cerul instelat, amintindu-si de prima lor noapte impreuna. Apoi
intrase in casa si asezandu-se la pian ofta in timp ce isi incepea melodia.
Intotdeauna ii paruse ca ea nu o canta la fel de bine ca el si nu de putine ori
se oprea in mijlocul cantecului pentru a incepe din nou. Apoi obisnuia sa
adoarma cu medalionul daruit de el la piept, in speranta ca el va fi acolo in
dimineata urmatoare. Insa el era acolo doar in visele ei, in care iesea din
medalionul acela spunandu-i cat de mult ii lipsise.
Acum statea in fata ferestrei din mansarda si
privea luna si stelele. Cateodata credea ca doar ele stiu toate dorurile
oamenilor si asculta ore intregi sunetele valurilor si al vantului, incercand
sa afle povestile pe care le aduceau ele. Din cand in cand, suieratul
indepartat al unui tren o facea sa tresara, gandind ca iubitul ei s-ar fi putut
intoarce cu acel tren. Apoi isi amintea ca putine trenuri opreau in gara micuta
din ceea ce fusese candva un port, aflat la o distanta considerabila fata de
satul de pescari.
Briza racoroasa ii mangaia trupul, dar ea ardea de
dor. De cand plecase iubitul ei, locul acela nu ii mai parea la fel de frumos
ca inainte si zilele si noptile pareau adesea prea lungi si sufocante. Si ziua
trecuta ii paruse la fel, iar caietul tatalui ei parca nu ii mai dezvaluise
nimic nou. Se oprise la pagina la care si el incetase sa mai scrie. Isi amintea
ca in vremea aceea scria despre una dintre calatoriile lui pe mare in care
infruntase o furtuna groaznica. Era una dintre cele mai stiute povesti ale lui si
de fiecare data el se supara cand cineva radea sau considera ca nu fusese o
aventura atat de grozava pe cat parea.
Ar fi vrut sa isi scrie si ea propria poveste. Sa
se suie intr-un tren catre prima destinatie posibila si acolo sa inceapa sa isi
caute iubitul. Sau el sa o astepte cu flori in gara, presimtind sosirea ei. Dar
nicio gara nu era suficient de incapatoare pentru dorul care o mistuia pe
dinauntru. Se decise ca asteptarea nu mai are rost, trebuia sa plece... cu cat
mai curand, cu atat mai bine!
Se dadu jos din pat, trase o rochie vaporoasa peste
corpul ei infierbantat si cu o pereche de pantofi si medalionul in mana pleca,
alergand desculta. Cateva minute mai tarziu, era pe peronul garii, asteptand
primul tren. Inima ii tresalta de bucurie la gandul ca va trece prin aceleasi
locuri pe unde trecuse si iubitul ei. Strangea la piept medalionul cu el si
privea spre orizont, asteptand farurile unui tren sa se iveasca.
Tarziu in noapte, cand cerul incepuse sa se
lumineze spre rasarit, se auzi un suierat din departare. Femeia tresari ca de
obicei, gandind ca acela poate fi trenul care ii va aduce iubitul inapoi. Apoi
isi aminti ca de data aceasta ea era cea care pleca si se intrista. Ii parea
rau sa lase totul in urma, chiar daca totul facea parte din trecutul ei. Pana
atunci locul acela fusese lumea ei, cu bune si cu rele. Insa lumea ei se
impartise si acum trebuia sa caute si cealalta jumatate, oricat de greu i-ar fi
fost...
Pe masura ce ea era cuprinsa de ganduri, trenul se
apropia tot mai mult. Pe peron nu mai era nimeni, numai femeia cu rochia
vaporoasa care inca isi tinea pantofii in mana. Ceasul vechi de pe peretele
scorojit al garii e spart si mai are un singur indicator deasupra orei 2. E
liniste si chiar si vantul s-a potolit, lasand sa se auda doar sunetul
trenului, care opreste cu un scartait asurzitor in fata garii. Cativa pescari
batrani coboara cu unditele si plasele in spate, grabindu-se spre port.
Aruncand o ultima privire de-alungul peronului,
femeia se pregateste sa urce in tren. Insa imediat ce piciorul ei atinse
treapta vagonului, observa cu coada ochiului o umbra care se misca repede spre
ea. Se dadu inapoi cativa pasi si distinse un om alergand. Inima incepu sa ii
bata cu putere: era inalt, brunet si zambea in timp ce se apropia de ea. Arunca
pantofii din mana si incepu sa alerge si ea catre el. Se aruncara unul in
bratele celuilalt si se topira intr-un sarut pasional.
Ramasera acolo mult dupa plecarea trenului, iar
primele raze ale diminetii ii surprinsera inca in gara. Povesteau impreuna
despre cat de greu trecusera acei doi ani de singuratate si cat dor adunasera
fiecare in lipsa celuilalt. Apoi el ii povesti toate lucrurile pe care le
vazuse si cat de bucuros era sa se intoarca in cel mai frumos loc de pe pamant,
amintindu-i astfel si ei ca gandise candva la fel. Iar ea il asculta cu luare
aminte, asa cum obisnuia sa asculte povestile tatalui ei. Zambea din cand in
cand si il sorbea din priviri, dar el continua pe acelasi ton cald, fara
intreruperi.
Pornira apoi spre casuta alba cu livada de
portocali, care ii astepta cu aceeasi melodie de gramofon. Se opreau des pe
drum pentru a admira flori, pasari, cerul si norii, marea sau orizontul si
razele soarelui. Pe masura ce el isi amintea toate lucrurile pe care le lasase
in urma, ea isi amintea de scrierile tatalui ei care evocau frumusetea naturii.
Abia acum intelegea care era scopul literaturii si cat de mult gresise
respingand-o. Privind spre cer, promise in gand tatalui ei ca ea ii va continua
povestile si le va publica, ducand mai departe mostenirea lui.
Ajunsi acasa, se oprira in gradina. Culesera
impreuna cateva flori, apoi cateva portocale din livada si intrara in casa. In
timp ce el ii prindea o floare in par, ea musca dintr-o portocala cu pofta,
lasand sucul sa i se scurga pe buze si pe barbie. Apoi il saruta, iar el sorbi
atent fiecare picatura, zambind. Se asezara impreuna in fata pianului, iar el
scoase din buzunarul camasii o hartie pe care erau cateva insemne scrijelite.
Incepu apoi sa isi miste degetele pe claviatura, facand ca pianul si peretii
casei sa rasune intr-o armonie deplina.
Fermecata, femeia isi aseza capul pe umarul lui,
imbratisandu-l. Era, intr-adevar, cea mai frumoasa melodie pe care o auzise
vreodata si inima ii tresalta la gandul ca el o compusese pentru ea, special.
Aproape ca uitase cat de mult ii lipsise atat cat fusese plecat si singurul
lucru la care se putea gandi era ca de acum noptile vor fi la fel de lungi, dar
mult mai fericite. Il lasa cantand la pian si se indrepta spre mansarda. Dadu
la o parte caietul si ceasca de cafea ale tatalui ei si aseza medalionul cu ea
si iubitul ei, sprijinit de o carte. Apoi lua un stilou vechi, il umplu cu
cerneala, scoase o coala din sertar si scrise cu litere mari un titlu pe
mijlocul paginii: „Trenul”...