miercuri, 28 august 2013

Dilema

In matematica, o problema este pe jumatate rezolvata din momentul in care enuntul ei a fost inteles. In viata, insa, nimic nu este ceea ce pare si orice poate fi interpretat gresit...
Omul este considerat nemultumit daca are ceva de obiectat despre altii si perfectionist daca are ceva de obiectat despre sine. Nemultumitul este evitat, perfectionistul este apreciat. Nemultumitul este negativist, perfectionistul este pozitivist. Unul este contraexemplu, celalalt este model.
Dar daca nemultumitul cere mereu mai mult fara sa ofere, iar perfectionistul devine egoist si narcisist? In aceasta situatie, nemultumitul ar fi vazut ca o persoana profitoare, iar perfectionistul – ca o persoana aroganta si respingatoare. Nemultumitul primeste totul de la ceilalti si se bazeaza pe ajutorul lor, dar nu primeste si solicitari. Perfectionistul primeste solicitari de la ceilalti, dar refuza sa depinda de ei. Daca nemultumitul ar primi solicitari, iar perfectionistul ar interactiona cu ceilalti, ar fi simpli nemultumit si perfectionist.
Daca nemultumitul si perfectionistul ar face cate un lucru, amandoi si-ar imputa diverse erori si un rezultat nesatisfacator. Amandoi ar fi apreciati pentru munca lor si considerati modesti. Daca nemultumitul si perfectionistul ar afla ca vor muri, amandoi ar regreta diverse decizii din viata lor si faptul ca nu mai au timp sa repare ceva, orice. Daca nemultumitul si perfectionistul ar comenta alte persoane, nemultumitul ar parea carcotas in vreme ce perfectionistul ar parea ca se lamenteaza, raportandu-se mereu la sine.
Daca nemultumitul si perfectionistul s-ar indragosti de aceeasi persoana, i-ar reprosa mereu toate greselile si defectele. Nemultumitul ar face asta pentru ca si-ar dori o persoana care sa il iubeasca mai mult, perfectionistul – pentru ca si-ar dori ca persoana pe care o iubeste sa fie mai buna. Astfel, amandoi ar fi perceputi ca niste persoane reci, care nu merita iubirea altora si se hranesc cu sentimente. Daca nemultumitul si-ar reprosa si singur greselile si defectele, iar perfectionistul ar intreba cu ce greseste el, ar parea oameni plini de compasiune si sentimente inaltatoare.
Omul perfectionist isi doreste intotdeauna sa fie mai bun. Nemultumitul isi doreste intotdeauna sa aiba lucruri mai bune. Primul este vazut ca o persoana modesta, al doilea – nu apreciaza ceea ce are. Perfectionistul isi doreste tot ce are nemultumitul, dar nu obtine. Nemultumitul isi doreste mereu ceva mai bun, dar nu obtine. Ceea ce inseamna ca nemultumitul si perfectionistul au ceva in comun. Daca perfectionistul ar fi nemultumit de el insusi, iar nemultumitul ar fi perfectionist, perfectionistul ar fi cel care nu apreciaza ce are, desi are, si nemultumitul ar fi persoana modesta care nu recunoaste calitatile pe care le are, desi are. Asadar, perfectionistul interpreteaza gresit ceea ce are nemultumitul, nemultumitul interpreteaza gresit ideea de progres si toti cei care ii catalogheaza interpreteaza gresit viziunile lor.
Intre nemultumire si perfectionism este o granita fina, iar intre ambele si manie este una si mai fina. A fi nemultumit nu inseamna intotdeauna a fi carcotas si lacom, la fel cum a fi perfectionist nu inseamna intotdeauna a fi modest si a incerca mereu sa iti depasesti conditia. Nemultumitul poate fi la fel de perfectionist, chiar daca obiectul tendintei lui nu este propria persoana. Perfectionistul poate fi la de nemultumit sau lacom, chiar daca aparent incearca sa fie mai bun. Un nemultumit perfectionist poate obtine ceea ce isi doreste, insa un perfectionist nemultumit poate ignora orice realizare, stopand progresul. Care este diferenta intre lacomie si obsesie? Probabil aceeasi ca cea dintre nemultumire si critica. Viziunea, insa, reprezinta adevarata dilema...

duminică, 25 august 2013

Realitate

Intrebari curg suvoaie intr-un lung ecou, izbindu-se cu putere de peretii camerei in care te-ai inchis involuntar. Iti ploua in fata si nu te lasa sa respiri, iar raspunsurile se invart in jurul tau ca pescarusii, asteptand sfarsitul fiintei. Uneori crezi ca ai evadat, insa te trezesti in torentul de pe hol care sparge o usa si te arunca intr-o camera si mai mica, si mai intunecata...
Te tarasti in fata ferestrei si incerci sa deslusesti ce e afara. Ca e noapte sau e zi, arata la fel. Ploua sau ninge, e soare sau e vant – se simte la fel. E un oras sau e pustiu – se aude la fel. Si se spune ca in pustiu merg doar cei care vor sa scape de aglomeratie, insa cati nu se intorc bucurosi la ea dupa o absenta de numai cateva zile? E ciudat cum tocmai lucrurile care te fac sa simti ca traiesti sunt cele care te omoara incet, dar sigur...
Privesti in fiecare zi prin fereastra, ascultand cantecul ratiunii, pana cand ti se arata ca ai in fata doar un perete opac pe care ochii mintii nu il puteau vedea si atunci constati ca nebunia si-a sfarsit concertul, dar aplauzele nu isi au rostul. Ti-ai ratat inca un vis, inca un scop, inca o zi, inca o viata... te intorci dezamagit in coltul tau, cu o singura dorinta: ca totul sa se sfarseasca mai repede.
Dar nimeni nu iti face favoruri si orice ai dori se intoarce impotriva ta. Intorci o noua pagina si descoperi ca e mai manjita decat cea pe care tocmai ai parcurs-o. Atunci iti spui ca incercarile sunt facute pentru a te ajuta, desi esti constient ca ai esuat in fiecare dintre ele. Zambesti la gandul ca nu ai invatat nimic, nici macar ceea ce iti dictau altii cu mandrie, crezand ca le vei urma exemplul candva. Te simti rebel si arunci lumea in urma ta, pasind cu incredere spre necunoscut.
Parca doar copiii traiesc in lumea lor, dar ii invidiezi pentru ca macar ei au un loc in care sa se retraga. Nu conteaza ca sunt naivi si pot fi usor ademeniti, rezista fiecarei lovituri si se intorc chiar si acolo de unde au fost goniti in cel mai urat mod posibil. Toate astea iti par absurde si irelevante, caci tie nu ti se poate aplica un astfel de tipar. Ai depasit de prea mult timp acea conditie si acum esti doar un calator singuratic prin pustiul vietii.
Insa orice pustiu, oricat de necunoscut ar fi, are fetele lui cunoscute. Ca sunt iluzii ori fiinte, ca sunt peisaje ori adaposturi, ca sunt fenomene ori liniste deplina, pe toate le-ai mai intalnit candva, le-ai mai vazut cumva si le-ai mai simtit undeva. Si chiar de ai merge pe cer privind spre pamant, tot ai simti ca mergi in cerc, la un moment dat. Iar daca schimbi ruta, ajungi curand intr-un loc populat, dar si mai singuratic. Acolo gasesti toate motivele pentru care ai plecat in pustiu si nu poti ramane prea mult, fiindca nu ai mai fi un calator singuratic.
Poate ca ceea ce nu te omoara te face mai puternic, dar la ce iti serveste? Nici tie, nici altora nu face vreun bine... si te intrebi de ce trebuie sa existe si ei, de ce trebuie sa fie totul astfel, de ce nu poti fi in locul lor sau de ce nu pot fi ei in locul tau. Rezumi totul la un divort intre coate si genunchi, in timp ce te tarasti si te hotarasti sa te opresti intr-o camera intunecata de unde sa studiezi mai bine problema.
Acolo, la geam, e ea... te astepta de mult. E uda si curioasa si rece si dusmanoasa, dar e a ta. Si te imbratiseaza, trantind cu putere usa. Incepe din nou ploaia si iti amintesti ca ai mai vazut toate astea candva, dar nu conteaza. Te asezi in fata ferestrei si incepi sa observi lumea de afara in timp ce ea te imbratiseaza si te zgarie in acelasi timp. Intrebarile incep sa curga si ratiunea sa cante, dar raspunsurile nu se grabesc sa apara. Se tem de ea, la fel ca tine... se tem de realitate...

joi, 22 august 2013

Independenta

Azi e doar un alt maine uitat in cenusa apusului. Obisnuitele priviri spre linia orizontului se pierd intre muntii de beton si marea de asfalt. Nici ploaia nu mai cade la fel ca inainte... e doar o ploaie surda de cuvinte mute care se preling pe umbrela ignorantei. Doar vantul schimbarii mai promite ceva, insa promisiunile tin de trecut...
Fiecare ieri e o alta eternitate care s-a sfarsit. Pentru totdeauna expira mai devreme decat prognoza meteo, care nu este mai plina de confuzie decat o minciuna ticluita intr-o secunda de ratacire inaintea furtunii. Si norii grei de amintiri se astern peste praful gandurilor si ploua fara incetare pana cand totul se ineaca intr-un lent regret.
Maine se anunta un ieri calduros. Amintirile si gandurile promit un curcubeu iluzoriu, dar stralucitor. Soarele il va lumina cu speranta si vantul il va usca de lacrimi. Peste varfurile de otel ale lumii se va instala un nou anotimp – o noua schimbare, un nou motiv, o noua minciuna... promisiunile de ieri, minciunile de azi, iluziile de maine...
Emotiile, sentimentele, cuvintele, visurile, ideile... toate se ingroapa in cimitirul toamnei. Prin ferestrele mici si prafuite credinta se transforma in plictiseala si divinitatea pare o poveste demult uitata a copilariei, la fel ca iubirea ori fericirea. Muntii de beton ascund rasarituri si apusuri rosiatice, dar se apleaca rusinati sub amiezile calduroase si norii libertatii, purtand povara unor povesti sfarsite prematur. A mai trecut o zi, o saptamana, o luna, un anotimp... timpul continua sa curga, zilele sa zboare si lumea sa se invarta.
Totul pare ancorat pe veci, precum cuvintele intemnitate intr-o minte parasita, pana cand, intre ieri si azi, un maine a schimbat ceva. Vantul sufla amintirile, ploaia inunda urechile, soarele incalzeste sufletele, norii acopera inimile si curcubeul picteaza zambetele. Si dintr-o lume atat de solida, ceva fragil se desprinde. Poate se pierde ori poate zboara mai departe. Insa, pentru o clipa, are ceva ce lumea doar viseaza: independenta.

duminică, 18 august 2013

Tablou Erotic

Cine ar fi crezut, in ziua in care te-am cunoscut, ca un sarut incolor va lasa in urma atata dor? Bucati de scrisori arse erau asezate ca o spirala de frunze colorate. Ceasul ruginit anunta toamna cu ecoul vantului prin sicomorul pictat in culorile curcubeului. Flori uscate amestecate pe o masa contemplau starea de ameteala cu o cheie Sol atarnata la capatul unui lantisor peste o pana inmuiata in cerneala.
Imi amintesc cum ai pictat un zambet pe perete in timp ce eu priveam o inima din creioane colorate. Ai sorbit din cana plina cu flori de liliac si ai iesit, razand, in cerdac. Te-am urmat pe un drum de tara, peste un camp in vara, catre o plaja goala in acorduri de chitara. Si cand Soarele a imbratisat marea la al apusului soroc, am vazut impreuna dragostea dintre apa si foc. Am dansat un dans pictat in stropi de culoare si ne-am privit pupilele in forma de inimi cu inflacarare.
Ca doua felii de portocala prinse cu un ac de siguranta ne-am pictat pe trupuri sentimentele cu dulceata. Am baut apa aprinsa in culorile curcubeului in timp ce admiram stelele cerului. Iar tu ti-ai lasat vioara peste portative si ai venit sa ne sarutam, stropiti de culori exortative. Incercand sa ne cunoasteam, ne-am privit reciproc, pana cand sangele din venele noastre a dat in clocot. Ne-am atins suav urmarind contururile trupurilor noastre pana cand ele s-au topit, amestecand culorile cu florile din glastre.
Afara era intuneric si ploua, dar noi am iesit imbracati doar in haina de vopsea. Ne-am aruncat impreuna printre picaturi si am dansat varsand culorile in straturi. M-ai invatat ordinea culorilor curcubeului si mi-ai aratat toate culorile pamantului. A urmat o cina din spaghete colorate, cu desert din buze sarutate. Apoi ne-am scufundat in patul tau din panze si culori si am plutit pe curcubeu, in vis, pana la nori.
Dimineata m-am trezit privit de ochii tai desenati pe o hartie, pe care scria sa te caut in bucatarie. Ma asteptai cu o cana de cafea cu lapte, iar afara ningea bland peste frunzele colorate. Mi-ai oferit o felie de prajitura pe o farfurie alba si mi-ai aratat cum pasari se desprindeau dintr-o pana colorata. Mi-ai turnat dintr-o sticluta esenta de iubire si m-ai lasat sa o pastrez in amintire. Ai deschis un borcan plin cu fluturi si i-ai lasat sa zboare departe, iar din puful lor ai scris cate un „te iubesc” cu fiecare culoare in parte.
De atunci te gasesc pictand in fiecare dimineata, pe undeva pe-afara ori prin casa, dar nu am nicio teama, stiu ca viata noastra nu va fi monocroma. Si chiar daca pare totul un dezastru uneori, reusim mereu sa desenam totul in culori si nu conteaza ca suntem mai mereu patati, de iubire si fericire ne lasam colorati. In tablouri si compozitii ascunzi iubirea noastra, dar eu vad totul privind prin ele ca printr-o fereastra. Iar intr-o zi, candva, vom admira impreuna marea, de pe o plaja goala peste un camp, in vara, si vom privi inapoi cu drag spre un sarut dintr-un cerdac...

sâmbătă, 17 august 2013

Calatorie

Viata e o calatorie in necunoscut. Te nasti mic si nestiutor si tot ce poti face este sa pasesti in lumina. Pe masura ce parcurgi aceasta calatorie, ai impresia ca incepi sa inveti lucruri. Aceasta impresie persista pana in clipa in care totul in jurul tau se prabuseste ca un castel din carti de joc in adierea rece a vantului de toamna. Si atunci incerci sa uiti totul si sa o iei de la capat. Dar se intampla ca totul sa nu iti permita sa il uiti si orice din jurul tau sa iti trezeasca amintiri. Confuzia e logica si fireasca, insa de multe ori ea trezeste si alti demoni, precum intrebarile, suspiciunile, constiinta...
Viata are si parti rele, dar si parti bune. Intr-o parte sunt problemele, pierderile, regretele, iar in cealalta sunt bucuriile, regasirile, prietenia, iubirea... Insa in toate exista un echilibru nescris care se strica la cea mai mica greseala. Un pas gresit si esti considerat un om cu defecte inacceptabile. Un cuvant gresit si provoci sila celor care te iubeau candva. Un vis gresit si ajungi sa fii detestat. Un pas gresit si cazi de pe culme pana pe fundul abisului. Un semnal gresit si esti lasat singur cu demonii. Un cuvant gresit si esti invinovatit pentru tot restul vietii. O viata gresita si esti condamnat si blestemat pentru eternitate... Toate perturba insesizabil echilibrul intr-un mod iremediabil, asemeni unei schisme.
Viata printre oameni e ca un drum catre umanitate. Dureaza mult, este anevoios si nu de putine ori iti vine sa te intorci chiar atunci cand mai ai cativa pasi si ai ajuns. Iar cand ajungi... descoperi o noua dezamagire, ca de fiecare data. Umanitatea are laturi intunecate si fundatii subrede. Acoperisul e gaurit, dar la fel si podeaua. Lumina nu prea patrunde si subsolul e adanc. Scara evolutiei a cazut cu tot cu balustrada si figurile ilustre de pe pereti se sterg tot mai mult. Copiii se joaca printre gunoaie, iar adultii au ocupatia de a le produce. Si de crezi ca ai vazut ceva, nu ai vazut inca nimic...
Avanta-te in necunoscut si vei descoperi de ce te temi. Incearca sa cunosti si vei afla cat de putine stii. Incearca sa uiti si vei observa cat de multe amintiri te bantuie. Cauta-ti prieteni si vei invata cat de putin valorezi. Infrunta-ti inamicii si vei vedea cum se pierd prietenii. Lupta-te cu obstacolele si vei gusta amara deceptie. Mergi pana la capat si vei constata ca nu e deloc asa cum ti-ai imaginat. Doreste-ti din tot sufletul si vei sti ca nu iti trebuia. Traieste la maximum si vei gasi ceva in plus chiar in ultima clipa sau priveste moartea in ochi si vei vedea daca ai trait. In fond, totul e o simpla calatorie...

duminică, 11 august 2013

Cursa

Te trezesti din vis intr-o dimineata, la rasaritul soarelui, si totul iti pare straniu. Incerci sa iti gasesti locul intr-o lume aparent mult prea mare si descoperi ca, totusi, e prea mica pentru tine. Peretii te sufoca, ferestrele te orbesc si usile te intemniteaza in propria casa. Asa ca te decizi sa evadezi.
Iesi cat poti de repede din casa si te sui in masina. Dar ca si cum toate obstacolele nu erau suficiente, o ultima bariera se pune intre tine si fericire: masina nu porneste. Incerci o data, de doua ori, de trei ori... pana la urma iti pare ca volanul iti rade in fata si motorul fumeaza relaxat privind cum te agiti. Asa ca te decizi inca o data sa evadezi.
Cobori grabit din masina si te indrepti spre gara din celalalt capat al orasului, care acum pare cat o tara. Autobuzul intarzie sa apara si calatorii care asteapta te privesc ciudat, ca si cum nu ai ce cauta printre ei. Privesti spre indicatorul statiei si descoperi ca autobuzul pe care il astepti nici macar nu este afisat printre liniile pe al caror traseu se afla statia. Asa ca te decizi sa te straduiesti singur.
Pleci dezamagit din statie, cu gandul ca te poti baza doar pe propriile puteri. Dar asta te intareste si incepi sa alergi spre gara. E aglomeratie si toata lumea se grabeste sa ajunga undeva, ca in fiecare dimineata. Toti iti stau in drum si incearca sa te opreasca, de parca stiu incotro te indrepti si de ce. Insa tu ai o destinatie precisa si ambitia sa faci orice pentru a ajunge acolo.
Ajungi in sfarsit la gara. Insa nu te intampina trenul pe care scrie „Libertate”, ci coada de la casa de bilete. Dar astepti rabdator sa iti vina randul, gandind ca va fi ultimul obstacol in drumul tau spre fericire. Iar cand ajungi, cateva minute mai tarziu, in fata ghiseului, casiera te priveste patrunzator, ca si cum ar sti ce planuri ai. Iti inmaneaza plictisita un bilet pe care tu il primesti cu bucuria unui copil care are in mana jucaria la care visa de ani de zile. Esti atat de bucuros incat nici nu te mai intereseaza cat a costat si ii lasi restul pe tejghea casierei.
Ajungi pe peron si astepti ca trenul tau sa gareze, ca apoi sa iti poti ocupa locul si nimic sa nu te mai opreasca. Nu conteaza cat mai ai de asteptat si cat de lung e drumul, caci pe tine te intereseaza doar destinatia. Iar dupa cateva ore de asteptat si mers, trenul opreste in ultima gara din itinerariul sau.
Cobori grabit si alergi printre oamenii din gara. Poate ei cred ca esti un hot ori un om disperat cautand pe cineva. Prea putin iti pasa, tu alergi spre intalnirea ta cu fericirea. Nu conteaza unde ai ajuns si cat a durat, conteaza doar ca ai ajuns si de ce esti acolo. Asa ca te decizi sa savurezi momentul.
Apusul te gaseste fericit. Esti un om pe o plaja. Doar tu, nisipul si valurile. Nisipul te imbratiseaza oricum ai fi, iar valurile nu te mint niciodata. Si pentru o clipa, in pustietate, ai putea crede ca plaja e a ta... ca marea te cheama... si ca orizontul iti sta la picioare. Dar marea are tarmuri, orizontul e rotund si plaja are stanci... Noaptea are rasaritul, iar ziua – apusul. Visul are un sfarsit, iar realitatea se cearta cu imaginatia. Si totusi, un sfarsit e un nou inceput...

marți, 6 august 2013

Minciuni

- Mai tii minte cand ne-am intalnit pentru prima oara si mi-ai spus ca nu cunoscusei pana atunci o fiinta mai frumoasa? Presupun ca acum nu mai crezi asta... nu?
Se uita in ochii lui, dar privirea lui era absenta. Omul pe care il cunostea ea nu mai era acolo, nici macar nu stia daca il cunoscuse vreodata...”
„Ce prostii!” – isi zise Ana in gand, in timp ce oprea televizorul. „Oare oamenii astia nu s-au saturat sa difuzeze aceleasi gogosi ani la rand?” – era o intrebare retorica, fiindca stia foarte bine ca televiziunile se invarteau in jurul acelorasi subiecte de cand era ea copil. Si-ar fi dorit sa schimbe multe la lumea din jurul ei, insa lacomia si schimbarile nu erau o pereche prea buna.
Era seara si prin fereastra mansardei cerul parea insangerat deasupra orasului cenusiu. Un apus pitoresc intr-un loc banal... „de parca oamenii ar merita!” – isi spuse, din nou, in gand. Si poate ca avea dreptate. Poate ca lumea devenise prea insensibila si ignoranta pentru a mai primi cu bratele deschise oameni ca ea ori apusuri insangerate ca acela. Poate chiar si telenovelele de la televizor erau prea mult pentru oameni...
Ana era genul de persoana care aparea cu aparatul foto cand toti ceilalti tipau ingroziti „paianjenul”, „gandacul”, „sobolanul” sau denumirile altor creaturi oripilante. Iubea pisicile negre si ii placea sa asculte cantecul bufnitelor din parc, noaptea. Iubea si cainii de acolo, chiar daca pareau murdari sau bolnavi si toata lumea ii evita. Locuia singura in mansarda unei case parasite si nimeni, nici macar ea, nu stia cum ajunsese acolo. Era genul de persoana care putea discuta despre orice, inclusiv ecuatia de gradul V cu extraterestri inaripati, dar nu si despre ea. Se imbraca neglijent, manca nesanatos si bea bere la fel ca barbatii. Spre deosebire de ceilati, avea, totusi, limite pe care nu le depasea...
Nu avea multi prieteni, dar nici nu isi dorea sa fie in centrul atentiei. Ii placea sa ii ajute pe oameni, dar stia ca trebuia sa plateasca pretul, care nu de putine ori era mult prea mare. Nu isi facea griji pentru viitor si spunea mereu ca „toata lumea moare candva”, asa ca nu se temea de sfarsit. Radea in fata celor care sustineau ca isi doresc moartea si ii imbratisa pe cei care spuneau ca le place viata. Cu toate acestea nu era o optimista si nu de putine ori fusese vazuta plangand pe strada ori in baruri. Cel mai mult o durea faptul ca era neinteleasa.
„Si totusi... cati oameni se pot lauda cu o poveste asemanatoare?” – se intreba acum. „Sa fie lumea asta o simpla telenovela difuzata la televizorul lui Dumnezeu? Pariez ca se amuza copios vazandu-ne... dar atunci unde ar mai fi Iadul?” – aici se opri. Fusese candva la un pas de moarte si aproape ca vazuse Iadul cu ochii in timp ce doctorii o carau pe o targa in fuga, de-alungul unui coridor infinit deasupra caruia era gravat cu litere de foc „Iesire”. Pana la capatul lui anestezia o adormise si cand s-a trezit, era deja intr-un salon luminos, cu un buchet de flori intr-o vaza si un buletin de observatie la capatul patului. O apendicita cu complicatii, dupa cum avea sa afle de la doctori.
„Da, Iadul trebuie sa fie aici, printre noi... oare cati stiu asta? Cati traiesc cu iluzia ca vor ajunge in Rai si pe cati ii sperie ideea mortii? Cati cred orbeste ca ei sunt Centrul Universului si totul se invarte in jurul lor? Oare... cate iluzii exista in aceasta lume?” – pe masura ce intrebarile se adunau in mintea Anei, norii de pe cer incepeau sa se adune si ei si intunericul era brazdat din cand in cand de fulgere luminoase. Ei i-ar fi fost dificil sa discute toate acele lucruri cu alti oameni. Cei mai multi i-ar fi ras in nas si oricum nu ar fi primit raspunsuri la nicio intrebare.
Ploaia se dezlantui brusc si un tunet o scoase si pe Ana dintre intrebarile ei. „Acum te-ai suparat?” – intreba, de data aceasta cu voce tare, privind spre cer in timp ce inchidea fereastra mansardei. Aprinse o lumanare si isi lua o carte sa citeasca. O rasfoi un timp, cautand sa afle unde ramasese, apoi se opri la un paragraf si incepu sa citeasca. Dar nu dupa mult timp se opri, aruncand cartea intr-un colt al mansardei. „Minciuni! Si mai multe minciuni!” – isi spuse in gand. „De ce nu putem trai realitatea din carti sau din filme si in vietile noastre? De ce ne place sa ne mintim singuri? Si mai ales... de ce cautam cu aviditate minciunile, in loc sa le transformam in realitati cotidiene?” – alte intrebari care nu aveau sa primeasca un raspuns.
Ploaia se opri brusc, asa cum incepuse. Undeva spre apus se zarea un petec luminos de cer si vantul parca se potolise si el. Ana deschise din nou fereastra si zambi simtind adierea racoroasa si parfumul ploii. Apoi privi pe strada in jos, vazand oamenii uzi care alergau printre balti pentru a ajunge acasa. „De-ar putea ploaia sa ne spele minciunile si nu pacatele...” – gandi privindu-i. Isi indrepta privirea spre petecul luminos de cer si intreba cu voce tare: „aceea sa fie speranta, care lumineaza acolo? sau e doar o alta minciuna, Doamne?” – evident, alte intrebari fara raspuns...

vineri, 2 august 2013

Trenul

Era o noapte perfecta de vara. Cerul senin, luminat de o luna palida insotita de stelele tremurande, se asternea deasupra pamantului in acordurile melodioase ale greierilor si valurilor marii. Pe fasia ingusta de plaja, o inima desenata in nisip se pierdea cu fiecare val inspumat care imbratisa nisipul, prelingandu-se apoi lent in marea involburata. O briza rece adia usor aducand cu ea soapte de mult uitate despre lucruri nestiute, purtandu-le printre ierburi si buruieni peste coasta.
Un pic mai departe de plaja, pe tarm, se vedea o casuta alba, cu ferestrele larg deschise, lasand perdelele sa se miste in adierea brizei. Era imprejmuita de o gradina plina de flori si o livada de portocali, iar pe prispa si la ferestre atarnau ghivece cu flori. Era o casuta modesta, cu prispa, cateva camere si o mansarda, dar ingrijita si curata. Intreaga casa canta dragostea, asemeni unui gramofon vechi dintr-un cartier central al unui oras de provincie.
In mansarda, o femeie cu parul blond si ochii verzi statea dezbracata pe patul din fata ferestrei, privind luna si stelele in timp ce tinea in mana cateva flori uscate... un contrast perfect intre o floare abia inflorita, florile uscate din mana ei si florile pictate pe cearsaful alb si neted. Un caiet cu file galbene si scrisul apasat impartea masa cu o ceasca de cafea plina de zat uscat. In josul paginii la care era deschis se putea citi semnalul de alarma al unui scriitor batran aflat in cautare de cuvinte.
Peste tot prin casa erau carti putrezite de nepasare si trecerea timpului. Un trandafir zacea uitat peste clapele unui pian, invelit intr-un portativ misterios. Un medalion cu o fotografie a femeii si un barbat, impreuna sub cerul instelat, statea sprijinit de o carte veche, cu paginile ingalbenite si copertile roase de timp. Se potriveau impreuna ca doua piese din acelasi joc. Pe harta inimii ei, el isi avea locul lui special, castigat de mult timp...
Tatal ei fusese pescar si scriitor – doua vicii teribile in viziunea ei, care l-au ucis lent, dar sigur. De aceea femeia detesta cartile si tot ce insemnau ele, singura ei lectura fiind vechiul caiet pe care tatal ei il folosise pe post de jurnal. Il citise de la un capat la altul de nenumarate ori si cu toate acestea nu se plictisea niciodata, avand de fiecare data convingerea ca afla ceva nou despre batranul ei tata, care practicase un pescuit riscant, folosindu-si inima pe post de momeala.
El o invatase tot ce stia despre lume si tot ce i-ar fi trebuit in viata, chiar daca ea nu era de acord cu toate ideile lui. El ii explicase cu multa rabdare ca lumea nu se limita la coltul lor de rai in care traiau si chiar ii aratase fotografii cu munti, orase si alte locuri ca sa o convinga. Ba chiar o luase cu el in excursii cu trenul, insa ei ii parea ca cel mai frumos loc de pe pamant era chiar acolo, langa casuta alba de pe tarmul marii.
Un singur lucru nu o invatase batranul... ce era iubirea. Iubise candva o femeie – pe mama fetei. Dar ea l-a parasit mult prea devreme, plecand in ceruri la nasterea fetei. De atunci si-a jurat ca nu va mai iubi pe nimeni alta decat fiica lui si pana in ultima lui clipa si-a respectat promisiunea: orice ar fi facut, facuse impreuna cu fiica lui, care ii devenise si muza. Numai ca dupa un timp nu a mai putut scrie, oricat ar fi incercat. Si chiar daca fata a fost bucuroasa, nemaifiind nevoita sa citeasca, batranul a ramas mai mereu mahnit, desi a incercat sa isi ascunda supararea.
La moartea tatalui ei, fata a cunoscut un barbat care ii fusese prieten bun. Pescuisera impreuna pe un vas si in tinerete le vizitase si casa, dar ea era prea mica si nu putea sa isi aminteasca. Iar acest barbat avea si el un fiu, la randul lui, pe care spera sa il invete tainele pescuitului, fara prea mult succes insa. Asemeni tinerei dezgustate de carti si scris, fiul pescarului detesta navele si pestii, incercand sa stea cat mai departe de ele. Din acest motiv nu participase la inmormantare, stiind cati pescari se vor aduna sa il comemoreze pe batranul lup de mare.
Insa atunci cand, intr-o zi, fata l-a vizitat pe acel om, l-a cunoscut si pe fiul lui. Si nu mica i-a fost surpriza sa il vada, caci avea ceva ce nu mai intalnise la nimeni pana atunci, chiar daca nu stia ce. Mersese la prietenul tatalui ei cu o placinta si ceva mancare, in speranta ca va mai afla povesti despre tatal ei. Insa acasa era doar baiatul lui, un tanar inalt, brunet si cu ochii albastri ca cerul. De cum o vazu, tanarul zambi in fata frumusetii fetei, care se oprise. El credea ca se speriase, insa ea se blocase si ar fi vrut sa isi spintece abdomenul si sa scoata de acolo toti fluturii.
De atunci fata vizitase de nenumarate ori casa celor doi, atat in prezenta cat si in absenta batranului. Cand nu afla povesti pescaresti ori despre tatal ei, se multumea sa afle despre tanarul cu ochi albastri. Iar cand batranul nu era prezent, povestea impreuna cu el despre caznele pescuitului ori inutilitatea literaturii. Radeau ore intregi constatand cate aveau in comun si cat de bine se intelegeau, in ciuda protestelor tatalui tanarului, care privea cu neincredere susotelile si chicotelile celor doi.
Intr-o zi, rolurile s-au inversat si tanarul cu ochi albastri o vizita pe fata cu parul auriu ca nisipul. O gasi intinsa pe plaja, citind din caietul ei, de care cu greu se despartea. O privi ore in sir cum rasfoia, citea si recitea, incercand sa inteleaga ce facea. Tarziu, il observa si ea si aruncand rusinata caietul, se ridica si alerga sa il salute, dar se impiedica de o scoica si cazu din nou pe nisip. El ii intinse mana sa o ajute sa se ridice, insa ea refuza ajutorul si atunci se tranti si el langa ea.
Razand impreuna de situatie, au inceput sa se priveasca fix in ochi. La inceput timid, apoi din ce in ce mai insistent. Isi puteau auzi inimile batand cu putere in piepturile lor, puteau vedea cum tot sangele le pulseaza in obraji si cum cate un nod le statea in gat. Incepura sa se apropie unul de altul, apoi isi unira buzele intr-un sarut indelungat. Se imbratisara si se rostogolira in valuri, razand ca doi copii. Atunci au desenat pentru prima oara o inima in nisip, scriindu-si numele in jumatatile ei.
Apusul ii gasi impreuna pe o stanca de pe coasta, admirand soarele care cadea cu totul intr-o mare de foc, departe, pe linia orizontului. El culesese pentru ea cateva flori, iar ea ii daruise o esarfa. Se intrebau daca vor ajunge vreodata acolo unde cerul se intalneste cu pamantul, acolo unde luna si soarele par deopotriva, unde norii si stelele nu pot ajunge... se intrebau daca acel loc exista pe harta. Insa el ii spuse ca singurul loc in care ar vrea sa ajunga mereu era in bratele ei, iar ea ii spuse ca pe harta inimii ei el avea sa isi gaseasca mereu locul. Si in seara aceea se fotografiara impreuna sub cerul instelat.
Timpul trecu si tanarul pleca la oras. In ziua dinaintea plecarii, o vizita pentru o ultima data pe fata, daruindu-i un trandafir, un medalion cu fotografia lor si un cantec de pian care sa ii aminteasca de el. Era pentru prima oara dupa moartea tatalui ei cand cineva folosea pianul din casa. Fata invatase de mica sa cante la el, insa sunetul lui ii paruse intotdeauna deprimant. Si totusi, ascultand melodia tanarului ei iubit, ii paru ca pianul a prins viata sub degetele lui. Isi promisese atunci ca va canta acea melodie in fiecare zi pana cand el avea sa se intoarca.
Trecusera doi ani de cand el era departe si ea inca isi amintea promisiunea lui – ca se va intoarce intr-o noapte instelata sa-i cante un alt cantec, mai frumos decat oricare altul. Reusea cu greu sa adoarma noptile, de teama ca nu cumva el sa vina si ea sa nu il auda. Privea ore in sir medalionul, apoi canta melodia lor la pian. Avea grija sa culeaga cate un trandafir din gradina in fiecare seara si intotdeauna se intepa in cate un spin cand canta la pian, tinand florile pe claviatura. Isi promitea mereu ca va pleca sa il caute, apoi isi acorda cate un ragaz in care el s-ar fi putut intoarce.
La fel se intamplase si in seara aceasta. Printre parfumul de portocali si trandafiri si cantecul greierilor culesese un trandafir rosu sangeriu si il imbratisase strans inainte de a-l duce in casa. Privise spre cerul instelat, amintindu-si de prima lor noapte impreuna. Apoi intrase in casa si asezandu-se la pian ofta in timp ce isi incepea melodia. Intotdeauna ii paruse ca ea nu o canta la fel de bine ca el si nu de putine ori se oprea in mijlocul cantecului pentru a incepe din nou. Apoi obisnuia sa adoarma cu medalionul daruit de el la piept, in speranta ca el va fi acolo in dimineata urmatoare. Insa el era acolo doar in visele ei, in care iesea din medalionul acela spunandu-i cat de mult ii lipsise.
Acum statea in fata ferestrei din mansarda si privea luna si stelele. Cateodata credea ca doar ele stiu toate dorurile oamenilor si asculta ore intregi sunetele valurilor si al vantului, incercand sa afle povestile pe care le aduceau ele. Din cand in cand, suieratul indepartat al unui tren o facea sa tresara, gandind ca iubitul ei s-ar fi putut intoarce cu acel tren. Apoi isi amintea ca putine trenuri opreau in gara micuta din ceea ce fusese candva un port, aflat la o distanta considerabila fata de satul de pescari.
Briza racoroasa ii mangaia trupul, dar ea ardea de dor. De cand plecase iubitul ei, locul acela nu ii mai parea la fel de frumos ca inainte si zilele si noptile pareau adesea prea lungi si sufocante. Si ziua trecuta ii paruse la fel, iar caietul tatalui ei parca nu ii mai dezvaluise nimic nou. Se oprise la pagina la care si el incetase sa mai scrie. Isi amintea ca in vremea aceea scria despre una dintre calatoriile lui pe mare in care infruntase o furtuna groaznica. Era una dintre cele mai stiute povesti ale lui si de fiecare data el se supara cand cineva radea sau considera ca nu fusese o aventura atat de grozava pe cat parea.
Ar fi vrut sa isi scrie si ea propria poveste. Sa se suie intr-un tren catre prima destinatie posibila si acolo sa inceapa sa isi caute iubitul. Sau el sa o astepte cu flori in gara, presimtind sosirea ei. Dar nicio gara nu era suficient de incapatoare pentru dorul care o mistuia pe dinauntru. Se decise ca asteptarea nu mai are rost, trebuia sa plece... cu cat mai curand, cu atat mai bine!
Se dadu jos din pat, trase o rochie vaporoasa peste corpul ei infierbantat si cu o pereche de pantofi si medalionul in mana pleca, alergand desculta. Cateva minute mai tarziu, era pe peronul garii, asteptand primul tren. Inima ii tresalta de bucurie la gandul ca va trece prin aceleasi locuri pe unde trecuse si iubitul ei. Strangea la piept medalionul cu el si privea spre orizont, asteptand farurile unui tren sa se iveasca.
Tarziu in noapte, cand cerul incepuse sa se lumineze spre rasarit, se auzi un suierat din departare. Femeia tresari ca de obicei, gandind ca acela poate fi trenul care ii va aduce iubitul inapoi. Apoi isi aminti ca de data aceasta ea era cea care pleca si se intrista. Ii parea rau sa lase totul in urma, chiar daca totul facea parte din trecutul ei. Pana atunci locul acela fusese lumea ei, cu bune si cu rele. Insa lumea ei se impartise si acum trebuia sa caute si cealalta jumatate, oricat de greu i-ar fi fost...
Pe masura ce ea era cuprinsa de ganduri, trenul se apropia tot mai mult. Pe peron nu mai era nimeni, numai femeia cu rochia vaporoasa care inca isi tinea pantofii in mana. Ceasul vechi de pe peretele scorojit al garii e spart si mai are un singur indicator deasupra orei 2. E liniste si chiar si vantul s-a potolit, lasand sa se auda doar sunetul trenului, care opreste cu un scartait asurzitor in fata garii. Cativa pescari batrani coboara cu unditele si plasele in spate, grabindu-se spre port.
Aruncand o ultima privire de-alungul peronului, femeia se pregateste sa urce in tren. Insa imediat ce piciorul ei atinse treapta vagonului, observa cu coada ochiului o umbra care se misca repede spre ea. Se dadu inapoi cativa pasi si distinse un om alergand. Inima incepu sa ii bata cu putere: era inalt, brunet si zambea in timp ce se apropia de ea. Arunca pantofii din mana si incepu sa alerge si ea catre el. Se aruncara unul in bratele celuilalt si se topira intr-un sarut pasional.
Ramasera acolo mult dupa plecarea trenului, iar primele raze ale diminetii ii surprinsera inca in gara. Povesteau impreuna despre cat de greu trecusera acei doi ani de singuratate si cat dor adunasera fiecare in lipsa celuilalt. Apoi el ii povesti toate lucrurile pe care le vazuse si cat de bucuros era sa se intoarca in cel mai frumos loc de pe pamant, amintindu-i astfel si ei ca gandise candva la fel. Iar ea il asculta cu luare aminte, asa cum obisnuia sa asculte povestile tatalui ei. Zambea din cand in cand si il sorbea din priviri, dar el continua pe acelasi ton cald, fara intreruperi.
Pornira apoi spre casuta alba cu livada de portocali, care ii astepta cu aceeasi melodie de gramofon. Se opreau des pe drum pentru a admira flori, pasari, cerul si norii, marea sau orizontul si razele soarelui. Pe masura ce el isi amintea toate lucrurile pe care le lasase in urma, ea isi amintea de scrierile tatalui ei care evocau frumusetea naturii. Abia acum intelegea care era scopul literaturii si cat de mult gresise respingand-o. Privind spre cer, promise in gand tatalui ei ca ea ii va continua povestile si le va publica, ducand mai departe mostenirea lui.
Ajunsi acasa, se oprira in gradina. Culesera impreuna cateva flori, apoi cateva portocale din livada si intrara in casa. In timp ce el ii prindea o floare in par, ea musca dintr-o portocala cu pofta, lasand sucul sa i se scurga pe buze si pe barbie. Apoi il saruta, iar el sorbi atent fiecare picatura, zambind. Se asezara impreuna in fata pianului, iar el scoase din buzunarul camasii o hartie pe care erau cateva insemne scrijelite. Incepu apoi sa isi miste degetele pe claviatura, facand ca pianul si peretii casei sa rasune intr-o armonie deplina.
Fermecata, femeia isi aseza capul pe umarul lui, imbratisandu-l. Era, intr-adevar, cea mai frumoasa melodie pe care o auzise vreodata si inima ii tresalta la gandul ca el o compusese pentru ea, special. Aproape ca uitase cat de mult ii lipsise atat cat fusese plecat si singurul lucru la care se putea gandi era ca de acum noptile vor fi la fel de lungi, dar mult mai fericite. Il lasa cantand la pian si se indrepta spre mansarda. Dadu la o parte caietul si ceasca de cafea ale tatalui ei si aseza medalionul cu ea si iubitul ei, sprijinit de o carte. Apoi lua un stilou vechi, il umplu cu cerneala, scoase o coala din sertar si scrise cu litere mari un titlu pe mijlocul paginii: „Trenul”...