Realitate

Intrebari curg suvoaie intr-un lung ecou, izbindu-se cu putere de peretii camerei in care te-ai inchis involuntar. Iti ploua in fata si nu te lasa sa respiri, iar raspunsurile se invart in jurul tau ca pescarusii, asteptand sfarsitul fiintei. Uneori crezi ca ai evadat, insa te trezesti in torentul de pe hol care sparge o usa si te arunca intr-o camera si mai mica, si mai intunecata...

Te tarasti in fata ferestrei si incerci sa deslusesti ce e afara. Ca e noapte sau e zi, arata la fel. Ploua sau ninge, e soare sau e vant – se simte la fel. E un oras sau e pustiu – se aude la fel. Si se spune ca in pustiu merg doar cei care vor sa scape de aglomeratie, insa cati nu se intorc bucurosi la ea dupa o absenta de numai cateva zile? E ciudat cum tocmai lucrurile care te fac sa simti ca traiesti sunt cele care te omoara incet, dar sigur...

Privesti in fiecare zi prin fereastra, ascultand cantecul ratiunii, pana cand ti se arata ca ai in fata doar un perete opac pe care ochii mintii nu il puteau vedea si atunci constati ca nebunia si-a sfarsit concertul, dar aplauzele nu isi au rostul. Ti-ai ratat inca un vis, inca un scop, inca o zi, inca o viata... te intorci dezamagit in coltul tau, cu o singura dorinta: ca totul sa se sfarseasca mai repede.

Dar nimeni nu iti face favoruri si orice ai dori se intoarce impotriva ta. Intorci o noua pagina si descoperi ca e mai manjita decat cea pe care tocmai ai parcurs-o. Atunci iti spui ca incercarile sunt facute pentru a te ajuta, desi esti constient ca ai esuat in fiecare dintre ele. Zambesti la gandul ca nu ai invatat nimic, nici macar ceea ce iti dictau altii cu mandrie, crezand ca le vei urma exemplul candva. Te simti rebel si arunci lumea in urma ta, pasind cu incredere spre necunoscut.

Parca doar copiii traiesc in lumea lor, dar ii invidiezi pentru ca macar ei au un loc in care sa se retraga. Nu conteaza ca sunt naivi si pot fi usor ademeniti, rezista fiecarei lovituri si se intorc chiar si acolo de unde au fost goniti in cel mai urat mod posibil. Toate astea iti par absurde si irelevante, caci tie nu ti se poate aplica un astfel de tipar. Ai depasit de prea mult timp acea conditie si acum esti doar un calator singuratic prin pustiul vietii.

Insa orice pustiu, oricat de necunoscut ar fi, are fetele lui cunoscute. Ca sunt iluzii ori fiinte, ca sunt peisaje ori adaposturi, ca sunt fenomene ori liniste deplina, pe toate le-ai mai intalnit candva, le-ai mai vazut cumva si le-ai mai simtit undeva. Si chiar de ai merge pe cer privind spre pamant, tot ai simti ca mergi in cerc, la un moment dat. Iar daca schimbi ruta, ajungi curand intr-un loc populat, dar si mai singuratic. Acolo gasesti toate motivele pentru care ai plecat in pustiu si nu poti ramane prea mult, fiindca nu ai mai fi un calator singuratic.

Poate ca ceea ce nu te omoara te face mai puternic, dar la ce iti serveste? Nici tie, nici altora nu face vreun bine... si te intrebi de ce trebuie sa existe si ei, de ce trebuie sa fie totul astfel, de ce nu poti fi in locul lor sau de ce nu pot fi ei in locul tau. Rezumi totul la un divort intre coate si genunchi, in timp ce te tarasti si te hotarasti sa te opresti intr-o camera intunecata de unde sa studiezi mai bine problema.

Acolo, la geam, e ea... te astepta de mult. E uda si curioasa si rece si dusmanoasa, dar e a ta. Si te imbratiseaza, trantind cu putere usa. Incepe din nou ploaia si iti amintesti ca ai mai vazut toate astea candva, dar nu conteaza. Te asezi in fata ferestrei si incepi sa observi lumea de afara in timp ce ea te imbratiseaza si te zgarie in acelasi timp. Intrebarile incep sa curga si ratiunea sa cante, dar raspunsurile nu se grabesc sa apara. Se tem de ea, la fel ca tine... se tem de realitate...