Cursa

Te trezesti din vis intr-o dimineata, la rasaritul soarelui, si totul iti pare straniu. Incerci sa iti gasesti locul intr-o lume aparent mult prea mare si descoperi ca, totusi, e prea mica pentru tine. Peretii te sufoca, ferestrele te orbesc si usile te intemniteaza in propria casa. Asa ca te decizi sa evadezi.

Iesi cat poti de repede din casa si te sui in masina. Dar ca si cum toate obstacolele nu erau suficiente, o ultima bariera se pune intre tine si fericire: masina nu porneste. Incerci o data, de doua ori, de trei ori... pana la urma iti pare ca volanul iti rade in fata si motorul fumeaza relaxat privind cum te agiti. Asa ca te decizi inca o data sa evadezi.

Cobori grabit din masina si te indrepti spre gara din celalalt capat al orasului, care acum pare cat o tara. Autobuzul intarzie sa apara si calatorii care asteapta te privesc ciudat, ca si cum nu ai ce cauta printre ei. Privesti spre indicatorul statiei si descoperi ca autobuzul pe care il astepti nici macar nu este afisat printre liniile pe al caror traseu se afla statia. Asa ca te decizi sa te straduiesti singur.

Pleci dezamagit din statie, cu gandul ca te poti baza doar pe propriile puteri. Dar asta te intareste si incepi sa alergi spre gara. E aglomeratie si toata lumea se grabeste sa ajunga undeva, ca in fiecare dimineata. Toti iti stau in drum si incearca sa te opreasca, de parca stiu incotro te indrepti si de ce. Insa tu ai o destinatie precisa si ambitia sa faci orice pentru a ajunge acolo.

Ajungi in sfarsit la gara. Insa nu te intampina trenul pe care scrie „Libertate”, ci coada de la casa de bilete. Dar astepti rabdator sa iti vina randul, gandind ca va fi ultimul obstacol in drumul tau spre fericire. Iar cand ajungi, cateva minute mai tarziu, in fata ghiseului, casiera te priveste patrunzator, ca si cum ar sti ce planuri ai. Iti inmaneaza plictisita un bilet pe care tu il primesti cu bucuria unui copil care are in mana jucaria la care visa de ani de zile. Esti atat de bucuros incat nici nu te mai intereseaza cat a costat si ii lasi restul pe tejghea casierei.

Ajungi pe peron si astepti ca trenul tau sa gareze, ca apoi sa iti poti ocupa locul si nimic sa nu te mai opreasca. Nu conteaza cat mai ai de asteptat si cat de lung e drumul, caci pe tine te intereseaza doar destinatia. Iar dupa cateva ore de asteptat si mers, trenul opreste in ultima gara din itinerariul sau.

Cobori grabit si alergi printre oamenii din gara. Poate ei cred ca esti un hot ori un om disperat cautand pe cineva. Prea putin iti pasa, tu alergi spre intalnirea ta cu fericirea. Nu conteaza unde ai ajuns si cat a durat, conteaza doar ca ai ajuns si de ce esti acolo. Asa ca te decizi sa savurezi momentul.

Apusul te gaseste fericit. Esti un om pe o plaja. Doar tu, nisipul si valurile. Nisipul te imbratiseaza oricum ai fi, iar valurile nu te mint niciodata. Si pentru o clipa, in pustietate, ai putea crede ca plaja e a ta... ca marea te cheama... si ca orizontul iti sta la picioare. Dar marea are tarmuri, orizontul e rotund si plaja are stanci... Noaptea are rasaritul, iar ziua – apusul. Visul are un sfarsit, iar realitatea se cearta cu imaginatia. Si totusi, un sfarsit e un nou inceput...