vineri, 2 august 2013

Trenul

Era o noapte perfecta de vara. Cerul senin, luminat de o luna palida insotita de stelele tremurande, se asternea deasupra pamantului in acordurile melodioase ale greierilor si valurilor marii. Pe fasia ingusta de plaja, o inima desenata in nisip se pierdea cu fiecare val inspumat care imbratisa nisipul, prelingandu-se apoi lent in marea involburata. O briza rece adia usor aducand cu ea soapte de mult uitate despre lucruri nestiute, purtandu-le printre ierburi si buruieni peste coasta.
Un pic mai departe de plaja, pe tarm, se vedea o casuta alba, cu ferestrele larg deschise, lasand perdelele sa se miste in adierea brizei. Era imprejmuita de o gradina plina de flori si o livada de portocali, iar pe prispa si la ferestre atarnau ghivece cu flori. Era o casuta modesta, cu prispa, cateva camere si o mansarda, dar ingrijita si curata. Intreaga casa canta dragostea, asemeni unui gramofon vechi dintr-un cartier central al unui oras de provincie.
In mansarda, o femeie cu parul blond si ochii verzi statea dezbracata pe patul din fata ferestrei, privind luna si stelele in timp ce tinea in mana cateva flori uscate... un contrast perfect intre o floare abia inflorita, florile uscate din mana ei si florile pictate pe cearsaful alb si neted. Un caiet cu file galbene si scrisul apasat impartea masa cu o ceasca de cafea plina de zat uscat. In josul paginii la care era deschis se putea citi semnalul de alarma al unui scriitor batran aflat in cautare de cuvinte.
Peste tot prin casa erau carti putrezite de nepasare si trecerea timpului. Un trandafir zacea uitat peste clapele unui pian, invelit intr-un portativ misterios. Un medalion cu o fotografie a femeii si un barbat, impreuna sub cerul instelat, statea sprijinit de o carte veche, cu paginile ingalbenite si copertile roase de timp. Se potriveau impreuna ca doua piese din acelasi joc. Pe harta inimii ei, el isi avea locul lui special, castigat de mult timp...
Tatal ei fusese pescar si scriitor – doua vicii teribile in viziunea ei, care l-au ucis lent, dar sigur. De aceea femeia detesta cartile si tot ce insemnau ele, singura ei lectura fiind vechiul caiet pe care tatal ei il folosise pe post de jurnal. Il citise de la un capat la altul de nenumarate ori si cu toate acestea nu se plictisea niciodata, avand de fiecare data convingerea ca afla ceva nou despre batranul ei tata, care practicase un pescuit riscant, folosindu-si inima pe post de momeala.
El o invatase tot ce stia despre lume si tot ce i-ar fi trebuit in viata, chiar daca ea nu era de acord cu toate ideile lui. El ii explicase cu multa rabdare ca lumea nu se limita la coltul lor de rai in care traiau si chiar ii aratase fotografii cu munti, orase si alte locuri ca sa o convinga. Ba chiar o luase cu el in excursii cu trenul, insa ei ii parea ca cel mai frumos loc de pe pamant era chiar acolo, langa casuta alba de pe tarmul marii.
Un singur lucru nu o invatase batranul... ce era iubirea. Iubise candva o femeie – pe mama fetei. Dar ea l-a parasit mult prea devreme, plecand in ceruri la nasterea fetei. De atunci si-a jurat ca nu va mai iubi pe nimeni alta decat fiica lui si pana in ultima lui clipa si-a respectat promisiunea: orice ar fi facut, facuse impreuna cu fiica lui, care ii devenise si muza. Numai ca dupa un timp nu a mai putut scrie, oricat ar fi incercat. Si chiar daca fata a fost bucuroasa, nemaifiind nevoita sa citeasca, batranul a ramas mai mereu mahnit, desi a incercat sa isi ascunda supararea.
La moartea tatalui ei, fata a cunoscut un barbat care ii fusese prieten bun. Pescuisera impreuna pe un vas si in tinerete le vizitase si casa, dar ea era prea mica si nu putea sa isi aminteasca. Iar acest barbat avea si el un fiu, la randul lui, pe care spera sa il invete tainele pescuitului, fara prea mult succes insa. Asemeni tinerei dezgustate de carti si scris, fiul pescarului detesta navele si pestii, incercand sa stea cat mai departe de ele. Din acest motiv nu participase la inmormantare, stiind cati pescari se vor aduna sa il comemoreze pe batranul lup de mare.
Insa atunci cand, intr-o zi, fata l-a vizitat pe acel om, l-a cunoscut si pe fiul lui. Si nu mica i-a fost surpriza sa il vada, caci avea ceva ce nu mai intalnise la nimeni pana atunci, chiar daca nu stia ce. Mersese la prietenul tatalui ei cu o placinta si ceva mancare, in speranta ca va mai afla povesti despre tatal ei. Insa acasa era doar baiatul lui, un tanar inalt, brunet si cu ochii albastri ca cerul. De cum o vazu, tanarul zambi in fata frumusetii fetei, care se oprise. El credea ca se speriase, insa ea se blocase si ar fi vrut sa isi spintece abdomenul si sa scoata de acolo toti fluturii.
De atunci fata vizitase de nenumarate ori casa celor doi, atat in prezenta cat si in absenta batranului. Cand nu afla povesti pescaresti ori despre tatal ei, se multumea sa afle despre tanarul cu ochi albastri. Iar cand batranul nu era prezent, povestea impreuna cu el despre caznele pescuitului ori inutilitatea literaturii. Radeau ore intregi constatand cate aveau in comun si cat de bine se intelegeau, in ciuda protestelor tatalui tanarului, care privea cu neincredere susotelile si chicotelile celor doi.
Intr-o zi, rolurile s-au inversat si tanarul cu ochi albastri o vizita pe fata cu parul auriu ca nisipul. O gasi intinsa pe plaja, citind din caietul ei, de care cu greu se despartea. O privi ore in sir cum rasfoia, citea si recitea, incercand sa inteleaga ce facea. Tarziu, il observa si ea si aruncand rusinata caietul, se ridica si alerga sa il salute, dar se impiedica de o scoica si cazu din nou pe nisip. El ii intinse mana sa o ajute sa se ridice, insa ea refuza ajutorul si atunci se tranti si el langa ea.
Razand impreuna de situatie, au inceput sa se priveasca fix in ochi. La inceput timid, apoi din ce in ce mai insistent. Isi puteau auzi inimile batand cu putere in piepturile lor, puteau vedea cum tot sangele le pulseaza in obraji si cum cate un nod le statea in gat. Incepura sa se apropie unul de altul, apoi isi unira buzele intr-un sarut indelungat. Se imbratisara si se rostogolira in valuri, razand ca doi copii. Atunci au desenat pentru prima oara o inima in nisip, scriindu-si numele in jumatatile ei.
Apusul ii gasi impreuna pe o stanca de pe coasta, admirand soarele care cadea cu totul intr-o mare de foc, departe, pe linia orizontului. El culesese pentru ea cateva flori, iar ea ii daruise o esarfa. Se intrebau daca vor ajunge vreodata acolo unde cerul se intalneste cu pamantul, acolo unde luna si soarele par deopotriva, unde norii si stelele nu pot ajunge... se intrebau daca acel loc exista pe harta. Insa el ii spuse ca singurul loc in care ar vrea sa ajunga mereu era in bratele ei, iar ea ii spuse ca pe harta inimii ei el avea sa isi gaseasca mereu locul. Si in seara aceea se fotografiara impreuna sub cerul instelat.
Timpul trecu si tanarul pleca la oras. In ziua dinaintea plecarii, o vizita pentru o ultima data pe fata, daruindu-i un trandafir, un medalion cu fotografia lor si un cantec de pian care sa ii aminteasca de el. Era pentru prima oara dupa moartea tatalui ei cand cineva folosea pianul din casa. Fata invatase de mica sa cante la el, insa sunetul lui ii paruse intotdeauna deprimant. Si totusi, ascultand melodia tanarului ei iubit, ii paru ca pianul a prins viata sub degetele lui. Isi promisese atunci ca va canta acea melodie in fiecare zi pana cand el avea sa se intoarca.
Trecusera doi ani de cand el era departe si ea inca isi amintea promisiunea lui – ca se va intoarce intr-o noapte instelata sa-i cante un alt cantec, mai frumos decat oricare altul. Reusea cu greu sa adoarma noptile, de teama ca nu cumva el sa vina si ea sa nu il auda. Privea ore in sir medalionul, apoi canta melodia lor la pian. Avea grija sa culeaga cate un trandafir din gradina in fiecare seara si intotdeauna se intepa in cate un spin cand canta la pian, tinand florile pe claviatura. Isi promitea mereu ca va pleca sa il caute, apoi isi acorda cate un ragaz in care el s-ar fi putut intoarce.
La fel se intamplase si in seara aceasta. Printre parfumul de portocali si trandafiri si cantecul greierilor culesese un trandafir rosu sangeriu si il imbratisase strans inainte de a-l duce in casa. Privise spre cerul instelat, amintindu-si de prima lor noapte impreuna. Apoi intrase in casa si asezandu-se la pian ofta in timp ce isi incepea melodia. Intotdeauna ii paruse ca ea nu o canta la fel de bine ca el si nu de putine ori se oprea in mijlocul cantecului pentru a incepe din nou. Apoi obisnuia sa adoarma cu medalionul daruit de el la piept, in speranta ca el va fi acolo in dimineata urmatoare. Insa el era acolo doar in visele ei, in care iesea din medalionul acela spunandu-i cat de mult ii lipsise.
Acum statea in fata ferestrei din mansarda si privea luna si stelele. Cateodata credea ca doar ele stiu toate dorurile oamenilor si asculta ore intregi sunetele valurilor si al vantului, incercand sa afle povestile pe care le aduceau ele. Din cand in cand, suieratul indepartat al unui tren o facea sa tresara, gandind ca iubitul ei s-ar fi putut intoarce cu acel tren. Apoi isi amintea ca putine trenuri opreau in gara micuta din ceea ce fusese candva un port, aflat la o distanta considerabila fata de satul de pescari.
Briza racoroasa ii mangaia trupul, dar ea ardea de dor. De cand plecase iubitul ei, locul acela nu ii mai parea la fel de frumos ca inainte si zilele si noptile pareau adesea prea lungi si sufocante. Si ziua trecuta ii paruse la fel, iar caietul tatalui ei parca nu ii mai dezvaluise nimic nou. Se oprise la pagina la care si el incetase sa mai scrie. Isi amintea ca in vremea aceea scria despre una dintre calatoriile lui pe mare in care infruntase o furtuna groaznica. Era una dintre cele mai stiute povesti ale lui si de fiecare data el se supara cand cineva radea sau considera ca nu fusese o aventura atat de grozava pe cat parea.
Ar fi vrut sa isi scrie si ea propria poveste. Sa se suie intr-un tren catre prima destinatie posibila si acolo sa inceapa sa isi caute iubitul. Sau el sa o astepte cu flori in gara, presimtind sosirea ei. Dar nicio gara nu era suficient de incapatoare pentru dorul care o mistuia pe dinauntru. Se decise ca asteptarea nu mai are rost, trebuia sa plece... cu cat mai curand, cu atat mai bine!
Se dadu jos din pat, trase o rochie vaporoasa peste corpul ei infierbantat si cu o pereche de pantofi si medalionul in mana pleca, alergand desculta. Cateva minute mai tarziu, era pe peronul garii, asteptand primul tren. Inima ii tresalta de bucurie la gandul ca va trece prin aceleasi locuri pe unde trecuse si iubitul ei. Strangea la piept medalionul cu el si privea spre orizont, asteptand farurile unui tren sa se iveasca.
Tarziu in noapte, cand cerul incepuse sa se lumineze spre rasarit, se auzi un suierat din departare. Femeia tresari ca de obicei, gandind ca acela poate fi trenul care ii va aduce iubitul inapoi. Apoi isi aminti ca de data aceasta ea era cea care pleca si se intrista. Ii parea rau sa lase totul in urma, chiar daca totul facea parte din trecutul ei. Pana atunci locul acela fusese lumea ei, cu bune si cu rele. Insa lumea ei se impartise si acum trebuia sa caute si cealalta jumatate, oricat de greu i-ar fi fost...
Pe masura ce ea era cuprinsa de ganduri, trenul se apropia tot mai mult. Pe peron nu mai era nimeni, numai femeia cu rochia vaporoasa care inca isi tinea pantofii in mana. Ceasul vechi de pe peretele scorojit al garii e spart si mai are un singur indicator deasupra orei 2. E liniste si chiar si vantul s-a potolit, lasand sa se auda doar sunetul trenului, care opreste cu un scartait asurzitor in fata garii. Cativa pescari batrani coboara cu unditele si plasele in spate, grabindu-se spre port.
Aruncand o ultima privire de-alungul peronului, femeia se pregateste sa urce in tren. Insa imediat ce piciorul ei atinse treapta vagonului, observa cu coada ochiului o umbra care se misca repede spre ea. Se dadu inapoi cativa pasi si distinse un om alergand. Inima incepu sa ii bata cu putere: era inalt, brunet si zambea in timp ce se apropia de ea. Arunca pantofii din mana si incepu sa alerge si ea catre el. Se aruncara unul in bratele celuilalt si se topira intr-un sarut pasional.
Ramasera acolo mult dupa plecarea trenului, iar primele raze ale diminetii ii surprinsera inca in gara. Povesteau impreuna despre cat de greu trecusera acei doi ani de singuratate si cat dor adunasera fiecare in lipsa celuilalt. Apoi el ii povesti toate lucrurile pe care le vazuse si cat de bucuros era sa se intoarca in cel mai frumos loc de pe pamant, amintindu-i astfel si ei ca gandise candva la fel. Iar ea il asculta cu luare aminte, asa cum obisnuia sa asculte povestile tatalui ei. Zambea din cand in cand si il sorbea din priviri, dar el continua pe acelasi ton cald, fara intreruperi.
Pornira apoi spre casuta alba cu livada de portocali, care ii astepta cu aceeasi melodie de gramofon. Se opreau des pe drum pentru a admira flori, pasari, cerul si norii, marea sau orizontul si razele soarelui. Pe masura ce el isi amintea toate lucrurile pe care le lasase in urma, ea isi amintea de scrierile tatalui ei care evocau frumusetea naturii. Abia acum intelegea care era scopul literaturii si cat de mult gresise respingand-o. Privind spre cer, promise in gand tatalui ei ca ea ii va continua povestile si le va publica, ducand mai departe mostenirea lui.
Ajunsi acasa, se oprira in gradina. Culesera impreuna cateva flori, apoi cateva portocale din livada si intrara in casa. In timp ce el ii prindea o floare in par, ea musca dintr-o portocala cu pofta, lasand sucul sa i se scurga pe buze si pe barbie. Apoi il saruta, iar el sorbi atent fiecare picatura, zambind. Se asezara impreuna in fata pianului, iar el scoase din buzunarul camasii o hartie pe care erau cateva insemne scrijelite. Incepu apoi sa isi miste degetele pe claviatura, facand ca pianul si peretii casei sa rasune intr-o armonie deplina.
Fermecata, femeia isi aseza capul pe umarul lui, imbratisandu-l. Era, intr-adevar, cea mai frumoasa melodie pe care o auzise vreodata si inima ii tresalta la gandul ca el o compusese pentru ea, special. Aproape ca uitase cat de mult ii lipsise atat cat fusese plecat si singurul lucru la care se putea gandi era ca de acum noptile vor fi la fel de lungi, dar mult mai fericite. Il lasa cantand la pian si se indrepta spre mansarda. Dadu la o parte caietul si ceasca de cafea ale tatalui ei si aseza medalionul cu ea si iubitul ei, sprijinit de o carte. Apoi lua un stilou vechi, il umplu cu cerneala, scoase o coala din sertar si scrise cu litere mari un titlu pe mijlocul paginii: „Trenul”...

12 comentarii:

  1. Multe se pot spune aici, prea multe, încât sunt sigură că, la aşa text, cuvintele mele vor fi sărace şi seci. Uneori din cauza uscăturilor nu vedem pădurea, alteori avem nevoie de puţin ajutor să descoperim ce era ascuns în noi din totdeauna.Tradiţia, moştenirile, adevărul lăsat de cei dinaintea noastră! Of! Eu nu cred în contraste, ci în cunoaşteri comune, iar mie vorbele tale mi-au arătat şi asta. Frumos...tare. Felicitări!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ei, nici chiar asa. Cuvintele sunt cuvinte, ce conteaza cu adevarat este ce se afla dincolo de ele.
      Nici eu nu cred in contraste, chiar daca ni se spune ca suntem cu totii diferiti. Fondul este acelasi din moment ce traim in aceeasi societate. Ma bucur ca v-a placut atat de mult si va multumesc pentru aprecieri!

      Ștergere
  2. "Pe fasia ingusta de plaja, o inima desenata in nisip se pierdea cu fiecare val inspumat care imbratisa nisipul, prelingandu-se apoi lent in marea involburata." Nici nu stii ce amintire frumoasa mi-ai readus in prim plan. Am citit pe nerasuflate poastarea ta. Nu mi-am dat seama cum a zburat timpul citint si recitind. Foarte frumso ai scris! Felicitari...zeci...mii!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma bucur ca am reusit. Multumesc frumos pentru felicitari! :)

      Ștergere
  3. "Peste tot prin casa erau carti putrezite de nepasare", mi-a placut mult fraza asta.
    O zi buna!
    dan

    RăspundețiȘtergere
  4. Esti un veritabil Prometeu al cuvantului !
    Felicitarile mele !

    RăspundețiȘtergere
  5. Sti sa folosesti cuvintele si sa menti atentia cititorilor. Ai de altfel o imaginatie foarte buna. Probabil ca multe dintre cele scrise se regasesc intr-o oare care masura si trecutul tau. Felicitati! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma bucur ca imaginatia mea e buna si nu doar bogata :)) Cat despre ce scriu, nu as putea scrie despre lucruri pe care nu le cunosc intr-un fel sau altul, de la mine ori de la ceilalti. Iti multumesc pentru cuvintele frumoase si te astept sa mai treci pe la mine! :)

      Ștergere