duminică, 26 iunie 2011

Ironia Vietii

Trecand prin viata, ti se intampla atat de multe lucruri incat le poti uita sau din contra, ti le amintesti prea bine ca sa mai poti vedea altele. Ajungi sa iubesti persoane pentru care nici macar nu contezi, sa cunosti oameni care nu au nici cea mai mica idee despre existenta ta, sa ajuti monstri care apoi sa distruga totul, inclusiv pe tine, sa te ascunzi in spatele unei masti pe care nu multi o pot inlatura, sa dezamagesti oameni pentru ca la randul tau esti dezamagit de ei, sa strici tot ce gasesti doar pentru ca totul in jurul tau e defect, inclusiv tu...
Te joci prea des cu sentimente si cuvinte mari. Intr-un final iti scapa de sub control si ele distrug totul in cale. Demoleaza lumea ta marunta si te fac sa nu mai crezi in puterea sentimentelor si mai ales, a cuvintelor. Te fac sa astepti dovezi exagerate sa le sustina, dar care probabil ca nu vor fi aflate niciodata. Te fac sa iti pierzi identitarea pe care credeai ca o ai si mai ales, sa iti pierzi increderea. Nu doar in ceilalti, ci si in propria persoana.
Poti crede ca ai totul si sa constati cu stupoare ca nu ai nimic. Poti crede ca ai oferit totul si sa afli ca nu ai oferit nimic. Poti crede ca nu ai primit destul si sa descoperi ca ai primit prea mult. Poti crede ca nu meritai nimic si sa ti se arate ca meritai mult mai mult. Poti crede ca esti centrul universului tau si sa vezi ca de fapt, era universul altcuiva. Poti crede ca le stii pe toate si sa inveti ca nu stiai nimic.
Viata e complicata. Sa traiesti e greu, sa mori pare usor. Sa fii fericit pare si mai greu, sa renunti e cel mai simplu. Sa faci alegeri poate fi si simplu si dificil, sa suporti consecintele insa poate fi imposibil. Si printre toate aceste paradoxuri, esti de cele mai multe ori singur impotriva vietii.
Viata chiar e ironica... iti rade in fata cand credeai ca poti zambi in sfarsit sau te face sa razi doar pentru ca mai apoi, sa nu iti poti opri lacrimile. Te ridica la inaltimi ametitoare doar ca sa iti arate cat de mult te poti prabusi, iar apoi iti prabuseste lumea in cap ca sa nu te poti ridica din nou. Te inchide prin diverse labirinturi in care te lasa singur sa te orientezi. Prin unele coridoare poti gasi monstri, prin altele poti gasi prieteni, iar in cele mai multe poti gasi ambele categorii impreunate, astfel incat nu stii in cine te poti increde sau cum poti iesi. Asa ca te retragi singur. Oricum, cine si-ar petrece intreaga viata cu tine?

Iluzia Iubirii

Se spun atatea lucruri despre iubire incat poti umple pagini intregi numai incercand sa o definesti, sa o explici. Punctele comune sunt multe pentru toti cei care o simt sau au simtit-o, insa exista la fel de multe diferente percepute atat de cei mentionati, cat si cei care nu au simtit niciodata iubirea. Astfel e mai usor sa definesti iubirea prin a indica ceea ce NU e iubire.
Iubirea este un sentiment, in primul rand. O senzatie. Si nu e aceea senzatie de fluturasi in stomac, cap in nori sau orice altceva asemanator, acelea sunt consecinte. Senzatia de iubire te leaga intr-un anume fel de o persoana, asa cum nu te poti lega de altele, cel putin teoretic. Pentru ca practic, exista persoane care sustin ca iubesc o singura persoana, dar au relatii cu mai multe.
Senzatia de iubire te face sa nu mai simti prea multe altele. Te acapareaza, te absoarbe si te inchide in interiorul unei incaperi in care parca ai fi doar tu si persoana iubita. Atunci apare partea a doua, dependenta.
In al doilea rand, iubirea este o dependenta. Asemeni altor dependente, te face sa iti doresti tot mai mult persoana iubita. Iar atunci cand o ai, nu te mai saturi de ea. Cand insa persoana iubita iti lipseste, totul se intuneca, nu iti mai place nimic, nu mai poti sesiza decat acea lipsa acuta a persoanei iubite. Si solutia pare simpla: sa petreci timp cu persoana de care depinzi. Numai ca oricat de mult i-ai cere asta, nu este posibil mereu.
Iubirea este si o nevoie. Oamenii au nevoie de cineva langa care sa se simta completi. Cineva care sa le confirme personalitatea. Cineva care sa fie dispus sa isi petreaca viata alaturi de ei. Cineva care sa le ofere tot ce au nevoie sub pretextul iubirii. Cu toate astea, oamenii sustin ca atunci cand iubesti sincer, nu ceri, ci doar oferi.
Compasiunea, bunatatea, protectia, empatia, altruismul, toate intra in compozitia iubirii. Dar iubirea este si o minciuna. Poate cea mai mare. Pentru ca oamenii se mint ca iubesc si fac totul pentru persoana iubita. Asta face ca iubirea sa semene cu un paravan sub care oamenii pot face tot ce vor avand o justificare cel putin nobila. Actiunile lor pot fi totusi judecate de catre persoanele iubite sau cele care privesc lucrurile din afara relatiei.
Iubirea presupune egoism. Ca sa iubesti pe cineva, trebuie sa te implici. Iar cand te implici, „EU”-ul interior iti spune ca tu faci totul si trebuie sa clarifici asta. Tii cu tot dinadinsul sa dovedesti ca TU esti cel care iubeste acea persoana si TU ai face orice pentru ea. Nu doar tie sau ei, ci intregii lumi, daca este posibil. Iti strigi iubirea in lume, chiar daca stii ca e ridicol pentru multi.
Pentru a functiona, iubirea presupune si o relatie cu persoana iubita. Atunci cand aceasta relatie nu este sau nu mai este posibila, iubirea se poate transforma din sentiment in resentiment. Unii oameni acuza persoana iubita, altii sustin ca e vina lor, altii cred ca au avut ghinion etc. Totusi sufera din iubire atunci cand nu este posibila.
Iubirea te face sa vezi tot ce e mai bun la ceilalti si din acest motiv, sa scoti la lumina tot ce e mai bun in tine. Dar cand ceea ce vezi bun la altii este de fapt rau (pentru ca iubirea este si oarba), ceea ce scoti din tine, oricat de bun ar fi, iti va aduce numai rezultate si aprecieri negative. Ceilalti te vor critica, tu vei fi nefericit iar persoana iubita va face aceleasi lucruri rele sau poate altele si mai rele.
In cazurile fericite, iubirea devine o simbioza. Persoana iubita si persoana care iubeste se indragostesc reciproc, contopindu-se aparent intr-o singura entitate transpusa in doua corpuri. Nu mai gandesc, vorbesc sau actioneaza singure, ci doar impreuna. Isi planuiesc viitorul impreuna pana in cele mai mici detalii. Isi doresc, de asemenea, ca viitorul lor impreuna sa dureze pentru totdeauna. Simbioza lor ii ajuta sa fie fericiti impreuna, satisfacandu-si reciproc nevoile si dorintele, oricat de exagerate ar parea altora.
Cand unul dintre simbioti devine nemultumit de ceea ce obtine, balanta dintre ei se dezechilibreaza, de cele mai multe ori iremediabil. Unii incearca sa discute cu celalalt, altii pur si simplu incep sa caute alti parteneri dornici sa ofere ceea ce cauta ei. Astfel ca atunci cand simbiozele iau sfarsit, nemultumitii pleaca fericiti fie cu gandul ca au facut tot ce puteau, fie cu gandul ca acum au (din nou) tot ce isi doresc. Insa cei parasiti vor ramane mult timp dependenti de acele persoane. Fara ele, sevrajul va fi insuportabil, iar tratamentul, lung si anevoios. Pentru cazurile extreme, solutia devine sfarsitul brusc, absolut. Suferindul isi curma nu doar suferinta, ci si viata.
Asadar, consecintele iubirii nu se rezuma doar la acei fluturasi in stomac. Acei fluturasi se pot transforma in lame ruginite care incep sa sfartece inima incet, dar sigur, pana ajung la suflet, unde se transforma in fiori de gheata. Ingheata totul in calea lor iar singura flacara care ii poate topi este – previzibil – flacara iubirii. Pentru ca iubirea arde. Unele iubiri ard mocnit, in timp, mentinandu-se ca o flacara de veghe intr-un semineu cald. Altele insa ard intens, stingandu-se rapid, asa cum s-au aprins. Iar cenusa iubirii ramane in inima, pastrandu-se calda mereu, asteptand parca o suflare care sa o reaprinda.
Adevarata iubire este doar un concept utopic, o idee desprinsa din basmele care intoxica oamenii in perioada copilariei. Oamenilor li se intipareste in minte ecuatia „iubire=fericire” si mai apoi, nimic nu ii poate face la fel de fericiti precum iubirea. Insa iubirea este rareori pura si sincera, astfel ca fericirea lor nu este la fel, indiferent de cat de mult pretind ca iubesc sau au iubit. De cele mai multe ori, iubirea e doar o iluzie.

sâmbătă, 18 iunie 2011

Enigme

Avem mereu impresia ca stim totul despre oameni. Stim cum se imbraca, ce mananca, unde merg, ce fel de muzica le place, ce filme vizioneaza, cati prieteni au etc. O mare contributie o au site-urile de socializare unde majoritatea scriu intregi enciclopedii despre ei insisi astfel incat prietenii lor virtuali sa ii descopere mai usor. Altii, dimpotriva, prefera sa ramana misteriosi, dar sunt caracterizati usor tocmai prin astfel de detalii.
Apoi, dupa o relatie cu un om, spunem ca acel om s-a schimbat. Spunem ca nu il mai recunosteam. Sau, din contra, ca noi ne-am schimbat. Ca ne-am dorit altceva. Ca nu stiam ce voiam si apoi am aflat. Asta in vreme ce multi considera ca oamenii se schimba dupa perioada copilariei intr-o foarte mica masura si mai ales, fizic, nu psihic.
Oamenii sunt diferiti si totusi au atat de multe in comun. Sunt atat de multi si totusi, atat de singuri. Tot ceea ce le place ii poate transforma in prieteni sau dusmani. Tot ceea ce nu le place ii poate lasa cu un gust amar sau ii poate lasa indiferenti. Insa intotdeauna au ceva de spus despre ceilalti. Si sustin ca ei sunt altfel. Arata cu degetul ipocrizia, insa rareori admit ca ei sunt primii care ar trebui indicati. Si oare acceptul acesta i-ar absolvi de vina?
Spunem multe despre noi in multe feluri, prin actiuni, ganduri, limbaj, cuvinte, vestimentatie, aspect fizic. Insa nu intotdeauna suntem intelesi. Si cu toate astea, uitam ca si altii au nevoie de acea intelegere. Uitam ca si ei, ca si noi sunt intelesi gresit uneori. Si ei pot genera impresii false. Si ei pot gresi asa cum gresim si noi. De ce numai noi sa avem dreptul acesta?
De multe ori, nu ii putem cunoaste pe ceilalti nici intr-o viata. Insa la fel de des se poate intampla sa nu ne cunoastem pe noi insine. Suntem cu totii niste enigme, ca si lumea. Cei din jurul nostru ne construiesc, piesa cu piesa. Unii isi pierd rabdarea si renunta, lasandu-i pe altii sa le continue munca. Altii, din contra, construiesc pana la final, desi rezultatele nu sunt intotdeauna cele dorite sau macar pozitive. Cateodata piesele nu se potrivesc sau nu le lasam noi sa se potriveasca. Apoi, daca se potrivesc, unele piese pot lipsi pentru ca le-au luat cu ei cei care incepusera constructia. Si in final, unele piese pot fi in ochii nostri si ai celorlalti, doar ca nu avem abilitatea de a le recunoaste sau intelege.
Iar daca in cazul in care cineva desluseste o astfel de enigma, finalul este expus tuturor, ce vad ceilalti la noi? Ce le aratam? Si cum ii percepem noi pe ei? Se mai merita toata aceasta munca?

joi, 16 iunie 2011

Personaje Abstracte

Tabloul abstract al lumii este conturat de personajele care il compun. Ele il picteaza in diverse forme si culori, dupa tipare si ideologii proprii, dar comune. Participarea lor este mai mult sau mai putin evidenta, insa consecintele sunt adesea ireversibile.
Personajele sunt obscure sau din contra, speciale. Se incadreaza in diverse categorii sau sunt absolut independente. Sunt benevole sau incalificabil de malitioase. Sunt indiferente sau sunt atente. Iubesc sau urasc. Plang sau rad. Actioneaza sau stationeaza. Clacheaza sau rezista. Accepta sau resping. Pedepsesc sau iarta. Se abtin sau cedeaza. Ispitesc sau previn tentatiile. Fac totul pentru altii sau fac totul pentru ei insisi.
Panza pe care picteaza personajele poate fi vasta, nelimitata sau poate fi minuscula. Unele nu obtin rezultatele dorite nici dupa mai multe incercari, altele se bucura de apreciere inainte de finalitate. Pot picta in instabilitate sau din contra, au nevoie de certitudine. Pot utiliza culori sau pot opta intre nonculori. Pot crea expresivitatea dintr-o singura culoare monotona sau pot dezola cel mai viu-colorat peisaj. Pot genera multa forma fara fond sau pot devasta aglomerarile, reducandu-le la pustiul stingheritor. Pot desena pe panza alba, imaculata sau pot acoperi vechile desene si schite cu unele noi. Pot crea tablouri care sa le includa doar pe ele sau pot crea tablouri mari, care includ si alte personaje.
Personajele isi doresc recunoastere pentru creatia lor sau din contra, vor sa ramana anonime. Pot fi apreciate in timpul vietii sau de catre posterioritate. Iar daca tabloul lor se schimba si nu il mai recunosc, devin anxioase. Vor sa afle cine le-a modificat creatia, planul, scopul. Vor sa cunoasca finalul inainte de a se produce. Iar daca nu pot afla, vor crea teorii conspirationiste care sa le ofere o explicatie satisfacatoare.
Daca alte personaje nu le mai accepta sau chiar ele simt nevoia de schimbare, nu vor ezita sa isi remodeleze imaginea. Retusurile nu vor fi doar de natura estetica, ci si expresiva. Vor abuza de imagine pentru a se defini in ochii celorlalte personaje si vor caracteriza sau judeca alte personaje prin prisma aspectului.
Deseori reprezentarile vor fi vagi, dar exhaustive si monolitice. Ambiguitatea consta in imprevizibil, liberul arbitru si participarea externa. Desi par distincte, tablourile sunt similare pentru ca au legatura cu propriul ego mai mult decat orice. Si toate aceste tablouri individuale compun generalitatea tabloului global al lumii. Insa detaliile sunt excesive, insignifiante, inutile si imperceptibile majoritatii datorita indiferentei, stereotipurilor si preconceptiilor.

Tablou Abstract

Lumea oamenilor. Oamenii lumii. Un ansamblu haotic de idei eterogene si abstracte. Peisajul sordid acapareaza invaziv privirea pana la punctul in care orizontul devine un ideal iluzoriu, o tinta imposibil de atins. Cate un front pe care oamenii lupta cu timpul, spatiul sau cu ei insisi se reveleaza sporadic. Oamenii modeleaza lumea si totusi lumea modeleaza oamenii.
Eroii si modelele sunt personaje obscure, dar totusi celebre. Actiunile lor definesc tiparul evolutiv. Uneori sunt condamnati, dar intotdeauna sunt tolerati sau poate chiar sprijiniti de catre restul. Mijloacele de promovare le sunt excesive si accesibile, iar masele sunt avide pentru astfel de informatii.
Ochiul inconstient observa aberatiile si le considera normale. Ochiul constient observa aberatiile si este constrans sa le tolereze, desi il nemultumesc sau il dezgusta. Constiinta este plina de pacate pe care le regreta sau pe care le ignora. Discernamantul nu mai este nici macar empiric pentru ca experienta produce constant rezultate omogene indiferent de calitatea lor. Factorii restrictivi sunt ignorati sau evitati. Educatia este facultativa, religia – o plasmuire pretentioasa iar etica este retorica. Indiferenta este calitate iar compasiunea, defect. Intrinsecul devine opac, incomprehensibil in vreme ce extrinsecul caracterizeaza la prima vedere. Obiectivele justifica procedurile indiferent de legitimitate. Libertatea este absoluta, iar drepturile exclud obligatiile.
Totul se intampla cu o viteza stupefianta, efectele fiind halucinogene. Timpul de reactie este scurt iar ezitarile presupun esecul caci asteptarea este imposibila. Competitia este acerba iar premiile sunt dedicate celor abilitati, nu celor demni. Prioritatea o detine intotdeauna propria persoana. Grija fata de ceilalti reprezinta un impediment sever. Iar linia de sosire se distanteaza tot mai mult atunci cand competitia se apropie de final.
Asemeni unei enigme, lipseste piesa care sa defineasca tabloul. Indiciile sunt indescifrabile, sensul este ascuns, experienta este insuficienta, logica este inutila iar rabdarea este finita. Si apoi, cine ar putea privi imaginea de ansamblu la final?

sâmbătă, 4 iunie 2011

Timpul

Oamenii isi doresc de multe ori sa opreasca timpul. De si mai multe ori isi doresc sa se intoarca in timp sau sa treaca timpul mai repede. Dar cu totii stiu ca timpul nu poate fi oprit, trece in acelasi ritm continuu, constant.
Trecutul aduce prezentul, prezentul aduce viitorul. Unii oameni traiesc in trecut, altii vor sa isi cunoasca viitorul. Agatandu-se de trecut, oamenii pot urca spre viitor sau se pot prabusi mai mult. Traind in prezent, nu se afla intotdeauna in echilibru intre trecut si viitor, inclinand spre extreme. Iar dorind sa isi cunoasca viitorul, pot uita atat de trecut, cat si de prezent. Si oricat de mult ar fi ingrijorati de trecut, prezent sau viitor, nu sunt niciodata cu adevarat pregatiti pentru ceea ce se poate intampla. Putini se preocupa de prezent. Iar multi isi spun ca „de maine” vor schimba ceva. Si cu totii sunt copiii trecutului, visand la un viitor mai bun. Insa aceste schimbari se produc rareori. Pentru ca niciodata nu e „maine”, intotdeauna e „azi”. Iar cand realizeaza ca s-a schimbat schimbat ceva, este deja prea tarziu. Ce s-a facut nu se mai desface.
Defectul timpului este relativitatea lui perceputa de oameni. Oamenii pot petrece secunde care li se par minute sau pot petrece ore care li se par minute. Pot blestema secundele care schimba totul sau pot contempla zilele in care nu se intampla nimic special. Pot astepta o viata pentru o singura clipa sau pot gasi o noua viata intr-o singura clipa. Oamenii fac totul in timp, odata cu trecerea lui, din cauza lui, sub pretextul lui etc. Dar timpul... timpul nu tine cont de oameni. Timpul nu asteapta. Timpul nu se bucura sau regreta. Timpul nu vorbeste sau tace. Timpul nu judeca sau pedepseste. Timpul doar trece.