Intr-o lume excesiv de asimetrica,
intr-o zi inegala cu noaptea, intr-un moment incomparabil cu altele, un tanar
statea dezechilibrat in adierea variabila a vantului indecis. Era singur in
mijlocul strazii, langa o curte plina de flori si pomi fructiferi si o cladire
monotona. Umbrele din jurul lui si cearcanele de sub ochii lui tradau o durere
care se scurgea vadit retinuta, asemeni unei hemoragii controlate de un garou. Garoul
lui era zambetul fals pe care il afisa printre suvitele lungi de par care
dansau cu vantul, mangaindu-i fata. Desi trist, ar fi ramas acolo pentru
totdeauna.
Cautase prea mult frumusetea in chipuri
de portelan care s-au spart eliberand tenebre. Asteptari unilaterale
transformate in dezamagiri bilaterale. Acum stia ca frumusetea trebuie sa vina
din interior. Sperante naive care isi asteptau deznodamantul iluzoriu. Stia ca
e gresit sa caute un singur aspect cand existau atatea altele. Dar stia la fel
de bine ca frumusetea interioara radiaza si in exterior. Perspective asimetrice
care deveneau paradoxuri in ochii altora. Prea putin sau prea mult, prea
departe sau prea aproape, prea curand sau prea devreme, prea gresit sau prea
corect, cine erau ei sa judece viata lui? El nu exista... nu asa cum il vedeau
ei.
Si multi nu il vedeau, nu il cautau si
poate treceau pe langa el fara sa se intrebe macar de ce statea acolo. Insa lumea
aceasta aparent moarta este moarta doar prin indiferenta ei. Cand bariera indiferentei
se ridica, apare interesul evident. La inceput, este o simpla curiozitate. In timp
creste intr-o aviditate bolnava de informatii – cine, cum, cand, unde, de ce...
curand devine o sete de distrugere, nimicire. Si la ce sunt bune informatiile
daca sunt false? Masti poate purta oricine, dar nu oricine este capabil sa le dea
jos atat pe ale altora, cat si pe cea proprie...
Oamenii sunt fiinte unice, irepetabile.
Dar asta nu ii opreste vreodata sa considere ca ceilalti se incadreaza in
tipare, clase, etichete, categorii, colective, rase, etnii etc. Poate ca la fel
de usor le este si sa se ataseze de aceia care par speciali. Insa pe cat de
putin ii afecteaza durerea pe care o resimt cei pe care ii judeca, pe atat de
mult resimt durerea pierderii acelor oameni speciali. Si de cele mai multe ori
realizeaza cat de speciali erau acei oameni abia dupa ce nu mai sunt...
Intr-o lume aparent monotona, intr-o zi
probabil frumoasa, intr-un moment posibil unic, o tanara era aproape cazuta pe
treptele masive ale unei biserici impozante. Era singura si plangea cu lacrimi
amare printre grupurile de oameni care ieseau cu veselie din casa Domnului,
bucurosi de dulcea reuniune spirituala cu divinitatea. Sunetele din jurul ei si
razele de soare o inconjurau intr-o aura misterioasa, dar evident plina de
durere, asemeni unei flacari care arde intretinuta de vantul puternic. Vantul
ei era inima zdrobita care ii batea in pieptul acoperit de o rochie udata de
lacrimi si stropita de noroi, invelindu-i trupul firav. Desi satula de lacrimi,
nu se putea ridica de acolo.
Cautase prea mult sentimente sincere in
iluzii iscusite care s-au destramat descoperind minciuna. Promisiuni bilaterale
transformate in regrete unilaterale. Acum stia ca sentimentele trebuie sa vina
din inima. O concluzie intarziata in urma viselor sfarsite. Ar fi vrut sa stie
cine merita cu adevarat iubirea ei si cine nu. Dar la fel de mult isi dorea sa
poata iubi sincer si nu doar pentru ca era iubita. Idei confuze care sunau a
riscuri in urechile altora. Prea oarba sau prea atenta, prea rece sau prea
sufocanta, prea grabita sau prea nesigura, prea exagerata sau prea
neincrezatoare, cine erau ei sa ii spuna cum sa iubeasca? Ea nu era o papusa...
nu asa cum o credeau ei.
Toti o vedeau, o doreau si o cautau,
crezand cumva ca ea apartine tuturor. Insa interesul lor aparent sincer se
dovedea rapid doar ipocrizie ieftina. Iar cand ipocrizia lasa locul unor
minciuni atent construite, apar iluziile. La inceput, sunt simple promisiuni
desarte. In timp se transforma in dezamagiri repetate – luna de pe cer,
stelele, soarele, fericirea pana la adanci batraneti... toate se pierd in uitarea
vinovata. Si la ce sunt bune promisiunile daca sunt incalcate? Inimi poate
primi oricine in dar, dar nu oricine este capabil sa o dea pe a lui la schimb,
apreciind ce a primit...
Oamenii sunt atat de asemanatori,
empatici... insa asta nu ii opreste uneori sa se considere diferiti, speciali
si superiori fata de toti ceilalti. Poate ca la fel de usor le este sa si profite
de cei care le atribuie aceasta superioritate. Insa pe cat de putin le pasa de
ceilalti si de sentimentele lor, pe atat de mult le pasa de oamenii care le
atrag atentia si le fura inima. Si nu de putine ori pica in capcanele pe care
le intindeau, la randul lor, altora...
Intr-o lume excesiv de asimetrica, dar
tulburator de previzibila, intr-o zi atat de monotona si totusi plina de
evenimente, intr-un moment inutil, dar extrem de important, e imposibil sa nu
se intample ceva. Razboaie, crime, foamete, boli, moarte, viata, iubire, copii,
prietenii, anotimpuri – toate apar independent si dependent in acelasi timp,
involuntar si voit in aceeasi masura, excesiv si implicit in acelasi fel,
repetitiv si unic prin aceeasi natura, absolut si relativ din aceeasi
perspectiva... nulitati infinite si absurditati rationale care se deruleaza pe
scena vietii intr-un decor artificial si natural, verosimil si ireal
deopotriva. Totul rezoneaza perfect cu caracterul stereotip si unic, dual si
individual al omului.
Iar daca omul nu ar cunoaste suferinta,
nu ar aprecia bucuria; daca nu ar simti ura, nu ar sti ce inseamna iubirea;
daca nu ar vedea moartea, nu ar sti ca traieste; daca nu ar pierde nimic, nu ar
pretui ce are; daca nu ar cunoaste dezamagirea, nu si-ar afla fericirea; daca
nu s-ar rataci, nu ar gasi drumul bun; daca nu ar purta masti, s-ar sfarama in
necunoscut; daca nu ar gusta singuratatea, nu ar dori companie; daca nu s-ar
ineca in noroi, nu ar mai respira usurat aerul rarefiat al inaltimilor; daca nu
ar fi imperfect, ar fi defect.
Spre inserat, tanarul porneste mai
departe spre orizont. Tanara se ridica de pe trepte si incepe sa le coboare
hotarata. Durerea lui se scursese in noroi. Lacrimile ei se uscasera in vant. Cata
ura au eliberat prin lacrimi? Cata durere au uitat prin impietrire? Cate amintiri
au sters prin zambete? O lume intreaga ar fi cunoscut povestile lor, dar o lume
intreaga nu le-ar fi sfarsit suferinta si nu le-ar fi deslusit sensul. Iar cu
acest gand in minte, privirile lor se intalnira.
Incremenira din nou, insa de data
aceasta nu suferinta era cea care ii oprise. Timpul si lumea se oprisera si ele
in jurul lor, caci coliziunea dintre universurile lor nu fusese prevazuta nici
macar in visele lor cele mai optimiste. Totul era atat de cunoscut si
asemanator, incat parea un singur spatiu oglindit, un continuu incredibil care
ii invita sa il exploreze impreuna si sa ii afle secretele in aceeasi masura ca
si frumusetile ce apareau in fata ochilor lor. Noroiul de pe rochia ei si
vantul din parul lui erau la fel de inedite precum zambetul ei stralucitor si
privirea lui patrunzatoare.
- Nu cred ca ma cunosti – intrerupse el
tacerea – dar eu te cunosc pe tine! De azi inainte vreau sa fii Soarele meu. Voi
fi cel mai fericit daca vei accepta!
Usor uimita de cuvintele auzite, ea nu
astepta mult pana sa ii raspunda, contrariata:
- Nu te grabi sa crezi ca masca ta
ascunde mai multe decat a mea, caci privirea ta spune multe despre sufletul pe
care il tii adanc zavorat. Nu cred ca pot fi Soarele tau, dar cred ca iti pot
imprumuta o raza de soare.
- Atunci imi pare rau – se scuza el. Nici
eu nu iti voi oferi Luna, dar iti pot oferi o plimbare sub clar de luna. Ma vei
insoti?
Si ii intinse mana, iar ea o stranse cu
putere in mana ei si incuviinta. Pornira impreuna spre apusul rosiatic,
imbujorati de emotia primei intalniri, dar increzatori in viitor si in mana pe
care fiecare o tinea. Isi povesteau vietile lor de pana atunci, oprindu-se
uneori pentru a constata asemanari ori diferente, coincidente ori neconcordante
si nu in ultimul rand, pentru a se privi. Nimic in jurul lor nu le atragea
atentia. Erau doar ei si apusul.
Si nu conta ca el era mai inalt decat
ea, iar ea era mai frumoasa decat el; ca el vorbea prea incet, iar ea vorbea
prea tare; ca el mergea prea repede, iar ea prea incet; ca el zambea discret,
iar ea radea cu pofta. Conta ca amandoi zambeau, se priveau si isi descopereau
povestile si sufletele asemanatoare. Erau o alta perspectiva cliseica intr-o
lume moarta, excesiv de asimetrica si monotona; insa povestea lor era inedita
tocmai prin certitudinea existentei fiecaruia in viata celuilalt si prin
sentimentele lor pline de viata. Erau doua siluete impreunate care paseau spre
necunoscut: iubirea – o asimetrie simetrica.