Asimetrie

Intr-o lume excesiv de asimetrica, intr-o zi inegala cu noaptea, intr-un moment incomparabil cu altele, un tanar statea dezechilibrat in adierea variabila a vantului indecis. Era singur in mijlocul strazii, langa o curte plina de flori si pomi fructiferi si o cladire monotona. Umbrele din jurul lui si cearcanele de sub ochii lui tradau o durere care se scurgea vadit retinuta, asemeni unei hemoragii controlate de un garou. Garoul lui era zambetul fals pe care il afisa printre suvitele lungi de par care dansau cu vantul, mangaindu-i fata. Desi trist, ar fi ramas acolo pentru totdeauna.

Cautase prea mult frumusetea in chipuri de portelan care s-au spart eliberand tenebre. Asteptari unilaterale transformate in dezamagiri bilaterale. Acum stia ca frumusetea trebuie sa vina din interior. Sperante naive care isi asteptau deznodamantul iluzoriu. Stia ca e gresit sa caute un singur aspect cand existau atatea altele. Dar stia la fel de bine ca frumusetea interioara radiaza si in exterior. Perspective asimetrice care deveneau paradoxuri in ochii altora. Prea putin sau prea mult, prea departe sau prea aproape, prea curand sau prea devreme, prea gresit sau prea corect, cine erau ei sa judece viata lui? El nu exista... nu asa cum il vedeau ei.

Si multi nu il vedeau, nu il cautau si poate treceau pe langa el fara sa se intrebe macar de ce statea acolo. Insa lumea aceasta aparent moarta este moarta doar prin indiferenta ei. Cand bariera indiferentei se ridica, apare interesul evident. La inceput, este o simpla curiozitate. In timp creste intr-o aviditate bolnava de informatii – cine, cum, cand, unde, de ce... curand devine o sete de distrugere, nimicire. Si la ce sunt bune informatiile daca sunt false? Masti poate purta oricine, dar nu oricine este capabil sa le dea jos atat pe ale altora, cat si pe cea proprie...

Oamenii sunt fiinte unice, irepetabile. Dar asta nu ii opreste vreodata sa considere ca ceilalti se incadreaza in tipare, clase, etichete, categorii, colective, rase, etnii etc. Poate ca la fel de usor le este si sa se ataseze de aceia care par speciali. Insa pe cat de putin ii afecteaza durerea pe care o resimt cei pe care ii judeca, pe atat de mult resimt durerea pierderii acelor oameni speciali. Si de cele mai multe ori realizeaza cat de speciali erau acei oameni abia dupa ce nu mai sunt...

Intr-o lume aparent monotona, intr-o zi probabil frumoasa, intr-un moment posibil unic, o tanara era aproape cazuta pe treptele masive ale unei biserici impozante. Era singura si plangea cu lacrimi amare printre grupurile de oameni care ieseau cu veselie din casa Domnului, bucurosi de dulcea reuniune spirituala cu divinitatea. Sunetele din jurul ei si razele de soare o inconjurau intr-o aura misterioasa, dar evident plina de durere, asemeni unei flacari care arde intretinuta de vantul puternic. Vantul ei era inima zdrobita care ii batea in pieptul acoperit de o rochie udata de lacrimi si stropita de noroi, invelindu-i trupul firav. Desi satula de lacrimi, nu se putea ridica de acolo.

Cautase prea mult sentimente sincere in iluzii iscusite care s-au destramat descoperind minciuna. Promisiuni bilaterale transformate in regrete unilaterale. Acum stia ca sentimentele trebuie sa vina din inima. O concluzie intarziata in urma viselor sfarsite. Ar fi vrut sa stie cine merita cu adevarat iubirea ei si cine nu. Dar la fel de mult isi dorea sa poata iubi sincer si nu doar pentru ca era iubita. Idei confuze care sunau a riscuri in urechile altora. Prea oarba sau prea atenta, prea rece sau prea sufocanta, prea grabita sau prea nesigura, prea exagerata sau prea neincrezatoare, cine erau ei sa ii spuna cum sa iubeasca? Ea nu era o papusa... nu asa cum o credeau ei.

Toti o vedeau, o doreau si o cautau, crezand cumva ca ea apartine tuturor. Insa interesul lor aparent sincer se dovedea rapid doar ipocrizie ieftina. Iar cand ipocrizia lasa locul unor minciuni atent construite, apar iluziile. La inceput, sunt simple promisiuni desarte. In timp se transforma in dezamagiri repetate – luna de pe cer, stelele, soarele, fericirea pana la adanci batraneti... toate se pierd in uitarea vinovata. Si la ce sunt bune promisiunile daca sunt incalcate? Inimi poate primi oricine in dar, dar nu oricine este capabil sa o dea pe a lui la schimb, apreciind ce a primit...

Oamenii sunt atat de asemanatori, empatici... insa asta nu ii opreste uneori sa se considere diferiti, speciali si superiori fata de toti ceilalti. Poate ca la fel de usor le este sa si profite de cei care le atribuie aceasta superioritate. Insa pe cat de putin le pasa de ceilalti si de sentimentele lor, pe atat de mult le pasa de oamenii care le atrag atentia si le fura inima. Si nu de putine ori pica in capcanele pe care le intindeau, la randul lor, altora...

Intr-o lume excesiv de asimetrica, dar tulburator de previzibila, intr-o zi atat de monotona si totusi plina de evenimente, intr-un moment inutil, dar extrem de important, e imposibil sa nu se intample ceva. Razboaie, crime, foamete, boli, moarte, viata, iubire, copii, prietenii, anotimpuri – toate apar independent si dependent in acelasi timp, involuntar si voit in aceeasi masura, excesiv si implicit in acelasi fel, repetitiv si unic prin aceeasi natura, absolut si relativ din aceeasi perspectiva... nulitati infinite si absurditati rationale care se deruleaza pe scena vietii intr-un decor artificial si natural, verosimil si ireal deopotriva. Totul rezoneaza perfect cu caracterul stereotip si unic, dual si individual al omului.

Iar daca omul nu ar cunoaste suferinta, nu ar aprecia bucuria; daca nu ar simti ura, nu ar sti ce inseamna iubirea; daca nu ar vedea moartea, nu ar sti ca traieste; daca nu ar pierde nimic, nu ar pretui ce are; daca nu ar cunoaste dezamagirea, nu si-ar afla fericirea; daca nu s-ar rataci, nu ar gasi drumul bun; daca nu ar purta masti, s-ar sfarama in necunoscut; daca nu ar gusta singuratatea, nu ar dori companie; daca nu s-ar ineca in noroi, nu ar mai respira usurat aerul rarefiat al inaltimilor; daca nu ar fi imperfect, ar fi defect.

Spre inserat, tanarul porneste mai departe spre orizont. Tanara se ridica de pe trepte si incepe sa le coboare hotarata. Durerea lui se scursese in noroi. Lacrimile ei se uscasera in vant. Cata ura au eliberat prin lacrimi? Cata durere au uitat prin impietrire? Cate amintiri au sters prin zambete? O lume intreaga ar fi cunoscut povestile lor, dar o lume intreaga nu le-ar fi sfarsit suferinta si nu le-ar fi deslusit sensul. Iar cu acest gand in minte, privirile lor se intalnira.

Incremenira din nou, insa de data aceasta nu suferinta era cea care ii oprise. Timpul si lumea se oprisera si ele in jurul lor, caci coliziunea dintre universurile lor nu fusese prevazuta nici macar in visele lor cele mai optimiste. Totul era atat de cunoscut si asemanator, incat parea un singur spatiu oglindit, un continuu incredibil care ii invita sa il exploreze impreuna si sa ii afle secretele in aceeasi masura ca si frumusetile ce apareau in fata ochilor lor. Noroiul de pe rochia ei si vantul din parul lui erau la fel de inedite precum zambetul ei stralucitor si privirea lui patrunzatoare.

- Nu cred ca ma cunosti – intrerupse el tacerea – dar eu te cunosc pe tine! De azi inainte vreau sa fii Soarele meu. Voi fi cel mai fericit daca vei accepta!

Usor uimita de cuvintele auzite, ea nu astepta mult pana sa ii raspunda, contrariata:

- Nu te grabi sa crezi ca masca ta ascunde mai multe decat a mea, caci privirea ta spune multe despre sufletul pe care il tii adanc zavorat. Nu cred ca pot fi Soarele tau, dar cred ca iti pot imprumuta o raza de soare.

- Atunci imi pare rau – se scuza el. Nici eu nu iti voi oferi Luna, dar iti pot oferi o plimbare sub clar de luna. Ma vei insoti?

Si ii intinse mana, iar ea o stranse cu putere in mana ei si incuviinta. Pornira impreuna spre apusul rosiatic, imbujorati de emotia primei intalniri, dar increzatori in viitor si in mana pe care fiecare o tinea. Isi povesteau vietile lor de pana atunci, oprindu-se uneori pentru a constata asemanari ori diferente, coincidente ori neconcordante si nu in ultimul rand, pentru a se privi. Nimic in jurul lor nu le atragea atentia. Erau doar ei si apusul.

Si nu conta ca el era mai inalt decat ea, iar ea era mai frumoasa decat el; ca el vorbea prea incet, iar ea vorbea prea tare; ca el mergea prea repede, iar ea prea incet; ca el zambea discret, iar ea radea cu pofta. Conta ca amandoi zambeau, se priveau si isi descopereau povestile si sufletele asemanatoare. Erau o alta perspectiva cliseica intr-o lume moarta, excesiv de asimetrica si monotona; insa povestea lor era inedita tocmai prin certitudinea existentei fiecaruia in viata celuilalt si prin sentimentele lor pline de viata. Erau doua siluete impreunate care paseau spre necunoscut: iubirea – o asimetrie simetrica.