Dialectica

„Dusmanul dusmanului meu imi este prieten.” Dar ce te faci cand prietenul dusmanului tau iti este prieten? Cand aliatul tau este servitorul lui... Cand ura voastra comuna se transforma in simpatia lor impartasita... Nu incepe o lupta pe care nu o poti sfarsi.

Predicile presupun intotdeauna existenta unui fundament al raului. Prin comparatie, raul este indicat in forma cea mai pura si stadiul initial, dupa care el creste si se dezvolta pana ajunge un cancer complex, raspandit pretutindeni. Poate cel mai cunoscut exemplu este cel al pesimismului. Pesimismul ne face sa credem ca nu mai exista iubire, prietenie, valoare in viata... Toate se pierd si existenta este inutila. Umbra securii se asterne asupra fiecarei bucurii si este doar o problema de timp pana cand sfarsitul vine mai crunt si mai brusc decat orice inchipuire. Si toate astea apar din ideea ca nimic nu e ceea ce pare si ca nu tot ce zboara se mananca.

Pentru sfarsit nu te pregateste nimeni. Toti iti vor spune doar cat de frumoasa este viata, cat de buna este iubirea, cat de importanta este familia, cat de valoroasa este prietenia... cat mai multe minciuni si iluzii care sa te faca sa crezi ca viata este un dar care merita trait. Vei constata curand ca toate sunt doar amagiri si cu cat vei sti mai multe despre viata, cu atat vei fi mai dezamagit si mai nefericit. Dar nimic nu te va dezamagi mai mult si nu iti va pricinui mai multa suferinta decat insasi oamenii. Pentru ca pesimismul are la baza oamenii, nu raul...

Oamenii sunt cei care iti spun sa pui suflet in tot ce faci. Evident, fiecare esuare, fiecare dezamagire si fiecare iluzie te vor face sa crezi ca sunt nenorociti cei care iti spun sa pui suflet. Dar nenorociti nu sunt ei, ci aceia care iti iau sufletul de acolo de unde il pui. Bucatica cu bucatica, ciob cu ciob, ei iti fura sufletul si iti devoreaza emotiile si sentimentele, pentru ca ei nu sunt capabili sa le traiasca. Sunt doar paraziti care se hranesc cu vietile altora pentru ca vietile lor sunt prea mizere si prea sarace. Si vor rade de tine si iti vor tine predici despre pesimismul tau, atitudinea ta negativista si felul in care respingi oamenii de langa tine, desi ei nu stiu ca oamenii aleg sa plece, iar cei care vor sa ramana raman chiar si atunci cand arunci cu pietre in ei.

Cine ar putea fi mai buni predicatori daca nu chiar ei, hotii care striga „hotii”? Vorbesc cu ardoare despre ipocrizie, dar uita ca sunt primii ipocriti. Condamna cu frenezie egoismul si aroganta, dar tocmai ei sunt cei mai egoisti si mai aroganti. Iar aroganta lor atrage si creeaza adevarate fancluburi ale arogantei, desi ei propovaduiesc calea ignorantei si nepasarii sau nesimtirii. Falsitatea lor nu cunoaste limite nici macar in fata oglinzii si nu de putine ori reusesc sa se pacaleasca inclusiv pe ei insisi, cu atat mai mult pe tine, pentru ca daca ei sunt actori, tu esti naiv...

Iar tu, ca simplu om, privesti si nu intelegi. Nu intelegi cum ei se bucura de admiratia celorlalti, in timp ce tu te zbati ca macar sa le atragi atentia asupra ta. Nu intelegi cum ei au o viata atat de fericita, in timp ce tu masori bucuriile in cate zile nu ai plans si cate amintiri nu regreti. Si in final, incercand sa le arati ca au gresit fata de tine, tot ei te urasc! Si iti vor arunca acuzatii de tot felul, incercand sa te invinovateasca de un esec care nu iti apartine. Pentru ca da, esecul nu este al tau, ci al lor. Daca nu mai sunteti parti constituente ale vietii fiecaruia dintre voi si ei te acuza, asta se intampla pentru ca planul lor a esuat. Au vrut sa te foloseasca, dar nu le-a mers. Iar pentru ca nu au reusit sa isi duca planul la bun sfarsit, te acuza pe tine pentru ca nu cumva sa para ca intentiile lor nu au fost nevinovate. Si nu ai cum sa te aperi, pentru ca ei au dreptate intotdeauna.

Sa zicem ca azi este ziua ta. Primesti mesaje, urari, cadouri si vizite de la tot felul de prieteni. Insa cel mai mult iti atrage atentia o felicitare de la o persoana speciala pentru tine. Inimioara aurie de pe coperta iti da curajul sa visezi la un mesaj frumos, insa fondul negru pe care este amplasata prevesteste o dezamagire. O deschizi si descoperi ca este mai mult decat sperai. Dar mai mult nu inseamna si mai bun. Nu, nu este bine sa ai asteptari. Iar daca speranta moare ultima, nu credeai ca vei muri tu inaintea ei?

Ei bine, ai citit. Ai aflat ceea ce nu iti doreai vreodata sa afli si acum nu mai ramane nimic de spus. O adaugi pe lista dezamagirilor fundamentale ale vietii tale si te rogi in sinea ta sa nu se repete, sa nu mai cunosti astfel de persoane. Insa timpul avanseaza si odata cu el avanseaza si oamenii. Nu mai este ziua ta, a trecut ceva timp de atunci, ai ignorat acea felicitare si persoana respectiva deopotriva. Dar, plimbandu-te intr-o zi pe strada, vezi acea „persoana speciala”, care poate inca mai este speciala pentru tine, la brat cu altcineva. Nu va mai vorbiti, nici macar nu va mai priviti, deci nu aveai cum sa stii despre asta si sa te pregatesti pentru aceasta priveliste. Dar se vede clar ca ea este fericita si spune tuturor ca el o iubeste asa cum nu a iubit-o nimeni. De parca stie ea cum a iubit-o „nimeni” sau oricine altcineva! Le-a acordat si lor aceeasi sansa pe care i-a acordat-o lui? I-a privit vreodata cu adevarat mai mult decat ca pe un nimeni? Si daca nu... TU ai primit acea sansa? TU ai insemnat vreodata ceva pentru ea? Probabil ca nu, dar asta o stii numai tu, pentru ca ea, el si cei din jurul lor cunosc doar povestea lor de iubire. Poate ca prietenii tai stiu ca ea te-a dezamagit si ca ai crezut ca poate fi mai mult decat este, dar in timp ce iti vor prezenta condoleante, o vor felicita pentru noua ei relatie.

Si ar fi bine daca s-ar opri aici. Tu ai ales sa ignori acea felicitare si pe ea, autoarea... ai fost avertizat in legatura cu aroganta ei, dar ai crezut ca este genul de eticheta gratuita pe care o primeste oricine, asa ca ai ignorat si asta. Nu... nu poate fi atat de simplu, atat de usor. Trebuie sa devina o telenovela, un spectacol public care sa antreneze si fanclubul acela dupa el si sa starneasca ropote de aplauze din partea audientei. Astfel si numai astfel acea persoana se poate simti impacata cu ceea ce a facut si te poate acuza linistita: „credeam ca ti-ai gasit pe cineva” – de parca ati fi discutat vreodata un astfel de subiect. Insa e clar ca atunci cand pleci la drum cu un handicap, nu ajungi departe. Si lipsa comunicarii este poate cel mai grav handicap...

Descoperi ca in astfel de spectacole, pentru ca nu este singurul caz, prietenii tai sunt si prietenii ei, desi ea se declara dusmanul tau. Cine pierde? Toata lumea, probabil. Sau poate numai tu. Dar cel mai mult sigur pierzi tu, pentru ca nu esti capabil sa distingi intre nuante, intre masti, intre caractere... Toate sunt umbrite de acea secure. Insa umbra securii iti apartine, pentru ca tu esti securea care spinteca totul in doua – in bine sau rau, in bun sau gresit, in prieten sau dusman... Pe ea ai vrut-o ca prietena, apoi ai crezut ca poate fi mai mult si in final, a fost. Dupa cum spuneam, mai mult nu inseamna si mai bun... Ajungeti la un razboi mut in care nimeni nu vorbeste, dar toti arunca sageti, trag gloante si scrasnesc din dinti. Razboiul asta mut iti arata aspecte nebanuite ale acelor oameni implicati, dar in acelasi timp este cel mai apropiat lucru de un dialog. Ai spune ca astfel de razboaie sunt pentru copii, dar numai oamenii mari le poarta si ei nu sunt la fel de deschisi precum copiii...

Ti-ai dori ca astfel de oameni sa nu mai fie atat de ipocriti si sa aiba macar curajul de a te aborda deschis in problema lor cu tine. Dar cine tine cont de dorintele tale? Poate ca nu ai primit gandaci sau antrax in dar de ziua ta, dar asta nu inseamna ca ai primit cele mai bune intentii. Si cu ce te ajuta anonimatul cand tu vrei sa cunosti oamenii si sa iti fie apropiati? Poate ca ii stii si poate ca te stiu, dar asta nu inseamna nimic intr-o lume in care poti arunca un cuvant si se va intoarce inmiit impotriva ta. Din nou, nu incepe o lupta pe care nu o poti sfarsi... vei muri pe campul de lupta, dar nu ca un erou. Nu, nu exista astfel de onoruri in acest razboi.

Curajul este un lucru prostesc. Demnitatea, insa, este opusul. Daca nu ai curaj sa abordezi pe cineva, inseamna ca nu ai demnitate. Dar daca ai demnitatea de a aborda pe cineva, trebuie sa ai si curajul de a fi sincer. Pentru asta inseamna dialogul care ajunge la adevar – un dialog sincer intre oameni deschisi, fara contradictii, predici inutile, auto-incriminari, compatimiri, lamentari, ipocrizie, simpatie, prietenie... si mai ales, fara sfarsit! Un dialog sincer nu se poate incheia. Asta inseamna dialectica. Dar ei stiu asta?

„Crezi ca ma cunosti? Nu ai nici cea mai vaga idee, deci poti continua sa ma urasti.”