joi, 30 august 2012

Visul

Visul meu s-a terminat. Cine sunt eu? Descopera! Care a fost visul meu? Pai hai sa iti spun... dar inainte trebuie sa incep cu realitatea, ca orice vis pleaca din realitate, nu? Da, stiu, realitatea mea e construita din fum si oglinzi. Din parfum prafuit si panze de paianjen. Din cerneala de sange amestecat cu lacrimi si zambete impletite cu dragoste. Din sperante naive si iluzii necrutatoare. Din muzica muta si cuvinte surde. O realitate complicata, dar atat de simpla! Toti pretind ca o stiu... dar nu multi mi-au vizitat sufletul, nu mi-au cunoscut secretele si nu au fost acolo cand construiam toate aceste ansamble.
Realitatea este mai dura decat orice fictiune pentru ca realitatea inspira fictiune. Caz in care trebuie sa te intrebi: ce te poate determina sa concepi o fictiune mai dura decat realitatea? Raspunsul ar fi ca realitatea nu iti ofera destule provocari, probabil. Ca te simti limitat de propria ta lume, chiar daca stii ca esti liber sa o modifici dupa bunul plac. Ca te simti constrans de ceea ce te inconjoara, chiar daca ai dreptul sa evadezi din stransoare si sa te desfasori.
Dar de ce sa creezi un pandemoniu in locul in care ar trebui sa se afle motorul principal al fiintei tale – sufletul? Pai... sa nu te mire ca atunci cand crezi ca stii totul, atunci cand crezi ca traiesti intre bine si adevar, intre iubire si bunatate, intre prieteni si semeni, atunci cand ai face orice pentru altii, atunci sa se intample ceva rau, sa gresesti sau sa pierzi, iar ei sa iti rada in nas. Este in natura oamenilor sa faca asta. Astfel de situatii descatuseaza forte necunoscute anterior, greu de controlat si imprevizibile. Sa te mai mire ura care te cuprinde? Oboseala care te secatuieste de puteri? Pesimismul care iti fura speranta? Confuzia care iti ucide visele? Nu, pentru ca ai tot dreptul la ele. Si nu numai...
Uneori e greu sa stiu unde sunt. Nu imi dau seama daca sunt sus, peste mine, sau jos, sub toti ceilalti... e o enigma pe care nimeni nu o poate intelege. Cu totii ratacim prin realitate si ne regasim in vise. Tuturor ne este teama, dar avem curajul sa mergem mai departe. Pierdem totul pe drum si ne pierdem si pe noi insine pentru ca apoi sa refacem totul si la sfarsit vechiul „eu” sa ne zambeasca si sa ne imbratiseze de bun-venit. Ne place sa ne plangem, da... atat de mult! Dar din cand in cand mai trebuie si sa luam totul in propriile maini. Nu, destinul nu este planul ala exhaustiv pe care ti l-a pus viata in brate cand te-ai nascut. Este coala de hartie pe care poti scrie tot ce iti trece prin cap, deci nu da vina pe nimeni daca in capul tau sunt prea multe regrete si prea putin loc pentru viitor. Eu am descoperit toate acestea in realitatea mea...
De ce am lasat Visul sa imi ocupe timpul? Pai... cand totul se prabuseste, esti mereu obligat sa inveti. Sa inveti din greseli. Sa inveti tot ce nu stiai, dar ai aflat. Si nimic nu e mai frumos decat lumea prabusindu-se peste tine. Atunci vezi toate redundantele pentru care ai investit resurse si eforturi degeaba si te apasa cu greutatea inzecita – a lor si a regretelor. Atunci vezi tot ce a disparut din structura de rezistenta a lumii tale si cat de putin rezista ea fara acele lucruri. Atunci afli cat de mult insemnau oamenii care te-au ajutat sa o construiesti si cat de greu este fara sprijinul lor. Si ramai cu vreo cateva variante... dar numai doua importante: prima si parca cea mai la indemana – te multumesti sa spui ca totul s-a terminat, asta e, esti un ratat; a doua, ceva mai dificila – iti spui ca oricum era timpul pentru o schimbare, asa ca iti aduni fortele si o iei de la capat.
Insa printre celelalte variante se prefigureaza si aia in care o iei de la capat... virtual. Iti faci o schita, o lume fictiva in care testezi diverse ipoteze. O lume virtuala guvernata de propriile tale planuri. Esti un mic zeu si ai drept de viata si de moarte asupra ei. Dar, regretabil, lumea aceea e doar un vis. Si nu prea te fereste de nebunie, ba parca o invita la tine, chiar! Este totusi util visul... macar pentru ca nu produce pagube iremediabile. Cand se termina, te trezesti, iti dai doua palme, te intrebi serios cine a trait viata in locul tau, constati ca s-au schimbat multe pe acolo... si incepi sa te lupti sa schimbi si tu ceva.
Visul meu s-a terminat... asa ca iata-ma! Ma arunc in mare. Ma avant printre valuri si ma scufund pana in cel mai adanc abis. Nu stiu daca voi mai vedea soarele... sau daca voi mai pune piciorul pe tarm. Eu zabovesc mereu prea mult, destul de mult incat sa stric totul. Dar chiar de-ar fi sa ma ingrop sub ape, sunt destule epave pe aici. Am sa ma ridic candva, stralucind ca nou, cu toata viteza inainte. De ma va urma vreo flota sau voi fi singur ca si pana acum conteaza mai putin. Va conta doar ca atunci nu voi mai visa, ci voi construi o realitate care sa ma indemne la alte vise. Voi iesi din adancuri fara sa ma uit in urma, caci intunericul va fi cimitirul gandurilor mele, ospatul regretelor si furiei si casa trecutului. Voi iesi din adancuri pentru ca ma voi elibera de sub greutatea lor, a tuturor lucrurilor care ma apasa. Iar tu... poate ma vei astepta... sau poate nu. Dar nu mai conteaza... lumea viseaza...

marți, 28 august 2012

Un Om Modest

El nu fusese vreodata un om de cuvinte mari. Nu ceruse atentie si nu cautase afirmare. Era obisnuit sa aprecieze lucrurile marunte, fara a avea pretentii la valori si merite necuvenite. Nici macar nu credea ca este demn de aprecierile cuiva. Asa ca a fost foarte uimit ca intr-o zi sa afle ca exista o persoana care il aprecia. Acest lucru nu era posibil.
„Esti special, esti demn de admiratie, te respect foarte mult si iti admir munca.” Aceasta fraza il lasase fara cuvinte. O recitise de multe ori in intimitatea camerei lui, de teama ca nu cumva sa afle ochii iscoditori despre acele cuvinte. Incercase sa o inteleaga, dar de fiecare data descoperea ceva nou, care trecuse neobservat, si parca totul capata alt sens. Nu stia cum ar fi putut crea cuiva o astfel de impresie, cum ar fi putut starni o astfel de simpatie, cum ar fi putut castiga un asemenea respect si o asemenea admiratie. Acest lucru nu era posibil.
„Eu chiar cred ca esti un om bun, cine nu vede asta nu stie sa aprecieze corect oamenii.” Acum privea curios cuvintele, incercand sa inteleaga daca aceasta fraza era un afront pentru altii sau poate doar o lectie amara al carei gust il incercase si el, de multe ori. Pentru toti ceilalti era un simplu om, o persoana obisnuita ghidata de propriile ratiuni si sentimente, coordonate de o logica aparte, nu neaparat intr-un sens bun – pentru ca de multe ori avea impresia ca logica lui este straina de a altora. Ar fi vrut sa fie si el ca toti ceilalti, ignorant si indiferent... dar nici acest lucru nu era posibil.

***

El nu mai era cel care fusese. Anii intregi de ignoranta din partea celorlalti il transformasera intr-un egoist notoriu, un morocanos care se razbuna pe oricine indraznea fie doar sa ii adreseze un cuvant nepotrivit si un escroc avid care ar fi profitat fara mila de naivitatea oricui. Devenise la fel ca cei pe care ii observase mare parte din viata lui. Se catarase pe un piedestal unde era imposibil sa intre cineva in gratiile lui fara sa ii adreseze elogii si ofrande nenumarate. Iar cei care il cunoscusera inainte de transformare il regretau pe cel care fusese candva si ar fi vrut sa revina. Acest lucru nu era posibil.
Toti oamenii au suisuri si coborasuri. Toti oamenii sunt indestructibili. Toti oamenii sunt fragili. Toti oamenii sunt vulnerabili. Toti oamenii pot fi loviti. Toti oamenii pot fi vanduti. Toti oamenii pot fi doborati. Iar el, cu aroganta lui, nu era vreo exceptie. Odata ajuns regele junglei, era constient ca nu isi putea mentine pentru prea mult timp pozitia. Degeaba incerca sa elimine toate verigile slabe din jurul lui. Degeaba incerca sa se dezica de toti cei pe care ii cunoscuse candva. Degeaba incerca sa stearga dovezile existentei unui alter ego anterior. Acest lucru nu este posibil.
Nu mai era un om bun si incerca sa demonstreze asta cu orice pret. Se dovedea nemilos de cele mai multe ori, lipsit de scrupule si ipocrit peste masura. Ignorant si arogant, parea imposibil de atins, indestructibil si impenetrabil. Dar vulnerabilitatea lui era deja instalata. Fusese acolo tot timpul, inauntrul lui. Il macinase adanc, asteptand precum o furnica razboinica sa se prabuseasca inamicul colosal. Era chiar constiinta lui, dusmanul lui de moarte. Purtase lupte crancene cu ea, incercand sa o elimine... dar nici acest lucru nu era posibil.

***

Posterioritatea era confuza incercand sa si-l aminteasca. Unii spuneau ca nu stiu cine fusese. Altii spuneau ca il regreta. Altii erau bucurosi ca nu mai exista. Nici macar el nu ar fi stiut cum vrea sa ramana in amintirea lumii. O singura persoana si-l amintea doar ca pe „un om modest”. Dar fusese patat, manjit, murdarit si terfelit de lumea in care traise. Ar fi vrut sa ii recastige demnitatea... dar nici acest lucru nu era posibil.

vineri, 24 august 2012

Doua Sute

Poate ca unii dintre voi au mai citit aceasta postare. Modificarile din ultima vreme au schimbat un pic ordinea pe aici, astfel incat aceasta postare a necesitat republicarea. Nu stiu daca ati observat noile pagini: despre mine si widget-ul cu fotografii de pe Flickr, iar prefata, ca si cele doua pagini deja mentionate, poate primi comentarii. Citatul Zilei a primit o "casa" noua, multumesc tuturor celor care au participat pana acum la aceasta rubrica, comentariile lor se regasesc pe blogul nou. Motivul acestei relocari a fost supra-aglomerarea acestui blog. Sper sa urmariti cu acelasi interes ca si pana acum rubrica.
Iata-ma ajuns la postarea cu numarul 200 pe acest blog. Nu as fi crezut ca va ajunge atat de departe, la un an si noua luni de la inceputul lui timid, pe care nu cred ca si-l aminteste cineva dintre cei care il citesc astazi.
A fost o perioada indelungata cu probleme pe masura. Uneori am absentat, motivat sau nu, drept pentru care vreau sa le multumesc celor care au avut rabdare cu mine si au asteptat mereu sa scriu. Uneori am avut dificultati de ordin tehnic si pentru scurte perioade s-au schimbat unele lucruri pe aici, dar am incercat de fiecare data sa revin la stilul initial si sa elimin cat mai mult din eventualele confuzii. Am avut si mici conflicte cu alti utilizatori de blog pe aici, dar din fericire toate par sa fi trecut si sa fie liniste, cel putin momentan.
Vreau sa va multumesc tuturor celor care cititi aceste randuri, celor care cititi articolele de pe acest blog, celor care va exprimati opiniile in legatura cu ceea ce scriu, celor care m-au sustinut si ma sustin inca, celor care m-au criticat si m-au ajutat sa descopar din greseli sau defecte. Va multumesc si voua, celor care vizitati blogul pentru prima data sau l-ati descoperit de curand. Dar totodata va invit pe toti, absolut toti, sa continuati sa cititi articolele de pe acest blog si mai ales sa va exprimati opiniile despre ele. Nimic nu conteaza mai mult decat sa vad ca am atins cititorii intr-un fel sau altul. Sper ca a fost o lectura placuta si va astept sa (re)veniti si la Citatul Zilei si la postarea anterioara! Pana atunci, sa ne citim cu bine!

Toamna

„A fost odata ca niciodata”... astfel incepe orice poveste. Nici o poveste nu spune „este acum ca niciodata”. De ce toate povestile trebuie sa aiba un sfarsit? De ce nu se poate opri timpul, macar pentru o secunda? De ce nu putem avea mereu soare? De ce nu ne putem plimba mereu sub clar de luna? De ce trece vara atat de repede? Prea multe intrebari si prea putine raspunsuri. Realitatea este mai frumoasa decat orice fictiune, dar mai dura decat orice dusman.
Mai tii minte cand stateam intinsi pe plaja si priveam impreuna stelele? Gandurile noastre erau ca praful lor, un amalgam de nebuloase fantastice, constructii ce-au fost si ce vor fi fost. Visele noastre erau cate o galaxie, miriade de lumini feerice care sa ne calauzeasca zborul atemporal al iubirii eterne. Eu imi amintesc totul. Nimic nu s-a schimbat, toate sunt la locul lor. Doar tu lipsesti. Si doar ecoul singuratic al inimii mele imi mai vorbeste. Bataile ei te cauta in spatiu si timp, dar te gasesc mereu prea departe acolo, prea tarziu in trecut.
Am plutit prin cosmos tinandu-te strans de mana. Erai fericita, imi zambeai si nimic nu mai conta. Clipele erau eternitati, secundele erau vise, minutele erau vieti si orele erau nopti. Uitam impreuna de trecerea timpului, visam mii de vise si traiam zeci de vieti in fiecare ora. Iar orele deveneau noptile petrecute impreuna, sub cerul liber ori in umbra camarutei intunecate, plina de mister. Totul era atat de frumos, atat de minunat! Tu erai totul pentru mine, iar eu eram totul pentru tine. Acum a mai ramas doar intunericul, de care ma tem. In trupul meu ai inchis un ocean de singuratate. Sunt mii de rani deschise care imi ard pieptul, mii de amintiri inghetate care imi strapung inima, mii de regrete fierbinti care imi ard constiinta.
Ai fost dulcea vara care mi-a incalzit sufletul, soarele care mi-a mangaiat pielea, norii care mi-au umbrit privirea, ploaia care mi-a racorit inima, steaua care s-a plimbat pe cerul meu. M-am aruncat in bratele tale in care m-am simtit „acasa” si mi-am pus capul in poala ta pentru a prinde toate visele. Ti-am daruit inima mea si te-am sorbit din priviri pentru a te retine captiva in mintea mea. Gandurile mele ti s-au supus toate si sufletul meu ti-a urmat lumina orbeste. Dar nu a fost suficient. Eu nu am fost suficient. Acum nici tu nu mai esti destula pentru mine, ci numai pentru tine...
Mi-ai spus ca ma vrei. Mi-ai spus ca ma iubesti. Mi-ai promis ca vom fi impreuna pe veci. Apoi ai plecat. Mi-ai oferit un chilipir pentru sufletul meu. Si un chilipir a fost, intr-adevar. Mi-am vandut sufletul pentru nimic mai mult decat o simpla iluzie, aceea ca ma iubeai asa cum te iubesc eu. Ai fost strainul din umbra, diavolul care vrea sa imi ia tot. Si tot ce a mai ramas in mine striga sa te intorci. Si esti atat de aproape si totusi atat de departe... Cuvintele se sting in soapte, ziua adoarme in noapte, vara se ingroapa in toamna... totul este o minciuna cand iubirea iti este piatra de mormant, iar toamna – epitaful.

joi, 23 august 2012

Prietenul Din Umbra

(acest text este o fictiune; orice asemanare cu persoane sau evenimente reale este o coincidenta)

Aici, pe Pamant (un nume bizar pentru o planeta acoperita mai mult de ape), timpul trece lasand in urma doar ceea ce merita sa fie amintit. Oamenii trec prin viata, lasand in urma... mai nimic. Pentru multi, timpul este un continuum unidirectional, inalterabil si invariabil, o constanta absoluta a carei certitudine nu poate fi contestata nici macar in viitor. Oamenii isi doresc de multe ori sa opreasca timpul. De si mai multe ori isi doresc sa se intoarca in timp sau sa grabeasca trecerea timpului. Dar cu totii stiu ca timpul nu poate fi oprit, intors, schimbat sau induplecat. Pentru mine, timpul este un reper, o axa pe care o parcurg in calatoriile mele prin Univers. Eu sunt un strain, ceva ce oamenii ar numi „extraterestru”. Dar nu sunt de undeva anume... sunt de peste tot si de nicaieri. Am fost acolo cand Universul lua nastere si voi fi acolo cand va muri. Pentru mine, totul face parte din acelasi plan. Pentru oameni, timpul este cel care da masura planurilor, Universul este cel care ajuta la implinirea lor iar trecutul si viitorul sunt lucruri pe care ei cred ca le cunosc foarte bine doar pentru ca au studiat totul amanuntit.
Pe mine ma amuza oamenii. Desi sunt fiinte organice, considera ca sunt alcatuiti si dintr-o parte imateriala, asa-numitul lor „suflet”. Pentru ei exista un Creator, fie ca este unul ca ei sau o entitate superioara denumita „zeu”.  Se considera liberi, dar traiesc constransi de granite si legi, de obligatii si drepturi, de regimuri si societati. Au discernamant sau ratiune, dar de multe ori fac alegeri ilogice si iau decizii iresponsabile. Pentru mine sunt imaturi ca si progeniturile lor, pe care le numesc „copii”, dar de care nu se deosebesc prea mult chiar daca sustin ca se maturizeaza. I-am observat cu atentie, cu siguranta ca nu sunt singura specie necunoscuta pe care am descoperit-o, dar in ciuda faptului ca am calatorit miliarde si miliarde de parseci, sunt cea mai curioasa si mai interesanta specie pe care am descoperit-o. Ar putea fi ultima specie care traieste bazandu-se pe filosofiile care le sustin societatea, insa cel mai important considerent este ca inca se ghideaza dupa sentimente, acele trairi lipsite de ratiune, logica sau sens. Chiar si in anul 2100 dupa era lor, inca mai au conceptii si filosofii pe care le aveau la inceputurile evolutiei lor. Totusi, ei considera ca atat cat traiesc, sunt datori sa studieze si sa invete, asta desi de multe ori sunt prea orgoliosi sau vanituosi pentru a accepta ca adevarul este altul decat cel pe care il credeau ei si ca nu totul este „dupa chipul si asemanarea lor”, cum spun ei foarte des.
Eu am venit pe Pamant pentru a-i avertiza pe oameni cu privire la modul lor de viata. Consiliul care m-a desemnat reprezentant considera ca modul lor de viata abuziv va duce la epuizarea resurselor de pe Pamant si Marte, ceea ce i-ar putea impinge la colonizarea altor planete si alterarea ecosistemelor existente acolo. Eu si semenii mei ne-am ferit cat am putut de mult sa fim observati de catre oameni. Si nici nu a fost prea dificil, caci oamenii ne-au cautat pe baza undelor radio, ca si cum cineva din Univers ar mai folosi astfel de mijloace de comunicare. Insa la sosirea mea pe Pamant, desi ma asteptam la reactii confuze si multe intrebari, am fost aproape ignorat, judecand dupa standardele lor. Desigur, forma umana pe care am adoptat-o a trecut neobservata pe langa majoritatea lor, insa pe unii i-a amuzat. Revenind la forma mea... sa zicem „imateriala”, oamenii au ramas putin mirati, dar apoi au continuat sa ma ignore privindu-ma ca pe o distractie, un eveniment izolat cu simplul rol de a-i amuza. Am continuat sa adopt diverse forme fara sa realizez ca deja ma adaptam conditiilor lor de viata si incepeam sa ma aseman din ce in ce mai mult cu ei, cautand sa atrag atentia cu orice pret asa cum fac ei de cele mai multe ori.
Am cerut in repetate randuri sa ma intalnesc cu superiorii lor, acei „presedinti” si „regi”, cum ii numesc ei, insa am fost refuzat. Mi s-a motivat ca respectivii sefi de state „au probleme mult mai importante pe agendele lor, nu puteau da curs provocarilor unei persoane cu tulburari evidente de sanatate”. Nu am inteles ce insemnau aceste raspunsuri, asa ca m-am decis sa imi fac simtita prezenta. M-am incarcat pe Internet si am inceput sa studiez toate dosarele lor. M-au dezgustat profund razboaiele lor si felul in care isi promoveaza excesiv functia de reproducere, dar mi-a placut sa aflu ca totusi promoveaza si sprijinul reciproc, egalitatea drepturilor in societate si mai ales, stiinta ca o modalitate de progres. Le-am oferit diverse sfaturi prin mijloacele lor de comunicare, studiind limbile lor, apoi am preluat controlul si am transmis mesajul meu. Prima data, reactiile au fost dure. M-au denumit „virus informatic”, „atac terorist” si „pericol iminent”. Au bombardat serverele in care rezidam sub forma virtuala, silindu-ma sa ma descarc de pe Internet si sa revin la forma umana pentru a putea comunica din nou cu ei. Am aparut in diverse interventii in mass-media, singura care mi-a acordat interesul cuvenit. Titlurile rasunau pe primele pagini ale ziarelor si in editiile importante ale emisiunilor televizate. Majoritatea sunau cam la fel: „Un Extraterestru Printre Noi”, „Mesaj Important Din Univers”... dar unul singur mi-a placut cel mai mult: „Prietenul Din Umbra”. Am fost descris ca o entitate superioara venita din spatiul cosmic pentru a-i ajuta pe oameni, ceea ce intr-un fel sau altul era adevarat. Abia atunci liderii oamenilor au dorit sa discute cu mine, sa afle ce doream sa le spun si de ce ma aflam pe Pamant.
M-am prezentat in diverse foruri si consilii ale acelor „sefi de state”. Le-am explicat ca modul lor haotic de viata consuma prea multe resurse atat de pe Pamant, cat si de pe recent-colonizatul Marte, pe care il cucerisera cu cativa ani in urma (in timpul lor). Le-am explicat ca razboaiele crunte pe care le purtau pe planeta lor nu aveau deloc rezultatele pozitive pe care le indicau ei ca motivatii de a le purta... i-am sfatuit sa inceteze cu toate disimularile realitatii si sa admita public existenta asa-zisilor „extraterestri”, fiinte pe care multi le considerau periculoase pentru ca ar fi dorit sa le invadeze planeta. Eu si semenii mei nu am intalnit specii care sa isi doreasca sa invadeze alte planete pentru ca nu exista in Univers specii care sa devasteze planetele asa cum au facut ei cu a lor. Le-am cerut sa se retraga de pe Marte urgent pentru a nu tulbura cursul evolutiei acelei planete si i-am sfatuit sa aleaga planete neutre pe care sa le colonizeze, iar daca nu pot face asta, sa se ocupe de producerea resurselor si nu consumarea celor existente.
Desigur, m-au intrebat cum ar putea calatori in timp, explicandu-mi o asa-zisa „teorie a relativitatii” dezvoltata de un anume Albert Einstein. Le-am explicat ca acea curbura spatio-temporala pe care considerau ei ca au descoperit-o este, de fapt, o alterare produsa de existenta fizica a unui observator in punctele in care acele anomalii s-ar produce. Eu si semenii mei nu dispunem de o fiinta materiala, asemeni lor, pentru a putea dovedi aceasta teorie, astfel ca le-am cerut un semen de-al lor pentru a le oferi demonstratia. Nu s-a oferit nici unul, astfel ca am renuntat la idee. M-au intrebat daca depasirea vitezei luminii face posibila calatoria in timp. Am incercat sa le explic ca timpul, asa cum il cunosteau ei, nu exista. Le-am spus ca spatiul se bazeaza pe coordonate si repere, iar calatoriile mele ma purtau catre diverse astfel de coordonate cu viteze pe care ei nu le-a considera posibile, astfel ca nu as putea sti exact daca timpul lor poate fi depasit odata cu depasirea vitezei luminii.
M-au intrebat cate specii mai exista in Univers. Le-am spus ca nici eu nu stiu exact, pentru ca nu este permisa interventia straina in sistemele planetare ale altor specii, acesta fiind unul dintre acordurile ratificate de Consiliul care m-a trimis pe Pamant. M-au intrebat daca ar putea participa la intrunirile acestui Consiliu si daca ar putea obtine sprijin din partea lui. Cunoscand natura lor avida, i-am refuzat politicos. Le-am promis ca voi reveni si in anul lor 2200 pentru a vedea ce progrese au facut, dar mi-au explicat ca datorita imposibilitatii de a calatori in timp sau de a depasi viteza luminii, existenta lor era efemera si relativ scurta, majoritatea supravietuind intre 80 si 100 ani maxim, iar multi dintre ei aveau deja varste inaintate. Le-am oferit o schema a unei „nave superluminice”, asa cum o numesc ei, in speranta ca vor afla raspunsul la intrebarile lor. Mi-au spus ca vor calatori in trecut pentru a studia enigmele Universului si pentru a corecta defectele speciei lor. Le-am cerut insistent sa nu altereze cursul evenimentelor si le-am impus conditia ca, daca reusesc sa construiasca acea nava, sa primeasca un observator al Consiliului nostru pentru a asista la acele calatorii. Au fost de acord, desi nu stiau exact cum ar putea construi acea structura si ce tehnologii ar presupune ea.
Asadar, iata-ma ajuns la sfarsitul experientei mele pe Pamant, anul 2100 in era oamenilor. A fost o experienta interesanta pe care o voi recomanda tuturor semenilor mei – cu acordul Consiliului, bineinteles. Am invatat multe despre oameni, mult mai multe decat am aflat despre ei in enciclopedia pe care am studiat-o in Academia Consiliului. Oamenii nu sunt doar acele fiinte fragile, irationale, impulsive, imature, orgolioase, arogante, spirituale, sociale, politice, pragmatice sau inventive... au mult mai multe insusiri. Iar sentimentele lor, descrise intotdeauna ca irationale, au o logica ascunsa. Se indragostesc de altii, apoi ii urasc, dar ura lor vine tocmai din faptul ca nu isi mai pot manifesta dragostea si afectiunea fata de altii. Urasc persoane care par superioare lor, dar de fapt urasc faptul ca ei nu pot fi la fel de buni ca acele persoane.  Sunt curiosi, dar curiozitatea lor se inclina in fata arogantei care nu permite alt adevar decat cel in care cred ei. Si amuzant, considera ca viata nu poate exista pe planetele pe care apa nu se gaseste in stare lichida, omitand astfel conditia principala a existentei Creatorilor lor, care au existat dincolo de timp si spatiu. Asa sunt ei, oamenii... paradoxuri vii, atat de diferiti si totusi... atat de asemanatori. Mie mi-au castigat simpatia. Voi reveni printre ei, pazindu-i si ajutandu-i din umbra, asa cum este cel mai bine.

miercuri, 15 august 2012

Eclipsa de Fericire

Dimineata. Momentul magic in care unii se trezesc cu razele soarelui inundand camera, ciripitul pasarelelor patrunzand melodios in urechi si parfumul floral incarcand aerul proaspat. Momentul tragic in care unii se trezesc cu perna in cap, tipete in urechi si ganduri „bune” despre o „noua” zi... Ati observat vreodata cum diminetile decid soarta unei zile?
Ne trezim dimineata cu ganduri bune sau cu ganduri rele. Daca ziua ne intampina intr-un mod placut, zambim, ne bucuram, admiram peisajul, mai lenevim putin si apoi trecem veseli la treaba, muncind cu spor la orice ne-am propune sa facem. Daca ziua nu ne intampina placut insa, ne intoarcem pe partea cealalta, ne punem perna in cap, trantim ceasul sau telefonul, aruncam radio-ul, pisica sau catelul si blestemam secunda in care ne-am trezit incercand sa mai dormim. Ne dam jos din pat in ultima clipa, ne lovim de piciorul patului si il injuram cu darnicie, mergem in fuga sa ne spalam si descoperim ca iar nu e apa calda, asa ca mai tragem o portie zdravana de injuraturi, ne imbracam cu ce nimerim pentru ca nu mai avem timp sa alegem ceva si iesim repede pe usa, pregatiti cu si mai multe injuraturi pentru aglomeratie, oameni care abia se misca, muncitori, santiere, drumuri proaste, primarii si cate si mai cate. Evident, prima situatie genereaza o stare de bine, pe cand a doua creeaza o stare de tensiune si nervozitate. Ambele stari se mentin pe parcursul zilei, drept pentru care soarta unei zile – sau cat de buna va fi ea – se decide dimineata.
Dupa momentul diminetii, urmeaza ziua propriu-zisa. Ar fi mult prea greu de exemplificat activitatile oamenilor de zi cu zi... sau chiar inactivitatile, pentru ca sunt multi care pur si simplu lenevesc toata ziua, mai ales in perioadele de vacanta. Dar majoritatea, indiferent ce ar face, se plang mereu de diverse lucruri: ca s-au trezit prea tarziu sau prea devreme, ca nu le sta parul bine, ca li s-a patat haina preferata, ca au intarziat, ca si-au lovit masina, ca noii colegi nu comunica si cu ei, ca sefii sunt agasanti, ca profesorii sunt plictisitori, ca prietenii sunt prefacuti, ca partenerul de viata este indiferent si asa mai departe... cu cat ziua progreseaza mai mult catre final, cu atat se aduna mai multe motive de compatimire. S-ar parea ca oamenii nu reusesc sa fie fericiti cu vietilor lor in majoritatea cazurilor.
Exista insa si motive de bucurie pentru cei care nu incep ziua intr-un mod placut. Faptul ca ei aleg sa le ignore este oarecum inexplicabil. Asa cum cei care se trezesc zambind se bucura de peisaj, s-ar putea bucura si cei care se trezesc ceva mai tarziu si putin mai morocanosi. Tot ceea ce vedem in jurul nostru este acolo pentru toti. Dar fiecare priveste in felul lui. Unul vede o minge sau un joc acolo unde altul vede un obstacol stupid. Altul vede un prieten acolo unde unul vede o persoana enervanta sau de evitat. Unul vede un curcubeu acolo unde altul vede nori negri. Altul vede un zambet minunat acolo unde unul vede persoana pe care o detesta cel mai mult. Unul vede un diamant acolo unde altul vede un gunoi. Si in general, fiecare vede ceva diferit fata de altii.
In raport cu ceilalti, suntem mereu intr-o competitie acerba, dar si intr-o legatura stransa. Ne comparam mereu cu altii si observam cat de buni suntem noi sau sunt ceilalti, cat de bine aratam sau arata ei, cum ne-am intelege pe noi sau cum i-am intelege pe ei si cum ne-am intelege impreuna. Cei mai multi dintre oameni sunt obisnuiti sa faca diverse clasificari, mai mult sau mai putin obiective, pentru ca intotdeauna oamenii observa mai usor mediul inconjurator si persoanele apropiate fata de propria persoana si propriul ecosistem in care functioneaza. Insa aceasta preocupare pentru mediul inconjurator nu inseamna ca suntem si obiectivi. Deloc...
Privind lucrurile din propria perspectiva, putem afla mereu ca ceea ce apreciem noi nu reprezinta prea mult pentru altii. Reciproca ar fi valabila, dar atunci cand noi nu apreciem prea mult un lucru, ne vom multumi sa spunem ca cei mai putin norocosi au nevoie de el si nu ca acel lucru are o importanta pe care nu stim sa o intelegem. La fel se intampla si cu oamenii. Este usor sa ii impartim in categorii si sa le atasam cate o eticheta, dar – cu mici exceptii – atunci cand acei oameni lipsesc din peisaj, lipsa lor se resimte acut. Astfel, ne putem gandi ca soarele de dimineata, ciripitul pasarilor, ploile, ninsoarea, copiii care se joaca, animalele de companie sau oamenii din viata noastra sunt toate inutile sau deranjante. Dar la un moment dat, in absenta lor, vom simti ca lipseste ceva, fara sa stim exact ce, initial. Iar atunci cand vom realiza, s-ar putea sa avem o surpriza.
Asadar, o dimineata frumoasa care se transforma intr-o zi frumoasa nu reprezinta neaparat un avantaj. Ceea ce ii face pe oameni sa zambeasca este acolo pentru toti, dar fiecare alege sa se bucure sau sa ignore... Unele lucruri sunt importante, altele par mai putin importante. Pe toti ii bucura un eveniment sau o realizare majora, dar nu toti se bucura de lucrurile marunte. Si cu toate ca se spune ca fericirea este compusa din bucurii marunte, problema bucuriilor marunte este ca ele sunt eclipsate mereu de cate o nemultumire uriasa – uriasa nu pentru ca ar fi atat de importanta sau mare, ci pentru ca noi ne concentram prea mult asupra ei, o studiem mult prea indeaproape si in general ii acordam mult mai multa importanta decat merita. Fericirea se afla mereu langa noi. Atunci cand pare absenta, nu lipseste, este doar ascunsa de o astfel de „eclipsa”.

luni, 13 august 2012

Ploaia

Stai langa mine si priveste prin petecul asta de sticla prafuita. Ploua... dar tie nu iti pasa, nu-i asa? Spuneam mereu ca ploaia este un nou inceput. Incep sa cred ca ploaia este de fapt sfarsitul... mai stii cum ardea iubirea noastra? Si caldura verii? Ploaia le-a stins pe amandoua...
Priveste prin petecul asta de amintiri. Doare... dar tie nu iti pasa, nu-i asa? Durerea asta era candva infricosatoare. Acum incepe sa faca parte din mine. Acum vrei sa pleci, sa te eliberezi... Oare ce ai invatat din ce am avut noi? A meritat sa iti pierzi timpul cu mine? Ai castigat ceva? Ne doream atat de mult tot ce a fost intre noi, dar totul s-a pierdut. Acum sunt singur si te astept, tanjesc dupa tine. Dar tot ce am esti tu, un petec de hartie rece si colorata, udata de lacrimi si ploaie. Si sper, iti jur ca inca sper ca intr-o zi sa ajungi din nou acasa...
Priveste prin ochii mei catre petecul de suflet care a mai ramas in mine. Este zdrobit si sfasiat, inghetat si gol... dar tie nu iti pasa, nu-i asa? Sufletul care il completa a devenit doar o speranta la capatul unui drum mult prea lung. Si te stiam, te priveam cum te intindeai in iarba si cum te scaldai in mare... dar oceanul iubirii noastre a secat. Plini de dorinta am fost, dar tocmai asta doare cel mai mult. In ce sa mai credem acum, cand iubirea care ne ghida s-a pierdut? Si ce sa ne mai incalzeasca acum, cand norii ascund soarele?
In fiecare zi ploua... pamantul se ineaca, dar amintirile plutesc mereu. Pluta lor ma poarta prin apele involburate... ma rastoarna si ma scufunda in mijlocul lor, dar raman agatat de ea de fiecare data. Ies cu greu la suprafata si simt din nou stropii de ploaie reci si ascutiti. Ploua peste inima mea... dar tie nu iti pasa, nu-i asa?
Ia-ma de mana si hai sa pasim prin ploaie. Sa lasam stropii de apa sa ne mangaie si vantul sa ne calauzeasca. Sa urcam pe curcubeu pana la nori si sa admiram impreuna soarele. Sa ne incalzim cu razele lui si sa ne promitem ca nu ne vom mai parasi vreodata. Sa alunecam pe o raza de lumina pana in crapaturile seci ale pamantului si sa ne ascundem de lume. Sa ne sarutam buzele crapate de dorinta si uscate de sete... dar tu nu vrei toate astea, nu-i asa?
Am vrut sa simti ceea ce credeam ca meriti sa simti... ceea ce credeam ca trebuie. Am vrut sa ai tot ceea ce era mai bun, tot ceea ce aveai nevoie. Dar nu a fost de ajuns, nu-i asa? Am crezut ca sunt norocos sa te am. Si am fost. Acum sunt singur. Si as vrea sa te mai pot strange in brate, sa te mai pot mangaia, sa te mai pot saruta... insa nu mai pot face asta. Imi pare rau! Cand ma uit la tine imi amintesti doar de trecut. Nu vreau o astfel de viata – o viata chinuita de amintiri.
Cu tine nu am simtit ploaia pentru ca tu esti doar o poveste, iar iubirea noastra a fost doar o pagina din cartea ta care s-ar fi udat. Mi-a parut ca ma iubesti dar pe parcurs... mi-am dat seama: tu nu existi! Ai lasat doar un petec de hartie colorata, o mare de amintiri alb-negre si o dara de parfum mucegait in urma ta. Si mi-e dor de soarele din ochii tai si caldura bratelor tale. Chiar daca esti la sute de kilometri sau zeci de ani distanta, inca ma simt ca acasa in bratele tale. Dar pe toate, absolut pe toate le va spala din mila ei ploaia...

sâmbătă, 11 august 2012

Scriitorul (IV)

(acest text este o fictiune; orice similitudine cu persoane sau situatii reale este o pura coincidenta; continuare de aici)

Oamenii vor sa isi cunoasca viitorul. Fie incearca sa il afle, fie isi fac planuri despre cum va arata. Eu nu imi fac planuri. Cu cat planifici totul mai atent, cu atat exista mai multe posibilitati sa uiti ceva. Iar atunci cand imprevizibilul intervine, oamenii se panicheaza. Incep sa alerge in toate directiile, speriati de ceea ce s-ar putea intampla sau cautand solutii disperate, de ultim moment. Mie nu mi-e teama de ceea ce nu merge conform planului. Stiu insa ca exista si tocmai de aceea nu imi fac planuri. Nu ma gandesc ca viitorul va fi roz sau negru, cu soare sau cu ploaie, vesel sau trist. Nu ma gandesc ca oamenii imi vor fi alaturi toata viata sau doar un minut, prieteni sau dusmani, buni sau rai. Nu ma gandesc ca voi face mii de lucruri sau nici unul, ca voi cunoaste zeci de oameni sau ii voi uita pe cei pe care ii cunosteam, ca voi castiga sau voi pierde ceva. Pentru oameni insa, trebuie sa imi fac planuri. Ei se asteapta de la mine sa stiu ce vreau in viata, sa stiu ce vreau de la ceilalti, sa stiu ce vreau de la mine... sa stiu ce voi face, cum voi fi, unde voi fi si cand voi fi... sa imi cunosc viitorul asa cum ei au impresia ca il cunosc pe al lor. Nu am de ce sa fac toate astea, dar daca nu le fac, ei ma resping.
De fapt, oamenii nu ma resping doar pentru ca nu am planuri sau nu stiu ce vreau sa fac. Uneori ma resping chiar si pentru ca scriu, incercand sa arat anumite lucruri. Ma resping pentru cum arat, doar pentru ca nu arat ca ei, fie ca este vorba de fizic sau hainele cu care ma imbrac. Cat despre haine... hainele sunt cele care arata cat de dezbracat este omul care le poarta. Adica, atunci cand sunt simple, stii ca ai in fata un om simplu, sincer. Dar sunt multi care se imbraca mai complicat decat ar trebui si atunci stii ca acei oameni sunt dezbracati de virtuti si goi pe dinauntru, dar se umplu cu ceea ce cred ca spun acele haine despre ei. Insa asta nu ii opreste sa ii respinga pe cei care se imbraca diferit, doar pentru ca nu sunt ca ei... si iarna oamenii poarta cele mai multe haine...
Este foarte greu sa ii multumim pe oameni, iar majoritatea spun ca fiecare ar trebui sa fie multumit de propria persoana asa cum este. Eu nu sunt multumit de mine. Intre mine si constiinta mea se duce un razboi pe viata si pe moarte care se va termina abia cand unul dintre noi va dispare. Fiecare arunca diverse acuze, explicatii, argumente... Si cand razboiul se va termina, oare ce ar fi mai bine sa ramana? Un om fara constiinta? Sau o constiinta inumana? Patetic! Patetic, patetic, patetiiic! Cum sa nu ma urasc!?
***
Povestea unui scriitor este departe de ceea ce se scrie, de obicei, in randurile cartilor sau cronicilor literare. Iar povestea acestui scriitor, pe care ati citit-o pana acum, este o poveste ca oricare alta. Este o poveste a unui om trecut prin viata, deprins cu greutatile si bucuriile ei. Un om dezamagit, dar constient de propriile greseli. Un om obisnuit, dar special. Ca oricare altul, acest om a pus in balanta totul si a judecat dupa propria opinie. A hotarat sa devina scriitor, dar a fost constient ca are nevoie de mult mai mult decat cateva pagini de manuscris pentru a deveni „scriitor”. Insa viata, cu intamplarile ei, si-a lasat amprenta asupra lui...
Oamenii au tendinta de a se pierde in detalii inutile. Si se spune ca „diavolul se ascunde in detalii”. Pentru un scriitor ca acesta, detaliile sunt cele care ii pot aduce pieirea in lumea literelor. Sigur, oamenii se bucura sa citeasca descrieri amanuntite, relatari minutioase, dar detaliile pot deveni obositoare si mai ales, pot distrage atentia de la adevaratul subiect. Iar povestea aceasta a fost cel mai bun exemplu. Scriitorii sunt cei care scriu, dar sunt totodata si cei care – de cele mai multe ori – traiesc ce scriu. Daca unii sau altii nu sunt apreciati, este optiunea publicului. Scriitorii nu pot face lumina asupra lucrurilor pe care le scriu pentru ca fiecare le intelege asa cum doreste. Iar calitatea de „scriitor” nu poate fi atribuita oricarui om care scrie. Identitatea scriitorilor devine scrisul lor. Povestile pe care le scriu ei sunt in mare parte povestile lor, traite de ei sau cunoscutii lor, povesti in care ei se pot transpune sau regasi. De multe ori scriitorii sunt suflete chinuite, suflete de artisti prinse in corpuri umane, captive, care incearca sa se elibereze. Iar atunci cand ei scriu, pun suflet in ceea ce scriu, insa cei care citesc nu reusesc intotdeauna sa gaseasca acel suflet.
Viata unui om se poate prelungi inutil sau se poate sfarsi prematur. Daca pana atunci el a scris sau nu povestea care sa ii dea sens, depinde doar de el. Si chiar daca unii prefera sa dea vina pe orice, numai pe propria persoana nu, stim cu totii ca noi insine suntem principalii responsabili. Putem schimba oricare situatie, indiferent de dificultatea ei. Nu este intotdeauna prea devreme sau prea tarziu, asa cum nu este intotdeauna imposibil sau prea facil. Oamenii au tendinta de a exagera. La fel si scriitorii. Uneori au nevoie de o fraza cheie. O replica perfecta. Dar de multe ori au nevoie de alte povesti. De ceva care sa le elibereze sufletele. Au nevoie sa isi marturiseasca secretele. Dar au nevoie si de cineva care sa le spuna ce vrea sa auda de la ei... si cine sa le spuna aceste lucruri?

vineri, 10 august 2012

Scriitorul (III)

(acest text este o fictiune; orice similitudine cu persoane sau situatii reale este o pura coincidenta; continuare de aici)

Incepusem sa scriu intr-un jurnal, dar apoi am realizat ca oamenii nu au incredere in stilul intim. Ar fi fost usor ca cineva sa spuna „sigur, asa ai trait tu, dar noi nu suntem ca tine”. As fi putut astepta pana cand mi-as fi scris memoriile, dar chiar si atunci ar fi trebuit sa am deja un nume, „memoriile unui anonim” nu atrage ca titlu... Am scris kilometri intregi de litere pe hartie. Am acoperit campuri intregi cu hartiile mele si totusi parca nu a fost de ajuns. Am fost si voi ramane un perfectionist, asa trebuie sa fie oricare scriitor daca vrea sa aiba sanse de reusita. Iar numele meu trebuie sa fie cunoscut pentru ca scrisul meu sa ma faca nemuritor. Altfel nu se poate.
Sinceritatea mi-a adus mai multe probleme decat as fi crezut vreodata... A scrie fara asumarea celor scrise este ca si a face un lucru fara a se recomanda ca specialist in acel domeniu. Toata lumea aprecieaza  rezultatul final, dar uita ca cineva a muncit acolo. A scrie asumandu-si cele scrise este ca si a fi specialist intr-un domeniu, dar necunoscut. Toata lumea stie pe cine sau ce sa cheme la nevoie, dar se rezuma la cine sau ce este mai accesibil. A citi randurile sincere ale unui anonim starneste curiozitate mai degraba asupra a ce l-a determinat sa le scrie. A citi randurile sincere ale cuiva care si le asuma starneste mai degraba antipatii si prejudecati, aparent din cauza ca acea persoana nu a stiut sa se descurce in anumite situatii.
Scrisul a devenit un demon care ma poseda, ii cad mereu prada si trebuie sa il scot la iveala, sa il las sa se manifeste, sa isi arate chipul. Cei care cred ca literatura tine de talent sau inspiratie sunt naivi. Literatura este rezultatul unei lupte intre ganduri si constiinta, intre minte si trup, intre penita si hartie, intre cerneala si porii hartiei... fiecare lupta cu indarjire si fiecare particula castigata este o batalie in sine. Este atat de greu a scrie doar ceea ce ar atrage cititorii, pe cat este a nu scrie sincer! Este atat de greu a se opri din scris, pe cat este a scrie cand oboseala cuprinde trupul sau mintea! Este atat de greu a tine penita pe hartie, pe cat este de greu de a mazgali ceva care sa aiba sens! Este atat de greu a asterne cuvintele in cerneala pe hartie, pe cat de greu este a scrie totul de la capat cand se strecoara cate o greseala! Poate nu avem cu totii un demon interior... sau poate nu stim ca il avem. Eu stiu ca il am, caci ma urmareste in vis ca si in realitate, ma indeamna sa il urmez si ma devoreaza incet pe dinauntru pana ce, intr-una din zile, nu va mai fi ramas nimic acolo, decat el...
Trebuie sa fiu inteles asa cum scriu, caci cuvintele mele sunt suma gandurilor si observatiilor mele. Scrisul este o consecinta a celor observate, a lucrurilor pe care le vedem si care ne schimba viata chiar si in cel mai neinsemnat mod cu putinta... dar atunci cand scriem frumos, facem ca si vietile celor care citesc sa se schimbe intr-un fel sau altul. Literatura este cea mai frumoasa arta pe care o putea inventa omul pentru ca ne apropie cel mai mult, chiar daca admitem sau nu ceea ce scriem sau citim. Cititorii judeca intotdeauna dupa felul in care interpreteaza ei ceea ce au citit, nu ceea ce am scris noi. Noi suntem datori sa scriem sincer ceea ce am experimentat, noi sau cunoscutii nostri, fara interese personale. Totusi, un om care scrie nu este niciodata singur, are scrisul – sau demonul? – ca tovaras de viata.
Este atat de usor sa visam la carti, dar atat de greu sa le scriem! Poate ca nu ar trebui sa ma intereseze literatura. Poate ca nu ar trebui sa imi doresc sa fiu nemuritor prin scrisul meu. Si poate ca nici altora nu ar trebui sa le arat ce stiu eu si ce cred ca le poate fi de folos. Ar trebui sa scap de acest demon, dar nu pot. Scrisul ne arata ceea ce nu stiam ca stim. Odata ce cunoastem anumite lucruri, nu exista cale de intoarcere. Nu putem crea puncte in timp la care sa revenim atunci cand circumstantele nu ne convin. Si dupa cum spuneam, ce nu stim, nu ne doare. Cateodata imi doresc atat de mult sa nu fi stiut nimic! Dar ma multumesc cu gandul ca sunt inca lucruri pe care nu le stiu. Si vreau sa ma incred in lucrurile pe care nu le voi sti niciodata...

joi, 9 august 2012

Scriitorul (II)

 (acest text este o fictiune; orice similitudine cu persoane sau situatii reale este o pura coincidenta; continuare de aici)

Dupa acea iarna nimic nu a mai fost la fel. In acea iarna am descoperit pasiunea mea pentru studiul oamenilor. Si totodata, am inceput sa iau notite. La inceput, mi-am zis ca ar fi utile pentru ca m-ar fi ajutat sa nu devin ca ceilalti si sa invat sa ma feresc de ei. Dar apoi am considerat ca trebuie sa le impart cu altii, nu ar fi fost corect sa le tin pentru mine. Si atunci am adaugat acelor notite gandurile mele. Am aflat curand ca nu interesau pe nimeni aceste „descoperiri” ale unor lucruri general-stiute si m-am intrebat daca nu cumva eram singurul care nu le aflase pana atunci. Asa ca am trecut la observarea oamenilor, incercand sa aflu cati dintre ei stiau ce stiam eu si cati se comportau asemeni celor pe care ii cunoscusem pana atunci sau – de ce nu? – asemeni mie...
Se spune ca „ceea ce nu stim, nu ne doare”. M-am convins de asta in timp ce observam totul in jurul meu. As fi vrut sa nu iau parte la multe dintre evenimentele in care am fost implicat sau simplu privitor. As fi vrut sa nu cunosc unii oameni care m-au dezamagit foarte mult si as fi vrut ca, la randul meu, sa nu dezamagesc pe altii. As fi vrut sa fiu un simplu ignorant ca toti ceilalti, fericit in ignoranta mea, fara sa cunosc bucurii sau tristeti diferite de ale oamenilor obisnuiti. As fi vrut sa uit tot ce vazusem in iarna aceea si sa devin din nou „eu”, cel care fusesem pana atunci. Dar odata cu scrisul in mintea mea incolteau diverse ganduri si plecam pe diverse drumuri fara intoarcere. Scriitorii au vicii ca si oamenii obisnuiti, dar cel mai mare viciu al lor este scrisul. In fond, scrisul imi este singurul tovaras, la bine si la greu...
M-am simtit vinovat pentru multe lucruri... si vina este ca un sac de caramizi – tot ce trebuie sa facem este sa il descarcam. Dar nimeni nu este sfant pentru ca toti iarta fara sa uite... si simplul fapt de a cere iertare nu ajuta. Asa ca am cautat sa ma descarc in scris, nu numai de vina. In tot acel aer rece, nebun si otravit, izolat de greutatile naturii si sufletelor inghetate, gandurile imi cladeau lumea literelor si imi limpezeau privirea. Ascuns de privirile iscoditoare, nu imi puteam opri mana si nu puteam trage mintea sa se odihneasca pe marginea drumului imaginatiei. Poate in ochii unora am esuat... si ma declar invins. Dar sper ca in ochii altora sa fiu un invingator... un scriitor. Sa imi pot alege mereu cuvintele si gesturile si sa le ofer oamenilor acele cuvinte din suflet fara care viata lor ar fi mai trista si mai pustie. Nu vreau sa ma urmeze cineva, vreau doar sa mangai sufletele si inimile ranite. Oricine poate scrie siropos despre iubire si fericire. Pe mine nu ma intereseaza cum se lauda oamenii cu fericirea si optimismul lor. Pe mine ma intereseaza cei care scriu din suflet, sincer, vesel sau trist, frumos sau urat, de dragoste sau nu...
Ca oameni, putem deveni dependenti de un anumit gen de tristete, ca atunci cand regretam ceva ce s-a terminat, nu mai exista. E ciudat cum putem deveni atat de obsedati de o persoana pe care o cunosteam candva, desi incercam mereu sa ne spunem ca nu avem nevoie de ceilalti. La sfarsit ramanem doar cu resemnarea. Ar trebui sa invatam din greseli, dar nu stim mereu cand gresim si chiar daca stim, uneori repetam cu buna-stiinta greselile in speranta ca rezultatul va fi diferit. Se spune ca „ce nu te omoara te face mai puternic”, dar e gresit... ce nu ne omoara ne face doar... mai ciudati. Nu a incercat nimeni sa ma omoare, iar eu cu atat mai mult nu as ucide. Oricat de buni am fi ca scriitori, nu putem ucide pe cineva doar folosind cuvinte. Dar sunt multe lucruri si multi oameni care nu ne omoara fizic, ci spiritual... ne ucid sufletul.

miercuri, 8 august 2012

Scriitorul

(acest text este o fictiune; orice similitudine cu persoane sau situatii reale este o pura coincidenta)

Ceea ce urmeaza sa cititi sunt cuvintele pe care le rostesc in mod normal in gandul meu. Pentru inceput, ar trebui sa ma prezint, dar in lumea mea, sunt un nimeni, o non-existenta care incearca – inca – sa ia nastere si sa impresioneze. Lumea mea este – sau ar trebui sa fie – lumea literelor. Dar eu nu m-am nascut inca in aceasta lume deoarece cuvintele mele au rasunet doar in mintea mea. Sper ca odata cu aceste randuri situatia sa se schimbe si sa devin un scriitor de succes care sa ramana inscris in istoria literaturii. Insa nu vreau sa va retin cu inutilitati, asa ca voi trece la poveste in sine.
Povestea pe care vreau sa o aflati incepe intr-o iarna timpurie, cand frigul pornise devreme sa rascoleasca oamenii si sentimele lor. Pentru multi era o iarna frumoasa. Pentru mine era doar o iarna ca toate celelalte. Si este curios cum totul pare banal pentru mine, dar pentru ceilalti are cel putin un atribut. Bineinteles, nu sunt o exceptie – si eu par ciudat in ochii altora. Poate ca sunt, poate ca nu sunt... poate ca inca nu mi-am gasit locul in lumea aceasta de trupuri fara suflet, trupuri care se vand atat de ieftin si se cumpara atat de usor... daca ar fi avut suflet, nu s-ar fi vandut.
Lumea aceasta in care traim imi pare o lume a actorilor, chiar daca ar trebui sa fie cea reala. Poate ca realitatea se afla intre noi, dar noi alegem sa ne ascundem de ea in spatele mastilor si rolurilor noastre. Mici si neinsemnati, ne jucam de-a zeii in micile noastre lumi virtuale pe care le cream cu dificultate, dar le distrugem atat de usor. Nu ne alegem mereu rolul pe scena vietii, dar cumva ajungem mereu sa facem parte din spectacol. Ca ne construim o cariera sau ca intemeiam o familie, totul face parte din rolul nostru, totul este un scop in viata, scop fara de care nu am sti de ce traim. Si credem ca Dumnezeu sau vreo entitate superioara noua ne-a aruncat aici, pe aceasta planeta, pentru a trai cu un rost anume si a lasa ceva in urma. Dar daca toate astea sunt doar povesti, iar noi pur si simplu existam si avem nevoie de ele pentru a nu trai in haos? Oamenii au destinul in propriile maini, nimeni nu le poate dicta ce sa faca sau impune ce sa aleaga. Cu toate acestea, ei au nevoie sa isi afle destinul ca pe o poveste. Presupun ca avem cu totii nevoie sa cream povestea care sa dea sens vietii noastre...
Ce a fost special la acea iarna a fost faptul ca, in ciuda frigului, aveam o multime de cunostinte cu care ma intalneam des. Faceam parte din acel mare grup de oameni aparent obisnuiti, cu vise si planuri obisnuite, oarecum optimisti, dar parca putin ignoranti. Eram un om pe care toti il priveau asa cum ii privesc pe semenii lor, fara sa il studieze atent, fara sa il ignore, pur si simplu – il observau. Ma bucura atentia lor si mi se parea de cele mai multe ori suficienta pentru scopurile mele, dupa caz: fie treceam ca si neobservat, fie reuseam sa atrag cumva atentia, dar doar a persoanelor care ma interesau. Ce se intampla apoi cu acele persoane este usor de ghicit si mai putin important pentru povestea noastra.
Pana atunci eram obisnuit cu toate acele persoane si nu ma interesa prea mult sa le studiez. Erau oameni si atat, nu aveau atribute pentru mine si nici nu avea rost sa le caut. Ii luam ca atare si imi pareau simpatici sau antipatici abia dupa ce apucam sa schimbam impreuna cateva cuvinte. Si nu de putine ori prima impresie mi se schimba pe parcurs, in functie de evolutia lor. Se putea spune ca ii etichetam prea usor. Dar nu am fost niciodata categoric sau incapatanat, chiar daca mi s-a reprosat uneori lipsa de fermitate. Pe atunci inca nu eram autorul propriului destin, daca se poate spune asa. Si nici singurul indecis nu eram, dar nu pot invinovati alti oameni degeaba. In fond, era viata mea si ei faceau parte din ea doar pentru ca eu le permiteam. Sau poate ca ii adunasem acolo cu un scop... viata inseamna sa aduni mereu materiale, fie ele pentru suflet sau pentru corp. Iar asta se aplica cel mai bine pentru scriitori.
Nu orice material este bun de adunat si pastrat. Uneori ne intalnim de corpuri dure pe care nu le putem muta. Incercam sa le ocolim, dar ne zgariem de suprafetele lor abrazive si asta ne face sa ne retragem cumva. Sa evitam astfel de forme pe viitor, chiar daca nu stim care este utilitatea lor. Ceea ce vrem sa pastram poate fugi de noi. Poate ca nu alegem intotdeauna lucrurile pe care le meritam, dar de multe ori uitam ca exista lucruri si oameni care nu ne merita. Si chiar daca nu ne pricepem prea bine la astfel de lucruri si la vietile noastre, intotdeauna dam sfaturi oricui, fie ca ni le cere sau nu. Cel mai rau viciu este sfatul... intotdeauna usor de oferit, dar aproape imposibil de aplicat, in special in cazul celui care il ofera. Si chiar daca multi constientizeaza ca realitatea nu este o poveste, ati fi surprinsi sa aflati cati oameni se afla in situatii paradoxale, daca nu chiar penibile. Multi nu pot face diferenta clara intre vis si realitate si chiar daca e bine sa visam, asta ar trebui sa se intample cu un scop.
Revenind insa la iarna... in iarna aceea lucruri straine de mine si mintea mea mi-au intrat in atentie printr-un concurs de imprejurari. Cunoscandu-i pe prietenii mei, de multe ori stiam inca de dinainte ca unele lucruri se vor intampla. Si era amuzant, intr-un fel, sa privesc evenimentele luand cursul pe care mi-l imaginasem, iar apoi sa intervin si sa schimb, oarecum, cursul acela. Evitam diverse situatii mai mult sau mai putin placute si asta imi oferea incredere, dar si multumirile celorlalti. Insa in iarna aceea, lucrurile au luat intorsaturi neasteptate. Prima a fost chiar acel frig care aparuse prea devreme, facandu-i pe oameni mai reci decat de obicei...
Raceala lor s-a amplificat. Pustiul de pe strazile orasului s-a mutat curand si in sufletele lor. Parca nu mai aveau sentimente, caldura, simpatii... cu totii erau infrigurati si cautau sa se incalzeasca la focurile din inimile altora, chiar daca asta presupunea sa profite de cei mai slabi dintre ei. Mie imi placea sa ii ajut si faceam tot posibilul sa se simta bine. Iar pentru o perioada chiar a functionat, parea ca grupul nostru este fericit si lucrurile se misca intr-o directie buna. Dar cum in viata nu te inseala doar privirea, totul era doar o impresie, caci in curand grupul acela de prieteni avea sa se destrame. Nu as fi crezut pana atunci ca un grup de oameni se poate comporta ca un grup de hiene... dar se poate spune ca unii oameni sunt mai animale decat insasi animalele, asa ca nu ar trebui sa ne mai mire nimic, nu? Insa atunci am cadea in pacatul vanitatii, caci inca nu le-am aflat pe toate ca sa nu ne mai miram.
Am constatat cum iubirea se poate transforma in ura. Ura zdrobitoare, de moarte, avida de razbunare, insetata de sange. „Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”, se spune... si parca prea multi asculta! Am vazut cum prietenii pot deveni dusmani... am simtit cum cei care se iubesc pot deveni straini... totul arde si tot ce e bun se poate transforma in cenusa. Iar daca nu suntem atenti, aruncati in mijlocul unor astfel de transformari, ne putem pierde usor identitatea, ratiunea, sentimentele, inima si chiar sufletul. Sunt destui care cauta sa le colecteze, asa ca trebuie sa avem grija. Si totusi, eu nu m-am suparat pe acei oameni. In ciuda tuturor imperfectiunilor lor, le-am fost alaturi. Pentru ca daca iubim pe cineva indeajuns, toate imperfectiunile lor pot deveni perfecte in ochii nostri. Dar prea multa iubire te poate ucide la fel de usor ca nici una... Apoi, totul e un test, nu?

luni, 6 august 2012

Crima

Trezit din betie sau cu gandurile incetosate, nimeni nu ar putea afla secretul meu. Nimeni nu ar putea sti ca sufletul meu e mort, iar eu sunt purtat doar de o inima nebuna si o constiinta ticalosita. M-am intovarasit cu singuratatea atunci cand altii nici macar nu o cunosteau si de atunci am fost de nedespartit. Numai demonul iubirii si-a pus mereu in plan cu mine jocurile lui murdare. Pe drumul spre Iad am pasit mereu, fara sa stiu care imi era destinatia. M-am grabit prea mult iar acum nu mai pot da inapoi. Si as vrea – o, cat as vrea – sa mai am ocazia sa iau unele decizii, dar tot ce s-a facut nu se poate desface.
Ghinionul m-a vizitat de multe ori, dorind sa imi ia tot ce aveam. Uneori am cedat si i-am dat prea mult, dar uneori am fost si destept sa pastrez totul departe de mainile lungi si lacome. Am constatat apoi ca ce am pastrat era un praf nenorocit de iluzie amara care, pus in diverse forme, imi daduse impresia ca am toate acele lucruri frumoase pe care mi le doream. Insa blestematiile acelea erau doar praf in vant, un vant care le-a spulberat mult prea repede, lasandu-ma singur si gol.
Mi-am dorit atat de mult unele lucruri fara sa stiu ca nu le pot avea. Am alergat orbeste dupa ele fara sa stiu ca sunt doar un caine care alearga dupa masini. Nu le-as fi prins niciodata, dar nici nu ma puteam opri. Ar fi insemnat sa renunt la lupta, la speranta, la vise... la viata. Nu puteam face asta, era prea devreme si mai aveam atatea de aflat! Ce pacat ca nu stiam tot ce stiu acum si mai ales ca nu stiam ca tot ce stii te afecteaza iremediabil. Nemernica stiinta atotputernica nu mi-a oferit nicio putere, ci mi-a taiat fiecare speranta si mi-a ucis fiecare vis. Si cu cat aflam mai mult, cu atat imi doream sa stiu mai putin.
Am asteptat, am cerut si am incercat sa realizez mereu analize ale celui care eram, celui ce deveneam, celui ce existam... am asteptat degeaba, asa cum asteptam orice, am cerut degeaba caci nu am primit nimic si am incercat degeaba pentru ca raspunsurile mele nu m-au multumit vreodata. Altii au fost criticii mei ingeniosi, in vreme ce eu am fost propriul meu calau indarjit. Imi stiam fiecare fapta ticaloasa, fiecare gand necuviincios, fiecare cuvant nepotrivit. Ma pedepseam aspru pentru ele, sperand sa nu se mai repete. Zadarnic asteptam gratierea prietenilor ce se dovedeau cei mai aprigi dusmani. Eram silit la intemnitarea pe viata intr-un chin greu de suportat, dar imi acceptam spasit conditia. Era vina mea si chiar daca si altii puteau fi invinuiti, nu o puteam uita.
Tot ce mai am acum sunt sticlele de vin si butoaie intregi de vina. Degeaba as incerca sa vorbesc cu un alt inteles, degeaba as incerca sa ma eliberez, degeaba as incerca sa ma iert... in temnita mea nu patrunde nicio raza de lumina. Singuratatea, tarfa ieftina, m-a asteptat mereu sa ma intorc cuminte in bratele ei. Mi-a ascultat toate destainuirile si am blestemat impreuna pe toata lumea... lumea care ma uita, care ma ura, care ma lovea, care ma batjocorea, care ma ignora, care ma iubea, care ma respingea... avocat mi-a fost inima si procuror, constiinta. Dar mintea, judecatoare smintita, nu a ascultat de nici una, stiind ca ambele sunt partinitoare. Doar sufletul mi s-a zbatut intre ele, incercand sa scape. Dar demonii gardieni l-au prins, l-au inlantuit si l-au trimis la judecata.
De-as fi spart mintea mea in cioburi, as fi aruncat mii de amintiri. As fi pastrat doar ce era bun si cioburi mici din ce era rau, atat cat sa imi amintesc sa le evit. As fi scos de acolo toate acele vorbe care m-au durut si care i-au ranit pe altii. As fi salvat ultima farama de umanitate pe care o mai aveam si as fi incetat sa mai caut consolari in lichidul adevarului, vinul... as fi fugit departe, chiar daca nu as fi ajuns vreodata acasa... as fi evitat disperarea si as fi gonit singuratatea... si nu as mai fi formulat condamnarile doar pe baza acuzatiilor. Dar aici nu se mai pot rascumpara greselile, nu usor.
Iadul m-a asteptat cu portile deschise. Desi invins de viata, soarta sau orice am trait eu, am intrat triumfator prin multimea demonilor. M-au privit cu ura si cu dispret, caci nu mai aveam un suflet pe care sa il chinuie. Abia atunci am realizat prima data ca sufletul meu era mort. Am cautat zadarnic sa aflu ce se intamplase cu el. Am crezut ca fusese pedepsit pentru tentativele de evadare, dar nu era posibil sa se piarda din temnita si as fi stiut daca ar fi fost pedepsit cumva. Ancheta a continuat cu exces de zel. Trebuia sa aflu ce se inamplase.
Am descoperit apoi ca sufletul meu murise. Eu il ucisesem. Teribila fapta avusese loc atunci cand demonul iubirii isi jucase ultima carte cu mine. Naiv fusesem mereu, dar de data aceea hotarasem sa nu mai cedez. Numai ca afurisitul a stiut cum sa isi joace cartea si mi-a prezentat cea mai ticaloasa si mai minutioasa iluzie pe care o putea inventa. Si credeam ca iubirea era de ajuns pentru a ma elibera, dar iubirea a fost cea care avea sa ma inchida pe veci. Iar atunci cand ultimul cutit mi s-a infipt in inima, am decis ca iubirea nu mai are ce cauta  in viata mea. Si am vrut sa scap de sufletul meu imbecil care se indragostea de oameni, fara sa stie ca oamenii nu aveau nici cel mai mic interes pentru mine. L-am atras in cel mai intunecat colt al mintii mele si l-am ucis cu sange rece, rapid si fara durere. Fusese o fapta atat de ticaloasa, incat o si uitasem. Numai constiinta mea si-a amintit-o, trebuia sa adauge si vina aceasta la pedepsele ei numeroase.
Din Iad m-am intors printre oameni, nici macar demonii nu ma acceptau. Am ramas din nou cu singuratatea companioana, doi tovarasi de temnita al caror scop era, probabil, de a face timpul sa treaca mai usor. Dar neinduplecatul timp nici ca isi putea exprima mai bine nepasarea decat prin ticaitul neobosit al ceasului. Si as fi spart de multe ori acel ceas daca as fi stiut ca ma poate elibera cumva, dar nici macar asta nu imi mai putea aduce o urma de speranta. Totul ar fi fost bine daca nu as fi existat. Daca sufletul meu nu ar fi existat. Daca acea crima nu s-ar fi petrecut. Daca tot ce as fi avut nu s-ar fi pierdut. Daca tot ce as fi facut ar fi fost bun. Acum nu mai e nimic, oricat as vrea sa fie ceva. O crima ramane o crima...

sâmbătă, 4 august 2012

Sa Te Indragostesti de O Zi de Vara


Intr-o vara, atunci cand totul in jur arde in timpul zilei si iti doresti ca timpul sa treaca iar seara sa iti aduca racoarea, atunci cand soarele te imbratiseaza cu razele lui calde si apa marii iti mangaie pielea incinsa, atunci cand cerul este un imens safir albastru iar norii sunt oite pufoase manate de pastorul vant, atunci cand ploile scurte si calde saruta pamantul fierbinte iar curcubeele urca in Rai, atunci sunt iubirile scurte si intense.
O umbra de mister, un strop de curiozitate, o picatura de atentie, o privire interesata si poti descoperi ceea ce nu credeai ca vei afla vreodata. Nu stiai si nu credeai ca poate fi atat de simplu sa te indragostesti. Dar oamenii, pe cat de complicati par, pot fi atat de simpli uneori. Atat de simpli si de frumosi precum o zi de vara...
O zi de vara incepe intotdeauna cu rasaritul rosiatic. O raza de lumina se catara pe bolta intunecata, prin spatele norilor adormiti. Altele o urmeaza timid si in curand, intunericul incepe sa dispara. Odata cu el pleaca si norii, suparati ca au fost treziti din somn. Printre ei, discul galben al soarelui se ridica semet, salutand cu razele sale lumea. O scalda in lumina si alunga chiar si ultimele umbre de mister, aducand un zambet celor care il privesc. Daca pana atunci erai curios, intrebandu-te cum va fi acea zi, atunci poti sti ca iti va place.
Apoi, soarele incepe sa urce si el pe bolta cereasca. Atentia iti este acaparata de vietatile trezite din somn care incep sa misune si sa cante, de oamenii care se grabesc sa ajunga fiecare la locul lui, de nenumaratele flori care se deschid, de frunzele care se leagana in bataia vantului, de mii si mii de mici detalii care alcatuiesc un peisaj mirific. Privindu-le cu interes toata ziua, nu ai vrea sa mai pleci din mijlocul lor si te intrebi cum de nu ai stiut de existenta lor pana atunci. Dar stii ca iti doresti sa le vezi mereu.
E atat de simplu sa te indragostesti de o  zi de vara. Sa privesti rasaritul care trezeste totul la viata, apoi sa vezi cum lenea si caldura cuprind totul pana ce vantul racoros al serii si apusul molatec reinvie atmosfera. Sa privesti cerul instelat luminandu-se si acoperindu-se cu nori, apoi intunecandu-se si lasand stelele, licuricii indepartati, sa se joace printre nori. Sa simti adierea vantului si atingerea margelelor de cristal, stropii de ploaie. Sa te arunci in bratele marii sau sa te arunci in salteaua unui camp asternut cu iarba si maci rosii. Sa privesti toate acestea si sa nu te mai saturi de ele...
Dar vremea poate fi la fel de haotica precum oamenii. Soarele fierbinte si lenes se poate ascunde repede in spatele norilor intunecati si grei de praful plumbuit. Lenea si caldura pot fugi din fata furtunilor manioase si energice. Frumusetea naturii poate fi zdrobita rapid sub sropii reci de ploaie si grindina, lacrimi reci si inghetate care spala pacatele lumii. Insa dupa fiecare furtuna, curcubeul se inalta, acel steag al pacii, o punte magica intre oameni si cer. La fel de tumultoasa poate fi iubirea.
E atat de simplu sa observi o persoana misterioasa care apare la orizont precum rasaritul. O urmaresti cu atentie apropiindu-se, dar cu cat se apropie mai mult, cu atat devine mai curioasa, mai stranie. Incepi sa descoperi detalii: poate privirea, poate parul, poate zambetul, poate chipul, poate mersul, poate hainele... orice iti poate atrage atentia, dar toate alcatuiesc acea persoana frumoasa care iti atrage atentia de la distanta. Iar atunci cand si acea persoana te observa si iti zambeste, poti sti cu siguranta ca ai gasit acea persoana speciala despre care credeai ca nu exista. Te pierzi in diverse detalii si ai vrea sa le studiezi pe fiecare in parte, apoi privirea ti se incetoseaza si treci mai departe, poftind sa vezi si sa afli totul. Iar atunci cand parfumul acelei persoane te invaluie si ii simti atingerea catifelata, te afunzi in ele si iti doresti sa nu mai plece vreodata, sa le poti admira mereu.
Zilele de vara se repeta dupa un tipar stabilit, dar numai una iti va atrage atentia in mod anume. Te va incanta cu frumusetea ei si iti va rascoli inima si sufletul. Furtuna se va potoli rapid dupa ce va fi inghetat timpul si va lasa loc arsitei mistuitoare din nou. Ziua se va termina, intr-un tarziu, dar amintirea ei va persista mult timp. Iti vei aminti mereu feeria de culori si parfumul acela, explozia de lumina  si caldura aceea, stropii de ploaie si racoarea lor, intensitatea furtunii si curcubeul ei, apusul tarziu si stelele licarind, fiecare clipa si detaliu in sine.
Oamenii sunt si ei definiti de tipare, insa doar o persoana iti va atrage atentia in mod anume. Te va incanta cu frumusetea ei si iti va rascoli inima si sufletul. Curiozitatea se va potoli rapid dupa ce va fi inghetat timpul si va lasa loc pasiunii mistuitoare. Persoana respectiva poate pleca la un moment dat, dar amintirea ei va persista mult timp. Iti vei aminti mereu zambetul si parfumul ei, ochii senini si chipul acela, atingerile si placerea lor, intensitatea sentimentelor si implinirea lor, noptile nedormite si diminetile in care va trezeati impreuna, fiecare moment in sine si fiecare detaliu legat de acea persoana.
Sa te indragostesti de un om sau de o zi de vara pare atat de simplu si de frumos... dar zilele de vara se repeta, in timp ce oamenii se schimba...

vineri, 3 august 2012

Mincinosul

Daca citesti aceste randuri, trebuie sa uiti tot ce stiai despre mine. Sa nu crezi nimic din ce ti-am spus. Toate au fost minciuni. Le-am spus pentru ca am vrut sa fie bine. Am creat o virtualitate in care totul parea sa functioneze, cel putin la inceput. Si cu fiecare minciuna spusa imi parea ca adaug o caramida la constructia ei. Nu stiam ca si minciunile sunt iluzii in sine, nu doar le creeaza. Si nu stiam ca tot ceea ce construiam era un banal castel de nisip care, desi frumos, s-a demolat la prima unda de vibratie.
Prima data cand am mintit... a fost ceva putin important. Nu schimba cu nimic situatia, dar am crezut ca e mai bine sa spun altceva decat adevarul. Si am fost crezut. A functionat! Nu imi venea sa cred. M-a socat atat de mult, incat am simtit ca trebuie sa continui. Am simtit ca am inceput un drum si voiam sa vad ce se afla la capatul lui. Nu stiam ca e un drum cu multe ocolisuri care se infunda, nu duce nicaieri si nici nu iti arata multe peisaje frumoase. Si nu stiam ca tot acel entuziasm era ceva gresit care, desi frumos, s-a terminat la prima iluzie destramata.
Minciuna a devenit un fel de magie. O foloseam ca sa creez circumstante, apoi o foloseam ca sa le demontez. O foloseam ca sa atrag oamenii, apoi o foloseam ca sa ii tin departe. O foloseam ca sa ma joc cu gandurile si sentimentele, apoi o foloseam ca sa le validez cu strictete. O foloseam ca sa construiesc lumi intregi, apoi o foloseam ca sa le spulber in vant. O foloseam ca sa pacalesc oamenii cu promisiuni, apoi o foloseam ca sa le zdrobesc inimile cu dezamagiri. Si fiecare minciuna avea un efect magic, rasunator. Nu stiam ca rasunetul ei avea si un ecou care se intorcea impotriva mea ca un bumerang, nu se propaga doar inainte. Si nu stiam ca aceasta magie era o simpla iluzie desarta care, desi frumoasa, avea sa se sparga de prima suspiciune.
Am construit un castel frumos, inalt, cu multe turnuri. S-a demolat de multe ori si m-am grabit sa il ridic din nou. Poate am uitat detalii, poate am modificat planuri si idei, poate am ratat unele termene si puncte importante, poate am stricat din frumusetea lui, dar castelul meu a rezistat mult timp. Am depus multe eforturi pentru a-l tine in picioare si pentru a ma situa mereu in varful lui, gata sa invit pe oricine inauntru si sa-l retin cat mai mult intr-un mod cat mai placut. Voiam sa am companie caci, cu cat devenea mai mare castelul meu, cu atat era mai pustiu si ma simteam mai singur printre minciunile mele. Dar nu am reusit.
Acum, din turnul meu inalt, nu mai vad pe nimeni dornic sa intre. Toti admira, toti privesc, dar toti se feresc. Sunt un simplu rege nebun care, in nebunia lui, doreste sa controleze tot si construieste castele fara sa realizeze ca totul se naruie in jurul lui, iar oamenii care ii erau supusi rad de el pe la colturi si il evita. Imi caut locul in aceasta lume de la inaltimea turnului meu, iar atunci cand cred ca il gasesc, zbor catre el. Dar se dovedeste o greseala de fiecare data si imi frang aripile prabusindu-ma in disperare. Regii nu pot stapani totul.
Minciunile mele trebuie sa inceteze. Nimic nu poate zbura cu aripile frante. Si m-am saturat sa imi caut locul in aceasta lume. Vreau o lume doar a mea. Vreau sa nu mai fie nevoie sa ma ascund. Vreau sa creez o pastila care sa ma duca in realitatea mea, cea in care minciunile sunt adevarate iar oamenii imi sunt alaturi. Vreau sa creez o fiinta care sa ma accepte asa cum sunt si sa ma iubeasca neconditionat, asa cum as iubi si eu. Vreau atat de multe, dar merit atat de putine!
Si acum, ca ai citit, ce crezi? Sunt un criminal? Mi-am ucis sufletul? Sau sunt un iluzionist care fabrica realitati? Un rege care isi doreste un regat doar al lui. Nu eram asa. Dar daca tot ce am facut a fost cu intentii bune, de ce a iesit totul gresit? De ce trebuie sa ma simt vinovat? De ce ar fi minciunile mele mai rele decat ale altora? Oh, de-ai sti cat as vrea sa imi raspunzi... dar stiu ca nu esti acolo. Ai plecat si tu, odata cu restul. S-au dus toti si toate. Totul s-a naruit. Castelul meu se prabuseste. Numai eu am ramas sa scriu aceste randuri. De le vei gasi, nu ma cauta printre resturi. Nu ma dezgropa din propriile-mi minciuni. Lasa-ma sa fiu cu ele, sa le simt gustul dulce-amar si sa le inghit pana cand ma vor sufoca. Sa iti amintesti doar ca am vrut sa fie bine. Si daca iti va fi dor de mine, gandeste-te. Pe cine vrei: pe mine – amintirea – sau pe mine – mincinosul?