Toamna

„A fost odata ca niciodata”... astfel incepe orice poveste. Nici o poveste nu spune „este acum ca niciodata”. De ce toate povestile trebuie sa aiba un sfarsit? De ce nu se poate opri timpul, macar pentru o secunda? De ce nu putem avea mereu soare? De ce nu ne putem plimba mereu sub clar de luna? De ce trece vara atat de repede? Prea multe intrebari si prea putine raspunsuri. Realitatea este mai frumoasa decat orice fictiune, dar mai dura decat orice dusman.

Mai tii minte cand stateam intinsi pe plaja si priveam impreuna stelele? Gandurile noastre erau ca praful lor, un amalgam de nebuloase fantastice, constructii ce-au fost si ce vor fi fost. Visele noastre erau cate o galaxie, miriade de lumini feerice care sa ne calauzeasca zborul atemporal al iubirii eterne. Eu imi amintesc totul. Nimic nu s-a schimbat, toate sunt la locul lor. Doar tu lipsesti. Si doar ecoul singuratic al inimii mele imi mai vorbeste. Bataile ei te cauta in spatiu si timp, dar te gasesc mereu prea departe acolo, prea tarziu in trecut.

Am plutit prin cosmos tinandu-te strans de mana. Erai fericita, imi zambeai si nimic nu mai conta. Clipele erau eternitati, secundele erau vise, minutele erau vieti si orele erau nopti. Uitam impreuna de trecerea timpului, visam mii de vise si traiam zeci de vieti in fiecare ora. Iar orele deveneau noptile petrecute impreuna, sub cerul liber ori in umbra camarutei intunecate, plina de mister. Totul era atat de frumos, atat de minunat! Tu erai totul pentru mine, iar eu eram totul pentru tine. Acum a mai ramas doar intunericul, de care ma tem. In trupul meu ai inchis un ocean de singuratate. Sunt mii de rani deschise care imi ard pieptul, mii de amintiri inghetate care imi strapung inima, mii de regrete fierbinti care imi ard constiinta.

Ai fost dulcea vara care mi-a incalzit sufletul, soarele care mi-a mangaiat pielea, norii care mi-au umbrit privirea, ploaia care mi-a racorit inima, steaua care s-a plimbat pe cerul meu. M-am aruncat in bratele tale in care m-am simtit „acasa” si mi-am pus capul in poala ta pentru a prinde toate visele. Ti-am daruit inima mea si te-am sorbit din priviri pentru a te retine captiva in mintea mea. Gandurile mele ti s-au supus toate si sufletul meu ti-a urmat lumina orbeste. Dar nu a fost suficient. Eu nu am fost suficient. Acum nici tu nu mai esti destula pentru mine, ci numai pentru tine...

Mi-ai spus ca ma vrei. Mi-ai spus ca ma iubesti. Mi-ai promis ca vom fi impreuna pe veci. Apoi ai plecat. Mi-ai oferit un chilipir pentru sufletul meu. Si un chilipir a fost, intr-adevar. Mi-am vandut sufletul pentru nimic mai mult decat o simpla iluzie, aceea ca ma iubeai asa cum te iubesc eu. Ai fost strainul din umbra, diavolul care vrea sa imi ia tot. Si tot ce a mai ramas in mine striga sa te intorci. Si esti atat de aproape si totusi atat de departe... Cuvintele se sting in soapte, ziua adoarme in noapte, vara se ingroapa in toamna... totul este o minciuna cand iubirea iti este piatra de mormant, iar toamna – epitaful.