Prietenul Din Umbra

(acest text este o fictiune; orice asemanare cu persoane sau evenimente reale este o coincidenta)

Aici, pe Pamant (un nume bizar pentru o planeta acoperita mai mult de ape), timpul trece lasand in urma doar ceea ce merita sa fie amintit. Oamenii trec prin viata, lasand in urma... mai nimic. Pentru multi, timpul este un continuum unidirectional, inalterabil si invariabil, o constanta absoluta a carei certitudine nu poate fi contestata nici macar in viitor. Oamenii isi doresc de multe ori sa opreasca timpul. De si mai multe ori isi doresc sa se intoarca in timp sau sa grabeasca trecerea timpului. Dar cu totii stiu ca timpul nu poate fi oprit, intors, schimbat sau induplecat. Pentru mine, timpul este un reper, o axa pe care o parcurg in calatoriile mele prin Univers. Eu sunt un strain, ceva ce oamenii ar numi „extraterestru”. Dar nu sunt de undeva anume... sunt de peste tot si de nicaieri. Am fost acolo cand Universul lua nastere si voi fi acolo cand va muri. Pentru mine, totul face parte din acelasi plan. Pentru oameni, timpul este cel care da masura planurilor, Universul este cel care ajuta la implinirea lor iar trecutul si viitorul sunt lucruri pe care ei cred ca le cunosc foarte bine doar pentru ca au studiat totul amanuntit.

Pe mine ma amuza oamenii. Desi sunt fiinte organice, considera ca sunt alcatuiti si dintr-o parte imateriala, asa-numitul lor „suflet”. Pentru ei exista un Creator, fie ca este unul ca ei sau o entitate superioara denumita „zeu”.  Se considera liberi, dar traiesc constransi de granite si legi, de obligatii si drepturi, de regimuri si societati. Au discernamant sau ratiune, dar de multe ori fac alegeri ilogice si iau decizii iresponsabile. Pentru mine sunt imaturi ca si progeniturile lor, pe care le numesc „copii”, dar de care nu se deosebesc prea mult chiar daca sustin ca se maturizeaza. I-am observat cu atentie, cu siguranta ca nu sunt singura specie necunoscuta pe care am descoperit-o, dar in ciuda faptului ca am calatorit miliarde si miliarde de parseci, sunt cea mai curioasa si mai interesanta specie pe care am descoperit-o. Ar putea fi ultima specie care traieste bazandu-se pe filosofiile care le sustin societatea, insa cel mai important considerent este ca inca se ghideaza dupa sentimente, acele trairi lipsite de ratiune, logica sau sens. Chiar si in anul 2100 dupa era lor, inca mai au conceptii si filosofii pe care le aveau la inceputurile evolutiei lor. Totusi, ei considera ca atat cat traiesc, sunt datori sa studieze si sa invete, asta desi de multe ori sunt prea orgoliosi sau vanituosi pentru a accepta ca adevarul este altul decat cel pe care il credeau ei si ca nu totul este „dupa chipul si asemanarea lor”, cum spun ei foarte des.

Eu am venit pe Pamant pentru a-i avertiza pe oameni cu privire la modul lor de viata. Consiliul care m-a desemnat reprezentant considera ca modul lor de viata abuziv va duce la epuizarea resurselor de pe Pamant si Marte, ceea ce i-ar putea impinge la colonizarea altor planete si alterarea ecosistemelor existente acolo. Eu si semenii mei ne-am ferit cat am putut de mult sa fim observati de catre oameni. Si nici nu a fost prea dificil, caci oamenii ne-au cautat pe baza undelor radio, ca si cum cineva din Univers ar mai folosi astfel de mijloace de comunicare. Insa la sosirea mea pe Pamant, desi ma asteptam la reactii confuze si multe intrebari, am fost aproape ignorat, judecand dupa standardele lor. Desigur, forma umana pe care am adoptat-o a trecut neobservata pe langa majoritatea lor, insa pe unii i-a amuzat. Revenind la forma mea... sa zicem „imateriala”, oamenii au ramas putin mirati, dar apoi au continuat sa ma ignore privindu-ma ca pe o distractie, un eveniment izolat cu simplul rol de a-i amuza. Am continuat sa adopt diverse forme fara sa realizez ca deja ma adaptam conditiilor lor de viata si incepeam sa ma aseman din ce in ce mai mult cu ei, cautand sa atrag atentia cu orice pret asa cum fac ei de cele mai multe ori.

Am cerut in repetate randuri sa ma intalnesc cu superiorii lor, acei „presedinti” si „regi”, cum ii numesc ei, insa am fost refuzat. Mi s-a motivat ca respectivii sefi de state „au probleme mult mai importante pe agendele lor, nu puteau da curs provocarilor unei persoane cu tulburari evidente de sanatate”. Nu am inteles ce insemnau aceste raspunsuri, asa ca m-am decis sa imi fac simtita prezenta. M-am incarcat pe Internet si am inceput sa studiez toate dosarele lor. M-au dezgustat profund razboaiele lor si felul in care isi promoveaza excesiv functia de reproducere, dar mi-a placut sa aflu ca totusi promoveaza si sprijinul reciproc, egalitatea drepturilor in societate si mai ales, stiinta ca o modalitate de progres. Le-am oferit diverse sfaturi prin mijloacele lor de comunicare, studiind limbile lor, apoi am preluat controlul si am transmis mesajul meu. Prima data, reactiile au fost dure. M-au denumit „virus informatic”, „atac terorist” si „pericol iminent”. Au bombardat serverele in care rezidam sub forma virtuala, silindu-ma sa ma descarc de pe Internet si sa revin la forma umana pentru a putea comunica din nou cu ei. Am aparut in diverse interventii in mass-media, singura care mi-a acordat interesul cuvenit. Titlurile rasunau pe primele pagini ale ziarelor si in editiile importante ale emisiunilor televizate. Majoritatea sunau cam la fel: „Un Extraterestru Printre Noi”, „Mesaj Important Din Univers”... dar unul singur mi-a placut cel mai mult: „Prietenul Din Umbra”. Am fost descris ca o entitate superioara venita din spatiul cosmic pentru a-i ajuta pe oameni, ceea ce intr-un fel sau altul era adevarat. Abia atunci liderii oamenilor au dorit sa discute cu mine, sa afle ce doream sa le spun si de ce ma aflam pe Pamant.

M-am prezentat in diverse foruri si consilii ale acelor „sefi de state”. Le-am explicat ca modul lor haotic de viata consuma prea multe resurse atat de pe Pamant, cat si de pe recent-colonizatul Marte, pe care il cucerisera cu cativa ani in urma (in timpul lor). Le-am explicat ca razboaiele crunte pe care le purtau pe planeta lor nu aveau deloc rezultatele pozitive pe care le indicau ei ca motivatii de a le purta... i-am sfatuit sa inceteze cu toate disimularile realitatii si sa admita public existenta asa-zisilor „extraterestri”, fiinte pe care multi le considerau periculoase pentru ca ar fi dorit sa le invadeze planeta. Eu si semenii mei nu am intalnit specii care sa isi doreasca sa invadeze alte planete pentru ca nu exista in Univers specii care sa devasteze planetele asa cum au facut ei cu a lor. Le-am cerut sa se retraga de pe Marte urgent pentru a nu tulbura cursul evolutiei acelei planete si i-am sfatuit sa aleaga planete neutre pe care sa le colonizeze, iar daca nu pot face asta, sa se ocupe de producerea resurselor si nu consumarea celor existente.

Desigur, m-au intrebat cum ar putea calatori in timp, explicandu-mi o asa-zisa „teorie a relativitatii” dezvoltata de un anume Albert Einstein. Le-am explicat ca acea curbura spatio-temporala pe care considerau ei ca au descoperit-o este, de fapt, o alterare produsa de existenta fizica a unui observator in punctele in care acele anomalii s-ar produce. Eu si semenii mei nu dispunem de o fiinta materiala, asemeni lor, pentru a putea dovedi aceasta teorie, astfel ca le-am cerut un semen de-al lor pentru a le oferi demonstratia. Nu s-a oferit nici unul, astfel ca am renuntat la idee. M-au intrebat daca depasirea vitezei luminii face posibila calatoria in timp. Am incercat sa le explic ca timpul, asa cum il cunosteau ei, nu exista. Le-am spus ca spatiul se bazeaza pe coordonate si repere, iar calatoriile mele ma purtau catre diverse astfel de coordonate cu viteze pe care ei nu le-a considera posibile, astfel ca nu as putea sti exact daca timpul lor poate fi depasit odata cu depasirea vitezei luminii.

M-au intrebat cate specii mai exista in Univers. Le-am spus ca nici eu nu stiu exact, pentru ca nu este permisa interventia straina in sistemele planetare ale altor specii, acesta fiind unul dintre acordurile ratificate de Consiliul care m-a trimis pe Pamant. M-au intrebat daca ar putea participa la intrunirile acestui Consiliu si daca ar putea obtine sprijin din partea lui. Cunoscand natura lor avida, i-am refuzat politicos. Le-am promis ca voi reveni si in anul lor 2200 pentru a vedea ce progrese au facut, dar mi-au explicat ca datorita imposibilitatii de a calatori in timp sau de a depasi viteza luminii, existenta lor era efemera si relativ scurta, majoritatea supravietuind intre 80 si 100 ani maxim, iar multi dintre ei aveau deja varste inaintate. Le-am oferit o schema a unei „nave superluminice”, asa cum o numesc ei, in speranta ca vor afla raspunsul la intrebarile lor. Mi-au spus ca vor calatori in trecut pentru a studia enigmele Universului si pentru a corecta defectele speciei lor. Le-am cerut insistent sa nu altereze cursul evenimentelor si le-am impus conditia ca, daca reusesc sa construiasca acea nava, sa primeasca un observator al Consiliului nostru pentru a asista la acele calatorii. Au fost de acord, desi nu stiau exact cum ar putea construi acea structura si ce tehnologii ar presupune ea.

Asadar, iata-ma ajuns la sfarsitul experientei mele pe Pamant, anul 2100 in era oamenilor. A fost o experienta interesanta pe care o voi recomanda tuturor semenilor mei – cu acordul Consiliului, bineinteles. Am invatat multe despre oameni, mult mai multe decat am aflat despre ei in enciclopedia pe care am studiat-o in Academia Consiliului. Oamenii nu sunt doar acele fiinte fragile, irationale, impulsive, imature, orgolioase, arogante, spirituale, sociale, politice, pragmatice sau inventive... au mult mai multe insusiri. Iar sentimentele lor, descrise intotdeauna ca irationale, au o logica ascunsa. Se indragostesc de altii, apoi ii urasc, dar ura lor vine tocmai din faptul ca nu isi mai pot manifesta dragostea si afectiunea fata de altii. Urasc persoane care par superioare lor, dar de fapt urasc faptul ca ei nu pot fi la fel de buni ca acele persoane.  Sunt curiosi, dar curiozitatea lor se inclina in fata arogantei care nu permite alt adevar decat cel in care cred ei. Si amuzant, considera ca viata nu poate exista pe planetele pe care apa nu se gaseste in stare lichida, omitand astfel conditia principala a existentei Creatorilor lor, care au existat dincolo de timp si spatiu. Asa sunt ei, oamenii... paradoxuri vii, atat de diferiti si totusi... atat de asemanatori. Mie mi-au castigat simpatia. Voi reveni printre ei, pazindu-i si ajutandu-i din umbra, asa cum este cel mai bine.