Ploaia

Stai langa mine si priveste prin petecul asta de sticla prafuita. Ploua... dar tie nu iti pasa, nu-i asa? Spuneam mereu ca ploaia este un nou inceput. Incep sa cred ca ploaia este de fapt sfarsitul... mai stii cum ardea iubirea noastra? Si caldura verii? Ploaia le-a stins pe amandoua...

Priveste prin petecul asta de amintiri. Doare... dar tie nu iti pasa, nu-i asa? Durerea asta era candva infricosatoare. Acum incepe sa faca parte din mine. Acum vrei sa pleci, sa te eliberezi... Oare ce ai invatat din ce am avut noi? A meritat sa iti pierzi timpul cu mine? Ai castigat ceva? Ne doream atat de mult tot ce a fost intre noi, dar totul s-a pierdut. Acum sunt singur si te astept, tanjesc dupa tine. Dar tot ce am esti tu, un petec de hartie rece si colorata, udata de lacrimi si ploaie. Si sper, iti jur ca inca sper ca intr-o zi sa ajungi din nou acasa...

Priveste prin ochii mei catre petecul de suflet care a mai ramas in mine. Este zdrobit si sfasiat, inghetat si gol... dar tie nu iti pasa, nu-i asa? Sufletul care il completa a devenit doar o speranta la capatul unui drum mult prea lung. Si te stiam, te priveam cum te intindeai in iarba si cum te scaldai in mare... dar oceanul iubirii noastre a secat. Plini de dorinta am fost, dar tocmai asta doare cel mai mult. In ce sa mai credem acum, cand iubirea care ne ghida s-a pierdut? Si ce sa ne mai incalzeasca acum, cand norii ascund soarele?

In fiecare zi ploua... pamantul se ineaca, dar amintirile plutesc mereu. Pluta lor ma poarta prin apele involburate... ma rastoarna si ma scufunda in mijlocul lor, dar raman agatat de ea de fiecare data. Ies cu greu la suprafata si simt din nou stropii de ploaie reci si ascutiti. Ploua peste inima mea... dar tie nu iti pasa, nu-i asa?

Ia-ma de mana si hai sa pasim prin ploaie. Sa lasam stropii de apa sa ne mangaie si vantul sa ne calauzeasca. Sa urcam pe curcubeu pana la nori si sa admiram impreuna soarele. Sa ne incalzim cu razele lui si sa ne promitem ca nu ne vom mai parasi vreodata. Sa alunecam pe o raza de lumina pana in crapaturile seci ale pamantului si sa ne ascundem de lume. Sa ne sarutam buzele crapate de dorinta si uscate de sete... dar tu nu vrei toate astea, nu-i asa?

Am vrut sa simti ceea ce credeam ca meriti sa simti... ceea ce credeam ca trebuie. Am vrut sa ai tot ceea ce era mai bun, tot ceea ce aveai nevoie. Dar nu a fost de ajuns, nu-i asa? Am crezut ca sunt norocos sa te am. Si am fost. Acum sunt singur. Si as vrea sa te mai pot strange in brate, sa te mai pot mangaia, sa te mai pot saruta... insa nu mai pot face asta. Imi pare rau! Cand ma uit la tine imi amintesti doar de trecut. Nu vreau o astfel de viata – o viata chinuita de amintiri.

Cu tine nu am simtit ploaia pentru ca tu esti doar o poveste, iar iubirea noastra a fost doar o pagina din cartea ta care s-ar fi udat. Mi-a parut ca ma iubesti dar pe parcurs... mi-am dat seama: tu nu existi! Ai lasat doar un petec de hartie colorata, o mare de amintiri alb-negre si o dara de parfum mucegait in urma ta. Si mi-e dor de soarele din ochii tai si caldura bratelor tale. Chiar daca esti la sute de kilometri sau zeci de ani distanta, inca ma simt ca acasa in bratele tale. Dar pe toate, absolut pe toate le va spala din mila ei ploaia...