Crima

Trezit din betie sau cu gandurile incetosate, nimeni nu ar putea afla secretul meu. Nimeni nu ar putea sti ca sufletul meu e mort, iar eu sunt purtat doar de o inima nebuna si o constiinta ticalosita. M-am intovarasit cu singuratatea atunci cand altii nici macar nu o cunosteau si de atunci am fost de nedespartit. Numai demonul iubirii si-a pus mereu in plan cu mine jocurile lui murdare. Pe drumul spre Iad am pasit mereu, fara sa stiu care imi era destinatia. M-am grabit prea mult iar acum nu mai pot da inapoi. Si as vrea – o, cat as vrea – sa mai am ocazia sa iau unele decizii, dar tot ce s-a facut nu se poate desface.

Ghinionul m-a vizitat de multe ori, dorind sa imi ia tot ce aveam. Uneori am cedat si i-am dat prea mult, dar uneori am fost si destept sa pastrez totul departe de mainile lungi si lacome. Am constatat apoi ca ce am pastrat era un praf nenorocit de iluzie amara care, pus in diverse forme, imi daduse impresia ca am toate acele lucruri frumoase pe care mi le doream. Insa blestematiile acelea erau doar praf in vant, un vant care le-a spulberat mult prea repede, lasandu-ma singur si gol.

Mi-am dorit atat de mult unele lucruri fara sa stiu ca nu le pot avea. Am alergat orbeste dupa ele fara sa stiu ca sunt doar un caine care alearga dupa masini. Nu le-as fi prins niciodata, dar nici nu ma puteam opri. Ar fi insemnat sa renunt la lupta, la speranta, la vise... la viata. Nu puteam face asta, era prea devreme si mai aveam atatea de aflat! Ce pacat ca nu stiam tot ce stiu acum si mai ales ca nu stiam ca tot ce stii te afecteaza iremediabil. Nemernica stiinta atotputernica nu mi-a oferit nicio putere, ci mi-a taiat fiecare speranta si mi-a ucis fiecare vis. Si cu cat aflam mai mult, cu atat imi doream sa stiu mai putin.

Am asteptat, am cerut si am incercat sa realizez mereu analize ale celui care eram, celui ce deveneam, celui ce existam... am asteptat degeaba, asa cum asteptam orice, am cerut degeaba caci nu am primit nimic si am incercat degeaba pentru ca raspunsurile mele nu m-au multumit vreodata. Altii au fost criticii mei ingeniosi, in vreme ce eu am fost propriul meu calau indarjit. Imi stiam fiecare fapta ticaloasa, fiecare gand necuviincios, fiecare cuvant nepotrivit. Ma pedepseam aspru pentru ele, sperand sa nu se mai repete. Zadarnic asteptam gratierea prietenilor ce se dovedeau cei mai aprigi dusmani. Eram silit la intemnitarea pe viata intr-un chin greu de suportat, dar imi acceptam spasit conditia. Era vina mea si chiar daca si altii puteau fi invinuiti, nu o puteam uita.

Tot ce mai am acum sunt sticlele de vin si butoaie intregi de vina. Degeaba as incerca sa vorbesc cu un alt inteles, degeaba as incerca sa ma eliberez, degeaba as incerca sa ma iert... in temnita mea nu patrunde nicio raza de lumina. Singuratatea, tarfa ieftina, m-a asteptat mereu sa ma intorc cuminte in bratele ei. Mi-a ascultat toate destainuirile si am blestemat impreuna pe toata lumea... lumea care ma uita, care ma ura, care ma lovea, care ma batjocorea, care ma ignora, care ma iubea, care ma respingea... avocat mi-a fost inima si procuror, constiinta. Dar mintea, judecatoare smintita, nu a ascultat de nici una, stiind ca ambele sunt partinitoare. Doar sufletul mi s-a zbatut intre ele, incercand sa scape. Dar demonii gardieni l-au prins, l-au inlantuit si l-au trimis la judecata.

De-as fi spart mintea mea in cioburi, as fi aruncat mii de amintiri. As fi pastrat doar ce era bun si cioburi mici din ce era rau, atat cat sa imi amintesc sa le evit. As fi scos de acolo toate acele vorbe care m-au durut si care i-au ranit pe altii. As fi salvat ultima farama de umanitate pe care o mai aveam si as fi incetat sa mai caut consolari in lichidul adevarului, vinul... as fi fugit departe, chiar daca nu as fi ajuns vreodata acasa... as fi evitat disperarea si as fi gonit singuratatea... si nu as mai fi formulat condamnarile doar pe baza acuzatiilor. Dar aici nu se mai pot rascumpara greselile, nu usor.

Iadul m-a asteptat cu portile deschise. Desi invins de viata, soarta sau orice am trait eu, am intrat triumfator prin multimea demonilor. M-au privit cu ura si cu dispret, caci nu mai aveam un suflet pe care sa il chinuie. Abia atunci am realizat prima data ca sufletul meu era mort. Am cautat zadarnic sa aflu ce se intamplase cu el. Am crezut ca fusese pedepsit pentru tentativele de evadare, dar nu era posibil sa se piarda din temnita si as fi stiut daca ar fi fost pedepsit cumva. Ancheta a continuat cu exces de zel. Trebuia sa aflu ce se inamplase.

Am descoperit apoi ca sufletul meu murise. Eu il ucisesem. Teribila fapta avusese loc atunci cand demonul iubirii isi jucase ultima carte cu mine. Naiv fusesem mereu, dar de data aceea hotarasem sa nu mai cedez. Numai ca afurisitul a stiut cum sa isi joace cartea si mi-a prezentat cea mai ticaloasa si mai minutioasa iluzie pe care o putea inventa. Si credeam ca iubirea era de ajuns pentru a ma elibera, dar iubirea a fost cea care avea sa ma inchida pe veci. Iar atunci cand ultimul cutit mi s-a infipt in inima, am decis ca iubirea nu mai are ce cauta  in viata mea. Si am vrut sa scap de sufletul meu imbecil care se indragostea de oameni, fara sa stie ca oamenii nu aveau nici cel mai mic interes pentru mine. L-am atras in cel mai intunecat colt al mintii mele si l-am ucis cu sange rece, rapid si fara durere. Fusese o fapta atat de ticaloasa, incat o si uitasem. Numai constiinta mea si-a amintit-o, trebuia sa adauge si vina aceasta la pedepsele ei numeroase.

Din Iad m-am intors printre oameni, nici macar demonii nu ma acceptau. Am ramas din nou cu singuratatea companioana, doi tovarasi de temnita al caror scop era, probabil, de a face timpul sa treaca mai usor. Dar neinduplecatul timp nici ca isi putea exprima mai bine nepasarea decat prin ticaitul neobosit al ceasului. Si as fi spart de multe ori acel ceas daca as fi stiut ca ma poate elibera cumva, dar nici macar asta nu imi mai putea aduce o urma de speranta. Totul ar fi fost bine daca nu as fi existat. Daca sufletul meu nu ar fi existat. Daca acea crima nu s-ar fi petrecut. Daca tot ce as fi avut nu s-ar fi pierdut. Daca tot ce as fi facut ar fi fost bun. Acum nu mai e nimic, oricat as vrea sa fie ceva. O crima ramane o crima...