Scriitorul (II)

 (acest text este o fictiune; orice similitudine cu persoane sau situatii reale este o pura coincidenta; continuare de aici)

Dupa acea iarna nimic nu a mai fost la fel. In acea iarna am descoperit pasiunea mea pentru studiul oamenilor. Si totodata, am inceput sa iau notite. La inceput, mi-am zis ca ar fi utile pentru ca m-ar fi ajutat sa nu devin ca ceilalti si sa invat sa ma feresc de ei. Dar apoi am considerat ca trebuie sa le impart cu altii, nu ar fi fost corect sa le tin pentru mine. Si atunci am adaugat acelor notite gandurile mele. Am aflat curand ca nu interesau pe nimeni aceste „descoperiri” ale unor lucruri general-stiute si m-am intrebat daca nu cumva eram singurul care nu le aflase pana atunci. Asa ca am trecut la observarea oamenilor, incercand sa aflu cati dintre ei stiau ce stiam eu si cati se comportau asemeni celor pe care ii cunoscusem pana atunci sau – de ce nu? – asemeni mie...

Se spune ca „ceea ce nu stim, nu ne doare”. M-am convins de asta in timp ce observam totul in jurul meu. As fi vrut sa nu iau parte la multe dintre evenimentele in care am fost implicat sau simplu privitor. As fi vrut sa nu cunosc unii oameni care m-au dezamagit foarte mult si as fi vrut ca, la randul meu, sa nu dezamagesc pe altii. As fi vrut sa fiu un simplu ignorant ca toti ceilalti, fericit in ignoranta mea, fara sa cunosc bucurii sau tristeti diferite de ale oamenilor obisnuiti. As fi vrut sa uit tot ce vazusem in iarna aceea si sa devin din nou „eu”, cel care fusesem pana atunci. Dar odata cu scrisul in mintea mea incolteau diverse ganduri si plecam pe diverse drumuri fara intoarcere. Scriitorii au vicii ca si oamenii obisnuiti, dar cel mai mare viciu al lor este scrisul. In fond, scrisul imi este singurul tovaras, la bine si la greu...

M-am simtit vinovat pentru multe lucruri... si vina este ca un sac de caramizi – tot ce trebuie sa facem este sa il descarcam. Dar nimeni nu este sfant pentru ca toti iarta fara sa uite... si simplul fapt de a cere iertare nu ajuta. Asa ca am cautat sa ma descarc in scris, nu numai de vina. In tot acel aer rece, nebun si otravit, izolat de greutatile naturii si sufletelor inghetate, gandurile imi cladeau lumea literelor si imi limpezeau privirea. Ascuns de privirile iscoditoare, nu imi puteam opri mana si nu puteam trage mintea sa se odihneasca pe marginea drumului imaginatiei. Poate in ochii unora am esuat... si ma declar invins. Dar sper ca in ochii altora sa fiu un invingator... un scriitor. Sa imi pot alege mereu cuvintele si gesturile si sa le ofer oamenilor acele cuvinte din suflet fara care viata lor ar fi mai trista si mai pustie. Nu vreau sa ma urmeze cineva, vreau doar sa mangai sufletele si inimile ranite. Oricine poate scrie siropos despre iubire si fericire. Pe mine nu ma intereseaza cum se lauda oamenii cu fericirea si optimismul lor. Pe mine ma intereseaza cei care scriu din suflet, sincer, vesel sau trist, frumos sau urat, de dragoste sau nu...

Ca oameni, putem deveni dependenti de un anumit gen de tristete, ca atunci cand regretam ceva ce s-a terminat, nu mai exista. E ciudat cum putem deveni atat de obsedati de o persoana pe care o cunosteam candva, desi incercam mereu sa ne spunem ca nu avem nevoie de ceilalti. La sfarsit ramanem doar cu resemnarea. Ar trebui sa invatam din greseli, dar nu stim mereu cand gresim si chiar daca stim, uneori repetam cu buna-stiinta greselile in speranta ca rezultatul va fi diferit. Se spune ca „ce nu te omoara te face mai puternic”, dar e gresit... ce nu ne omoara ne face doar... mai ciudati. Nu a incercat nimeni sa ma omoare, iar eu cu atat mai mult nu as ucide. Oricat de buni am fi ca scriitori, nu putem ucide pe cineva doar folosind cuvinte. Dar sunt multe lucruri si multi oameni care nu ne omoara fizic, ci spiritual... ne ucid sufletul.