Mincinosul

Daca citesti aceste randuri, trebuie sa uiti tot ce stiai despre mine. Sa nu crezi nimic din ce ti-am spus. Toate au fost minciuni. Le-am spus pentru ca am vrut sa fie bine. Am creat o virtualitate in care totul parea sa functioneze, cel putin la inceput. Si cu fiecare minciuna spusa imi parea ca adaug o caramida la constructia ei. Nu stiam ca si minciunile sunt iluzii in sine, nu doar le creeaza. Si nu stiam ca tot ceea ce construiam era un banal castel de nisip care, desi frumos, s-a demolat la prima unda de vibratie.

Prima data cand am mintit... a fost ceva putin important. Nu schimba cu nimic situatia, dar am crezut ca e mai bine sa spun altceva decat adevarul. Si am fost crezut. A functionat! Nu imi venea sa cred. M-a socat atat de mult, incat am simtit ca trebuie sa continui. Am simtit ca am inceput un drum si voiam sa vad ce se afla la capatul lui. Nu stiam ca e un drum cu multe ocolisuri care se infunda, nu duce nicaieri si nici nu iti arata multe peisaje frumoase. Si nu stiam ca tot acel entuziasm era ceva gresit care, desi frumos, s-a terminat la prima iluzie destramata.

Minciuna a devenit un fel de magie. O foloseam ca sa creez circumstante, apoi o foloseam ca sa le demontez. O foloseam ca sa atrag oamenii, apoi o foloseam ca sa ii tin departe. O foloseam ca sa ma joc cu gandurile si sentimentele, apoi o foloseam ca sa le validez cu strictete. O foloseam ca sa construiesc lumi intregi, apoi o foloseam ca sa le spulber in vant. O foloseam ca sa pacalesc oamenii cu promisiuni, apoi o foloseam ca sa le zdrobesc inimile cu dezamagiri. Si fiecare minciuna avea un efect magic, rasunator. Nu stiam ca rasunetul ei avea si un ecou care se intorcea impotriva mea ca un bumerang, nu se propaga doar inainte. Si nu stiam ca aceasta magie era o simpla iluzie desarta care, desi frumoasa, avea sa se sparga de prima suspiciune.

Am construit un castel frumos, inalt, cu multe turnuri. S-a demolat de multe ori si m-am grabit sa il ridic din nou. Poate am uitat detalii, poate am modificat planuri si idei, poate am ratat unele termene si puncte importante, poate am stricat din frumusetea lui, dar castelul meu a rezistat mult timp. Am depus multe eforturi pentru a-l tine in picioare si pentru a ma situa mereu in varful lui, gata sa invit pe oricine inauntru si sa-l retin cat mai mult intr-un mod cat mai placut. Voiam sa am companie caci, cu cat devenea mai mare castelul meu, cu atat era mai pustiu si ma simteam mai singur printre minciunile mele. Dar nu am reusit.

Acum, din turnul meu inalt, nu mai vad pe nimeni dornic sa intre. Toti admira, toti privesc, dar toti se feresc. Sunt un simplu rege nebun care, in nebunia lui, doreste sa controleze tot si construieste castele fara sa realizeze ca totul se naruie in jurul lui, iar oamenii care ii erau supusi rad de el pe la colturi si il evita. Imi caut locul in aceasta lume de la inaltimea turnului meu, iar atunci cand cred ca il gasesc, zbor catre el. Dar se dovedeste o greseala de fiecare data si imi frang aripile prabusindu-ma in disperare. Regii nu pot stapani totul.

Minciunile mele trebuie sa inceteze. Nimic nu poate zbura cu aripile frante. Si m-am saturat sa imi caut locul in aceasta lume. Vreau o lume doar a mea. Vreau sa nu mai fie nevoie sa ma ascund. Vreau sa creez o pastila care sa ma duca in realitatea mea, cea in care minciunile sunt adevarate iar oamenii imi sunt alaturi. Vreau sa creez o fiinta care sa ma accepte asa cum sunt si sa ma iubeasca neconditionat, asa cum as iubi si eu. Vreau atat de multe, dar merit atat de putine!

Si acum, ca ai citit, ce crezi? Sunt un criminal? Mi-am ucis sufletul? Sau sunt un iluzionist care fabrica realitati? Un rege care isi doreste un regat doar al lui. Nu eram asa. Dar daca tot ce am facut a fost cu intentii bune, de ce a iesit totul gresit? De ce trebuie sa ma simt vinovat? De ce ar fi minciunile mele mai rele decat ale altora? Oh, de-ai sti cat as vrea sa imi raspunzi... dar stiu ca nu esti acolo. Ai plecat si tu, odata cu restul. S-au dus toti si toate. Totul s-a naruit. Castelul meu se prabuseste. Numai eu am ramas sa scriu aceste randuri. De le vei gasi, nu ma cauta printre resturi. Nu ma dezgropa din propriile-mi minciuni. Lasa-ma sa fiu cu ele, sa le simt gustul dulce-amar si sa le inghit pana cand ma vor sufoca. Sa iti amintesti doar ca am vrut sa fie bine. Si daca iti va fi dor de mine, gandeste-te. Pe cine vrei: pe mine – amintirea – sau pe mine – mincinosul?