Scriitorul

(acest text este o fictiune; orice similitudine cu persoane sau situatii reale este o pura coincidenta)

Ceea ce urmeaza sa cititi sunt cuvintele pe care le rostesc in mod normal in gandul meu. Pentru inceput, ar trebui sa ma prezint, dar in lumea mea, sunt un nimeni, o non-existenta care incearca – inca – sa ia nastere si sa impresioneze. Lumea mea este – sau ar trebui sa fie – lumea literelor. Dar eu nu m-am nascut inca in aceasta lume deoarece cuvintele mele au rasunet doar in mintea mea. Sper ca odata cu aceste randuri situatia sa se schimbe si sa devin un scriitor de succes care sa ramana inscris in istoria literaturii. Insa nu vreau sa va retin cu inutilitati, asa ca voi trece la poveste in sine.

Povestea pe care vreau sa o aflati incepe intr-o iarna timpurie, cand frigul pornise devreme sa rascoleasca oamenii si sentimele lor. Pentru multi era o iarna frumoasa. Pentru mine era doar o iarna ca toate celelalte. Si este curios cum totul pare banal pentru mine, dar pentru ceilalti are cel putin un atribut. Bineinteles, nu sunt o exceptie – si eu par ciudat in ochii altora. Poate ca sunt, poate ca nu sunt... poate ca inca nu mi-am gasit locul in lumea aceasta de trupuri fara suflet, trupuri care se vand atat de ieftin si se cumpara atat de usor... daca ar fi avut suflet, nu s-ar fi vandut.

Lumea aceasta in care traim imi pare o lume a actorilor, chiar daca ar trebui sa fie cea reala. Poate ca realitatea se afla intre noi, dar noi alegem sa ne ascundem de ea in spatele mastilor si rolurilor noastre. Mici si neinsemnati, ne jucam de-a zeii in micile noastre lumi virtuale pe care le cream cu dificultate, dar le distrugem atat de usor. Nu ne alegem mereu rolul pe scena vietii, dar cumva ajungem mereu sa facem parte din spectacol. Ca ne construim o cariera sau ca intemeiam o familie, totul face parte din rolul nostru, totul este un scop in viata, scop fara de care nu am sti de ce traim. Si credem ca Dumnezeu sau vreo entitate superioara noua ne-a aruncat aici, pe aceasta planeta, pentru a trai cu un rost anume si a lasa ceva in urma. Dar daca toate astea sunt doar povesti, iar noi pur si simplu existam si avem nevoie de ele pentru a nu trai in haos? Oamenii au destinul in propriile maini, nimeni nu le poate dicta ce sa faca sau impune ce sa aleaga. Cu toate acestea, ei au nevoie sa isi afle destinul ca pe o poveste. Presupun ca avem cu totii nevoie sa cream povestea care sa dea sens vietii noastre...

Ce a fost special la acea iarna a fost faptul ca, in ciuda frigului, aveam o multime de cunostinte cu care ma intalneam des. Faceam parte din acel mare grup de oameni aparent obisnuiti, cu vise si planuri obisnuite, oarecum optimisti, dar parca putin ignoranti. Eram un om pe care toti il priveau asa cum ii privesc pe semenii lor, fara sa il studieze atent, fara sa il ignore, pur si simplu – il observau. Ma bucura atentia lor si mi se parea de cele mai multe ori suficienta pentru scopurile mele, dupa caz: fie treceam ca si neobservat, fie reuseam sa atrag cumva atentia, dar doar a persoanelor care ma interesau. Ce se intampla apoi cu acele persoane este usor de ghicit si mai putin important pentru povestea noastra.

Pana atunci eram obisnuit cu toate acele persoane si nu ma interesa prea mult sa le studiez. Erau oameni si atat, nu aveau atribute pentru mine si nici nu avea rost sa le caut. Ii luam ca atare si imi pareau simpatici sau antipatici abia dupa ce apucam sa schimbam impreuna cateva cuvinte. Si nu de putine ori prima impresie mi se schimba pe parcurs, in functie de evolutia lor. Se putea spune ca ii etichetam prea usor. Dar nu am fost niciodata categoric sau incapatanat, chiar daca mi s-a reprosat uneori lipsa de fermitate. Pe atunci inca nu eram autorul propriului destin, daca se poate spune asa. Si nici singurul indecis nu eram, dar nu pot invinovati alti oameni degeaba. In fond, era viata mea si ei faceau parte din ea doar pentru ca eu le permiteam. Sau poate ca ii adunasem acolo cu un scop... viata inseamna sa aduni mereu materiale, fie ele pentru suflet sau pentru corp. Iar asta se aplica cel mai bine pentru scriitori.

Nu orice material este bun de adunat si pastrat. Uneori ne intalnim de corpuri dure pe care nu le putem muta. Incercam sa le ocolim, dar ne zgariem de suprafetele lor abrazive si asta ne face sa ne retragem cumva. Sa evitam astfel de forme pe viitor, chiar daca nu stim care este utilitatea lor. Ceea ce vrem sa pastram poate fugi de noi. Poate ca nu alegem intotdeauna lucrurile pe care le meritam, dar de multe ori uitam ca exista lucruri si oameni care nu ne merita. Si chiar daca nu ne pricepem prea bine la astfel de lucruri si la vietile noastre, intotdeauna dam sfaturi oricui, fie ca ni le cere sau nu. Cel mai rau viciu este sfatul... intotdeauna usor de oferit, dar aproape imposibil de aplicat, in special in cazul celui care il ofera. Si chiar daca multi constientizeaza ca realitatea nu este o poveste, ati fi surprinsi sa aflati cati oameni se afla in situatii paradoxale, daca nu chiar penibile. Multi nu pot face diferenta clara intre vis si realitate si chiar daca e bine sa visam, asta ar trebui sa se intample cu un scop.

Revenind insa la iarna... in iarna aceea lucruri straine de mine si mintea mea mi-au intrat in atentie printr-un concurs de imprejurari. Cunoscandu-i pe prietenii mei, de multe ori stiam inca de dinainte ca unele lucruri se vor intampla. Si era amuzant, intr-un fel, sa privesc evenimentele luand cursul pe care mi-l imaginasem, iar apoi sa intervin si sa schimb, oarecum, cursul acela. Evitam diverse situatii mai mult sau mai putin placute si asta imi oferea incredere, dar si multumirile celorlalti. Insa in iarna aceea, lucrurile au luat intorsaturi neasteptate. Prima a fost chiar acel frig care aparuse prea devreme, facandu-i pe oameni mai reci decat de obicei...

Raceala lor s-a amplificat. Pustiul de pe strazile orasului s-a mutat curand si in sufletele lor. Parca nu mai aveau sentimente, caldura, simpatii... cu totii erau infrigurati si cautau sa se incalzeasca la focurile din inimile altora, chiar daca asta presupunea sa profite de cei mai slabi dintre ei. Mie imi placea sa ii ajut si faceam tot posibilul sa se simta bine. Iar pentru o perioada chiar a functionat, parea ca grupul nostru este fericit si lucrurile se misca intr-o directie buna. Dar cum in viata nu te inseala doar privirea, totul era doar o impresie, caci in curand grupul acela de prieteni avea sa se destrame. Nu as fi crezut pana atunci ca un grup de oameni se poate comporta ca un grup de hiene... dar se poate spune ca unii oameni sunt mai animale decat insasi animalele, asa ca nu ar trebui sa ne mai mire nimic, nu? Insa atunci am cadea in pacatul vanitatii, caci inca nu le-am aflat pe toate ca sa nu ne mai miram.

Am constatat cum iubirea se poate transforma in ura. Ura zdrobitoare, de moarte, avida de razbunare, insetata de sange. „Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”, se spune... si parca prea multi asculta! Am vazut cum prietenii pot deveni dusmani... am simtit cum cei care se iubesc pot deveni straini... totul arde si tot ce e bun se poate transforma in cenusa. Iar daca nu suntem atenti, aruncati in mijlocul unor astfel de transformari, ne putem pierde usor identitatea, ratiunea, sentimentele, inima si chiar sufletul. Sunt destui care cauta sa le colecteze, asa ca trebuie sa avem grija. Si totusi, eu nu m-am suparat pe acei oameni. In ciuda tuturor imperfectiunilor lor, le-am fost alaturi. Pentru ca daca iubim pe cineva indeajuns, toate imperfectiunile lor pot deveni perfecte in ochii nostri. Dar prea multa iubire te poate ucide la fel de usor ca nici una... Apoi, totul e un test, nu?