Scriitorul (III)

(acest text este o fictiune; orice similitudine cu persoane sau situatii reale este o pura coincidenta; continuare de aici)

Incepusem sa scriu intr-un jurnal, dar apoi am realizat ca oamenii nu au incredere in stilul intim. Ar fi fost usor ca cineva sa spuna „sigur, asa ai trait tu, dar noi nu suntem ca tine”. As fi putut astepta pana cand mi-as fi scris memoriile, dar chiar si atunci ar fi trebuit sa am deja un nume, „memoriile unui anonim” nu atrage ca titlu... Am scris kilometri intregi de litere pe hartie. Am acoperit campuri intregi cu hartiile mele si totusi parca nu a fost de ajuns. Am fost si voi ramane un perfectionist, asa trebuie sa fie oricare scriitor daca vrea sa aiba sanse de reusita. Iar numele meu trebuie sa fie cunoscut pentru ca scrisul meu sa ma faca nemuritor. Altfel nu se poate.

Sinceritatea mi-a adus mai multe probleme decat as fi crezut vreodata... A scrie fara asumarea celor scrise este ca si a face un lucru fara a se recomanda ca specialist in acel domeniu. Toata lumea aprecieaza  rezultatul final, dar uita ca cineva a muncit acolo. A scrie asumandu-si cele scrise este ca si a fi specialist intr-un domeniu, dar necunoscut. Toata lumea stie pe cine sau ce sa cheme la nevoie, dar se rezuma la cine sau ce este mai accesibil. A citi randurile sincere ale unui anonim starneste curiozitate mai degraba asupra a ce l-a determinat sa le scrie. A citi randurile sincere ale cuiva care si le asuma starneste mai degraba antipatii si prejudecati, aparent din cauza ca acea persoana nu a stiut sa se descurce in anumite situatii.

Scrisul a devenit un demon care ma poseda, ii cad mereu prada si trebuie sa il scot la iveala, sa il las sa se manifeste, sa isi arate chipul. Cei care cred ca literatura tine de talent sau inspiratie sunt naivi. Literatura este rezultatul unei lupte intre ganduri si constiinta, intre minte si trup, intre penita si hartie, intre cerneala si porii hartiei... fiecare lupta cu indarjire si fiecare particula castigata este o batalie in sine. Este atat de greu a scrie doar ceea ce ar atrage cititorii, pe cat este a nu scrie sincer! Este atat de greu a se opri din scris, pe cat este a scrie cand oboseala cuprinde trupul sau mintea! Este atat de greu a tine penita pe hartie, pe cat este de greu de a mazgali ceva care sa aiba sens! Este atat de greu a asterne cuvintele in cerneala pe hartie, pe cat de greu este a scrie totul de la capat cand se strecoara cate o greseala! Poate nu avem cu totii un demon interior... sau poate nu stim ca il avem. Eu stiu ca il am, caci ma urmareste in vis ca si in realitate, ma indeamna sa il urmez si ma devoreaza incet pe dinauntru pana ce, intr-una din zile, nu va mai fi ramas nimic acolo, decat el...

Trebuie sa fiu inteles asa cum scriu, caci cuvintele mele sunt suma gandurilor si observatiilor mele. Scrisul este o consecinta a celor observate, a lucrurilor pe care le vedem si care ne schimba viata chiar si in cel mai neinsemnat mod cu putinta... dar atunci cand scriem frumos, facem ca si vietile celor care citesc sa se schimbe intr-un fel sau altul. Literatura este cea mai frumoasa arta pe care o putea inventa omul pentru ca ne apropie cel mai mult, chiar daca admitem sau nu ceea ce scriem sau citim. Cititorii judeca intotdeauna dupa felul in care interpreteaza ei ceea ce au citit, nu ceea ce am scris noi. Noi suntem datori sa scriem sincer ceea ce am experimentat, noi sau cunoscutii nostri, fara interese personale. Totusi, un om care scrie nu este niciodata singur, are scrisul – sau demonul? – ca tovaras de viata.

Este atat de usor sa visam la carti, dar atat de greu sa le scriem! Poate ca nu ar trebui sa ma intereseze literatura. Poate ca nu ar trebui sa imi doresc sa fiu nemuritor prin scrisul meu. Si poate ca nici altora nu ar trebui sa le arat ce stiu eu si ce cred ca le poate fi de folos. Ar trebui sa scap de acest demon, dar nu pot. Scrisul ne arata ceea ce nu stiam ca stim. Odata ce cunoastem anumite lucruri, nu exista cale de intoarcere. Nu putem crea puncte in timp la care sa revenim atunci cand circumstantele nu ne convin. Si dupa cum spuneam, ce nu stim, nu ne doare. Cateodata imi doresc atat de mult sa nu fi stiut nimic! Dar ma multumesc cu gandul ca sunt inca lucruri pe care nu le stiu. Si vreau sa ma incred in lucrurile pe care nu le voi sti niciodata...