joi, 6 ianuarie 2011

Cuvinte Catre Suflet

De multe ori in viata se intampla sa fim dezamagiti de oameni.  Fie ca ne mint, fie ca ne ascund lucruri, fie ca nu ne impartasesc sentimentele, fie ca ne parasesc, oamenii nu fac intotdeauna ceea ce ne-am dori noi sa faca. Sau cel putin ceea ce pare corect sa faca.
Avem mereu probleme in a-i intelege pe ceilalti. Incercam sa fim totul pentru unii dintre ei si nu putem intelege de ce ei aleg sa fie doar o alta pagina in romanul vietii noastre. Nu putem intelege de ce unii aleg sa fie eroii negativi ai povestilor noastre. Nu putem intelege de ce unii aleg sa fie doar personaje secundare cand noi ne dorim sa fie personaje principale alaturi de noi. Si cel mai greu de inteles este de ce unii dispar printre randuri fara sa-i mai regasim vreodata. Intotdeauna este prea devreme sa renuntam si totodata prea tarziu sa mai facem ceva.
Nu putem pretinde ceva de la altii in timp ce nici noi nu oferim prea multe. Schimbarile apar mereu, insa nu mereu multumesc pe ceilalti sau chiar pe noi. Si nu toate schimbarile tind catre dezvoltare, imbunatatire sau perfectiune. Perfectiunea nu o poate modela nimeni pentru ca nu exista. Si desi exista oameni care spun ca daca totul ar fi perfect ne-am plictisi, nu a incercat nimeni sa vada daca asa ar fi. Daca totul ar fi perfect oamenii nu si-ar permite sa fie mai prejos. Insa cum perfectiunea nu exista, nici oamenii nu pot fi perfecti si nimeni nu ii poate schimba catre perfectiune pentru ca nimeni nu stie exact ce e perfectiunea si chiar daca ar sti, oamenii isi doresc mereu mai mult.
Se intampla des ca vietile noastre sa nu fie nici vesele, nici romantice, nici aventuroase, nici macar interesante. Si desi nimeni nu are dreptul sa judece pe altii, cu totii se grabesc sa isi dea cu parerea. De multe ori din rautate, alte ori din mila. Asta chiar daca nu avem nevoie de mila. Mila nu e tocmai un lucru care ar trebui sa jigneasca. Desi pare ultimul sentiment de pe lista, este totusi un sentiment pozitiv. Insa oamenii se simt jigniti atunci cand vad mila din partea altora. Pentru ca mila ii face sa se simta incapacitati sau le arata ca nu au alte solutii si sperante.
Oricat am incerca sa negam, depindem de ceilalti. Criminalii au nevoie de victime, pustnicii se roaga pentru omenire si in general oamenii se izoleaza din cauza celorlalti sau pentru ceilalti, asa ca nimeni nu e total independent. Totusi, asta nu ii opreste sa se considere superiori celorlalti sau sa spuna ca nu au nevoie de ei. Toti spun ca sunt diferiti, dar se considera normali, deci au multe in comun cu restul. Insa normalitatea se schimba pe zi ce trece si daca nu tii pasul cu timpul, ajungi sa fii considerat invechit. Generatiile noi tranforma ce a fost inaintea lor intr-o istorie ingrata pe care nimeni cu exceptia celor care au trait-o nu o mai respecta sau pretuieste.
Cei ce nu se integreaza  in grupurile societatii sunt cei care au cel mai mult de pierdut. Fie se izoleaza resemnati, fie incearca sa se integreze in continuare prin orice mijloc si astfel ceilalti profita de ei atunci cand au ceva de oferit. In rest, nu conteaza pentru nimeni. Si totusi sunt mereu invinovatiti atunci cand incearca sa se retraga dintre cei care profita de ei. Nu au dreptul de a reprosa nimic nimanui. Demnitatea e un lucru la care multi renunta in zilele noastre si de obicei, tocmai asta ii ajuta sa devina populari, acceptati si uneori chiar vedete.
Ce ii face pe oameni sa minta? Depinde... Uneori incertitudinea: nu stiu daca ceea ce spun va fi acceptat de ceilalti. Alteori, personalitatea: vor sa fie placuti altora si atunci isi atribuie fapte si calitati ce nu le apartin, dar le confera un alt statut. Unii oameni mint pentru ca pur si simplu asa s-au obisnuit si chiar si ei cred minciunile acelea. Altii mint pentru ca vor sa ascunda ceea ce simt de fapt, fie iubire, ura, vina, resemnare sau indiferenta. In general, minciuna pare o protectie atat pentru ei insisi, cat si pentru ceilalti. Insa dintre toate e cea care da gres cel mai des si care deranjeaza cel mai mult.
Dar nici adevarul nu este mai usor de suportat. Cand aflam lucruri pe care altii ni le-au ascuns, le reprosam ca daca am fi stiut, ne-ar fi fost mai usor. Insa cand aflam direct adevarul, in majoritatea cazurilor e la fel de rau si ii acuzam la fel de mult pe acei oameni. Cel mai grav este atunci cand ei nu ne impartasesc sentimentele, cand nu simt la fel de mult pentru noi – nu ne iubesc la fel de mult, nu ne respecta la fel de mult, nu ne accepta la fel de mult si tot asa.
Cand cineva isi paraseste persoana iubita (sau presupus-iubita), devine „fostul/fosta”, o relicva – ca si in cazul generatiilor – a unei perioade care pare la fel de departe ca preistoria, insa este traita la fel de intens ca si cand inca s-ar mai intampla, prin durerea ce sfasie inima la fel de ascutit ca fierul ruginit al regretelor. Si pierderea aceasta apasa cu greutate ca de plumb pe sufletul care se zbate intre mintea ce vrea sa uite si inima ce vrea sa reinvie amintirile. Un plumb rece, gri, al deceptiei. Si oricat ar incerca cineva sa scape din aceasta temnita odioasa si ruginita, in care nici soarele nu mai straluceste si nici stelele nu iti mai dau sperante, nu reuseste. Cel putin nu singur.
Unii oameni pleaca de langa noi fara sa ne dea vreo explicatie... asta doare cel mai mult, pentru ca nici nu stim de ce. In lipsa acestor explicatii ne invinovatim singuri si ne pierdem increderea in noi. Unii se intorc, dar de cele mai multe ori atat de schimbati incat nu ii recunoastem. Pe unii ii regasim in alti oameni si asta face ca pierderea sa fie mai usor de suportat. Dar de cele mai multe ori, nu mai putem umple locul lasat gol de cei plecati care nu se mai intorc si nu mai pot fi regasiti. Si toate aceste locuri goale lasate in urma ne golesc sufletul si ne fac sa ne simtim atat de singuri... Devenim niste simple contururi opace ce ascund un suflet indurerat de toate pierderile, impietrit de toate iluziile, nemiscat de bucuriile simple ce altora le par miracole si greu de alinat chiar si pentru cele mai calde inimi.

marți, 4 ianuarie 2011

Fericirea

De multe ori in viata ne intrebam ce ne face fericiti. Uneori sunt lucruri banale, alteori sunt lucruri care par imposibile.
Unii spun ca fericirea e compusa din bucurii marunte. Altii spun ca iubirea aduce fericire. Dar iubirea o poate distruge o data cu sfarsitul ei. Unii spun ca banii aduc fericirea. Majoritatea spun ca nu banii aduc fericirea. Pentru fiecare, fericirea e adusa de ceva, altceva pentru ca toti sunt diferiti.
Oamenii pretind ca sunt diferiti, insa cauta orice criteriu dupa care sa se asemene. Daca s-au nascut in aceeasi perioada, sunt aceeasi zodie si au caracteristici asemanatoare. Daca locuiesc in aceeasi zona, sunt vecini. Daca invata sau lucreaza in aceeasi institutie, sunt colegi. Daca traiesc in aceeasi tara, sunt concetateni. Si tot asa. Intotdeauna se bucura sa gaseasca ceva in comun cu ceilalti. Dar uneori sunt la fel de fericiti ca nu seamana cu altii pe care se grabesc sa ii judece de cele mai multe ori fara sa ii cunoasca.
Pentru unii oameni, e de ajuns sa ii priveasca pe cei din jur si sa fie fericiti. Se bucura odata cu ei, dar nu mereu sunt atenti la supararile lor. Dar se bucura cand cineva ii ajuta pe ei si sunt suparati. Pentru altii, nu e de ajuns sa ii priveasca pe cei din jur, ci sa le fie si alaturi. Sunt fericiti cand iubesc sau sunt iubiti... dar in aceeasi masura devastati cand cei dragi ii parasesc.
Intr-o mare masura, oamenii pierd fericirea la fel de repede pe cat o construiesc sau castiga. Uneori fericirea pare desprinsa dintr-un catalog cu obiecte de lux pe care desi nu si le permit, ravnesc la ele in secret. Rasfoiesc acel catalog degeaba, dar totusi il rasfoiesc. Cateodata ceea ce vrem nu e tocmai ceea ce ne trebuie. Asa ajung unii ca atunci cand obtin ceva din catalogul acela sa nu fie pe deplin multumiti si sa se gandeasca ca poate totusi voiau altceva. Multi nu stiu sa aprecieze ce au, in vreme ce altii ar da si ce nu au pentru a primi acele lucruri.
O persoana inteleapta mi-a spus ca fericirea e ceea ce isi doreste ea sa fie. Daca am gandi cu totii la fel mereu, probabil ca am avea puterea sa zambim si atunci cand noaptea pare cea mai intunecata, frigul cel mai rece si strada cea mai pustie. Dar nimic nu mai e asa cum trebuie...

O Poveste Banala

Trecusera ani de cand ei se cunoscusera. Ea, o fata normala, de moda veche, nu iesea in evidenta cu prea multe, doar zambetul ii trada personalitatea ce lui avea sa ii para minunata. El, un baiat linistit, retras, fara prea multe pretentii si calitati. La fel ca ea, nu iesea in evidenta. Nici nu ii placea sa fie in centrul atentiei.
S-au cunoscut intr-o zi rece de noiembrie, o zi de toamna tarzie in care totul parea sa inghete sub atingerea rece a vantului necrutator. Insa ei se plimbau veseli in parc, povestind amintiri din trecutul lor separat, dar totusi cumva asemanator. Gaseau multe in comun in povestile lor si desi era totul trist in jurul lor, ei zambeau mereu. Parea un inceput promitator al unei prietenii frumoase. Si pentru un timp, asa a si fost.
Noiembrie a trecut, a urmat decembrie. Discutiile din parc s-au mutat, dar si-au pastrat intensitatea. Ea parea fragila si totusi incerca sa isi pastreze independenta. El incerca incet, dar sigur sa treaca de acel zid de independenta si sa ii consolideze fragilitatea ei. Uneori reusea, alteori se oprea singur de teama sa nu faca vreun pas gresit si sa strice tot ce lucrase pana atunci. Amandoi asteptau cu nerabdare serile in care puteau vorbi. Isi povesteau unul altuia cum s-a derulat intreaga zi si ce au mai descoperit la cei din jurul lor. El incerca sa ii arate ei cum sa nu mai fie afectata, insa in sinea lui, era la fel de fragil ca si ea. Nici unul nu avea prea multe idei sau cunostinte despre viata, dar incercau sa se ajute reciproc. Si usor, usor, au ajuns la sentimente pentru celalalt. La inceput, timide, incerte si ascunse. Apoi, din ce in ce mai sigure, pana cand nu au mai putut fi ascunse. Se indragostisera unul de celalalt. Se plimbau prin parc visatori si optimisti, iar fulgii de zapada le pareau vata de zahar in caderea lor lenta si aleatorie.
A urmat Anul Nou si in acea prima zi a anului si-au cerut unul altuia sa aiba grija de celalalt si sa nu isi raneasca sentimentele. Asa au mai trecut cateva luni in care ei se plimbau, se tineau de mana, se tineau in brate si cat erau impreuna, nimeni si nimic nu ii afecta. Parea ca nimeni nu ii poate desparti si erau amandoi siguri de asta. Atat de siguri incat nu isi faceau griji decat pentru ei. Viitorul parea sigur, isi faceau planuri pentru o vesnicie si erau fericiti gandindu-se cate ii asteapta in viata si cate clipe frumoase vor petrece impreuna.
Nu le-a pasat de iarna lunga si grea, se jucau in zapada ca doi copii inocenti si nestiutori. S-au bucurat de primele flori ale primaverii sub razele soarelui bland ce parea sa le incalzeasca si mai mult inimile infierbantate de flacara iubirii. Si chiar daca aprilie a inceput cu ploaie si vant, nu s-au descurajat si au sarbatorit ziua ei de nastere la fel de cald si de frumos ca zilele de primavara de pana atunci. Vara i-a gasit tot impreuna, la fel de fericiti ca si copiii care se jucau acum toata ziua sub razele fierbinti ale soarelui. Si chiar daca totul in jurul lor parea inanimat de caldura, ei erau la fel de plini de viata ca acei copii pe care deseori ii admirau impreuna intrebandu-se cum ar fi sa fie parinti intr-o buna zi.
Dar cat de usor pot fi incalcate promisiunile, cat de usor pot fi ranite inimile, cat de usor pot dispare sentimentele... dupa cateva luni, visul lor frumos a inceput sa se naruie si altii si-au lasat amprenta asupra lor. Unde pana atunci ardea flacara iubirii, a inceput sa se impietreasca gheata indiferentei. Ea isi dorea altceva, el o lasa sa caute... si au inceput sa renunte la visele si sperantele lor impreuna. La inceput, cu resemnare, apoi cu regrete si dispret. Au uitat tot ce ii facea fericiti la celalalt, au uitat toate bucuriile marunte care le intretineau fericirea, au uitat sa mai vegheze flacara iubirii si au demolat singuri tot ce construisera impreuna cu multa munca si multa daruire. Fiecare a aflat ca traise o iluzie... pentru ea paruse o joaca, pentru el paruse mai mult decat visul frumos pe care il vedeau impreuna. Amandoi simteau ca fusesera atat de aproape, insa nici unul nu a stiut cum sa continue. Ea parea de neclintit, iar el nu stia cum sa mai sparga acel zid pe care la inceput il demontase cu fiecare caramida.
Asa ca totul a ramas o amintire... nu se stie pentru care a contat mai mult... sau care a ramas mai afectat. Din ziua in care s-au despartit, nu au mai schimbat prea multe cuvinte si nici acelea nu au amintit ceva despre ceea ce a fost intre ei. Viata devenise din nou un noiembrie gri si rece, numai ca de data asta, nu mai zambea nimeni. Plimbarile vesele cu capul in norii ametitori ai iubirii devenisera taraieli prin noroiul dezolant al vinei. Gustul dulce al saruturilor pe buzele moi s-a schimbat in amaraciunea si cioburile dezamagirii. Nici in iarna urmatoare nu a mai nins cu vata de zahar, ci mai degraba cu plumbul inghetat al regretelor. Primavara a venit, dar nici florile nu au mai fost frumoase, ci erau mai mult ca niste spini care sfasiau si mai mult inima franta de iubirea pierduta. Nici soarele fierbinte al verii nu a mai reusit sa incalzeasca frigul singuratatii sau sa lumineze abisul lasat in urma persoanei plecate din viata celui care o iubea. Si de atunci nici un an nu a mai fost la fel...