miercuri, 25 iunie 2014

Când Ești Prost

A fi erou nu este ceva pentru toată lumea. O știe oricine, dar cu precădere o știu aceia care chiar sunt eroi, fie chiar și pentru o singură clipă din întreaga lor existență. Firește, este de la sine înțeles că povestea unui erou nu poate fi dezvaluită de către eroul însuși, căci asta l-ar transforma într-un simplu avid de faimă, la fel ca mulți alții. Trebuie să înțelegeți însă circumstanțele în care eroul devine erou și totodată de ce unii eroi trebuie să își spună povestea.
Într-una din numeroasele sale aventuri nocturne, domnul Escu, motan alb, simandicos, de origini obscure, se afla în cimitirul de la marginea orașului. Îi plăcea să viziteze des locul, era liniștit și nu de puține ori regăsea printre luminile de la capetele mormintelor lumina propriei inspirații. Morbid, dacă doriți, însă cumva firesc, având în vedere că pisicile sunt singuratice și greu de descifrat pentru muritorii de rând. Iar aceștia – muritorii – se regăseau în rânduri mari în cimitir, însă cu greu s-ar putea crede că ar mai fi avut vreun interes pentru tagma pisicească.
Revenind la domnul Escu... era una dintre serile în care norocul nu prea îi surâdea și hrana părea să se ascundă. Așa că domnul Escu ronțăia plictisit o portocală pe care o subtilizase discret din piață, de după-amiază... dar un motan ronțăind o portocală, după cum vă puteți imagina, nu era cu nimic mai ciudat decât cel care îl observa: printre cruci și ramurile sălciilor o umbră se adăpostea în alte umbre, privind cu atenție. Iar când în sfârșit îndrăzni să iasă la lumină, ciudata apariție era tot timidă. Avea chip de om și o scufie țuguiată pe cap, roasă de viemi și negura timpului. Din haine nu se mai distingea mare lucru și creatura tremura de frig din toate încheieturile.
Domnul Escu, mizantrop de fel, nu se sperie de creatura întunericului, ba chiar continuă să soarbă cu poftă din portocala coaptă și zemoasă. Apoi, când se plictisi complet, făcu o mutră acră precum coaja portocalei și își salută privitorul:
- Presupun, amice, din privirile tale insistente, că nu ai mai văzut pisici albe până acum…
Stafia îl privi cu atenție. Își ridică scufia, se scărpină în cap, apoi ridică din umeri. După un timp, îi răspunse cu o voce stinsă:
- Dar matale… ce cauți pe aici?
Motanul nu se pierdu cu firea și răspunse cu sarcasmul său tipic felin:
- Ziua de ieri, că prea a fost frumoasă! Aș putea să te întreb același lucru…
Umbra se puse din nou pe gânduri…
- Aș vrea eu să știu răspunsul – îi spuse după un timp. Era mai simplu când ceilalți se speriau și fugeau. Dacă aș fi știut de ce sunt aici, nu cred că am fi avut această discuție aici și acum…
Escu îl privi cu atenție, apoi îi răspunse:
- De parcă eu am cerut să îți aflu istoria…
- Dar nu poți ști răspunsul întrebării dacă nu știi și cauzele lui… - se tângui stafia.
- Même chose, mon ami, même chose… - pufni Escu. Dar pentru că insiști, haide, spune-mi: care e povestea ta? Și de ce tremuri în halul ăla?
- Ei bine, „mon ami” – umbra se strădui să îl imite – tremur pentru că e al naibii de frig aici, între lumi. Despre mine… m-am născut cu mulți ani în urmă într-o familie simplă; nu am avut cea mai fericită copilărie, dar nici nu mi-am dorit mai mult; am ajuns apoi „om mare”, așa cum speră toți copiii să ajungă, deși habar nu au despre ce îi așteaptă…
- Până acum – observă Escu – ai descris aproape toți oamenii. Ceva mai… concret?
- Păi… să spunem că am încercat să fiu un om bun. I-am ajutat pe toți când au avut nevoie sau mi-au cerut, am încercat să îndrept tot răul pe care l-am văzut, am reparat tot ce era stricat, am făcut tot ce puteam face azi „azi” și nu „mâine”… și într-o bună zi m-am văzut aruncat ca un gunoi sub câțiva metri de pământ…
Motanul analiză puțin cele auzite, apoi spuse:
- Carevasăzică, mon ami, tu ai fost un erou, nu alta! Apoi ai murit și toată lumea a realizat asta, mai puțin tu…
- Da, pisoiule, cam așa…
- Escu – se recomandă motanul.
- Sunt forțat să spun că îmi pare bine, domnule Escu…
- Nu face nimic, îmi cer scuze pentru întrerupere.
- Revenind: am fost un prost, asta o pot spune sigur, domnule Escu…
- După cum spuneam – zâmbi trufaș motanul – même chose, mon ami… toată lumea a realizat că ai murit, mai puțin tu. La fel că ești prost…
- Da, pisoiule… și am crezut, chiar am crezut că fac bine și că ajutându-i pe ei mă ajutam pe mine…
- Păi te-ai ajutat, amice. Ți-ai cumpărat singur o eternitate de regrete, după cum observ. La ce altceva ți-a folosit să fii erou?
- Ei… domnule Escu, am avut și satisfacții… îmi părea bine să pot ajuta și cel mai fericit eram când alții erau fericiți datorită mie. Păcat că această fericire nu durează niciodată. Ah, de-aș mai trăi o dată…
Escu își răsucea mustățile… se gândi un timp, apoi răspunse:
- Observ, prietene, că tu nu prea cunoști noțiunea fericirii. Știi ce este aceea fericirea?
- Sigur că știu, pisoiule.
- Ba nu! Nu știi. Știi de unde știu că nu știi?
- De unde!? – întrebă stafia, uimită.
- De aici, prietene: tu stai să bântui ca o umbră prin cimitir regretând viața ta perfectă în loc să ai grijă ca măcar acum să te bucuri de o umbră de fericire. Așa că permite-mi să-ți adresez o întrebare: dacă trăiești ajutându-i pe ceilalți, ești un erou și ești fericit cu meritele tale; ce te faci când ești prost?
Umbra însă nu îi mai răspunse. Se evaporase în întuneric, odată cu răspunsul. „Même chose” – își spuse încă o dată, în gând de data aceasta, domnul Escu, în timp ce își spăla aroma de portocală de pe labe, fericit pentru că măcar avea burta plină…

duminică, 22 iunie 2014

Dimineață Stinsă

Dimineața bate în geam cu aer rece și nori grei, cenușii. Vântul agită cenușa de țărână și totul se apleacă în calea lui. Dar totuși parcă nu e timp și parcă nu e zi, parcă totul e mort sub apăsarea norilor cenușii... numai dansul nebun al vântului mai însuflețește peisajul. Și fereastra se deschide, permițând suflării reci să îmi amorțească simțurile. Închid ochii și pentru o secundă totul se estompează. Liniștea mă cuprinde, dar neființa din ea îmi amintește de ce am evadat din realitatea normală a dimineții stinse și mă trezesc din nou.
Acum e soare și ciripitul păsărelelor inundă camera cu sunete plăcute. Fereastra e încă deschisă și câțiva nori amintesc de furtuna din noaptea trecută. Visul meu întrerupt pare la fel de real, dar parcă nu a fost. „Unde sunt? De unde sunt? Ce am făcut? De ce?” – sunt întrebări ale eu-lui la care nici măcar eu nu pot răspunde. Uneori sunt doar un nimeni într-un bar obscur. Alteori sunt o celebritate pe o stradă aglomerată. Lumea e un amalgam în care mă pierd și mă regăsesc constant doar pentru a nu mă putea identifica vreodată. Mă ascund în ea și ea se ascunde în mine, mă ridic și mă prăbușesc, fug de tot ce-a fost vreodată doar ca să o iau de la capăt. Și lumea mă minte, mă înghite și mă soarbe, mă scuipă și mă aruncă, apoi mă caută și mă dorește. Suntem interdependenți, asemeni unui cerc vicios în care fiecare verigă e slabă, dar împreună sunt puternice.
Însă eu îi cunosc păcatele și ea le intuiește pe ale mele. Eu o privesc ca pe o sticlă goală în timp ce ea mă bea ca pe un coniac ieftin la bodega din colț, printre fumuri de țigară și cuvinte fără rost. Îi detest muzica destrăbălată așa cum ea îmi detestă dreptatea nefiltrată și realitatea ne pune mereu în conflict. Dar e un război pe care nu îl putem câștiga, nu avem cum. Lumea moare înaintea mea, dar eu sunt doar un trecător prin ea. Uneori timpul trece prin viata și uneori viața trece prin timp. Așa că închid din nou ochii, așteptând ca totul sa dispară, dorind să uit de tot și toate așa cum doresc toți betivii, neînțeleși de umanitate, de la bodega din colț. Și știu că tot ce spun acum voi uita până mâine, că tot ce mă frământă va rămâne în mine, că totul pleacă doar pentru a se întoarce și că viața nu se negociază, dar nici nu se vinde.
Mă trezesc din nou in grabă și parcă nimic nu s-a schimbat: soarele inundă camera, păsările ciripesc și o căldură plăcută mă învăluie. Însă camera îmi este străină și nimic în jur nu e la fel. Dansul orelor pe cadranul ceasului s-a schimbat, lumina se plimbă pe alți pereți și ecoul inimii mele nu mai e singur. Îmi întorc privirea și în fața mea se ridică mii de șosele către fericire peste un deal la răsărit. Deasupra lor tronează falnic un munte semeț în calea timpului care veghează atent totul. Îmi întind mâna spre el și îl dau la o parte. Trupul ei se întoarce atunci, iar cu un zâmbet cald mă privește și îmi spune „bună dimineața!”
Miile de șosele coboară și mă îmbrățișează delicat cu zeci de brațe din șuvițe pufoase, în timp ce o pereche superbă de ochi mici, somnoroși, mă privește atent, cu un surâs discret schițat pe buzele-i moi și dulci. Le sărut cu grijă, ca nu cumva să le pricinuiesc vreo pagubă și îmi așez din nou capul pe pernă. Întrebările eu-lui se întorc, dar nu le mai aud. Poate că nu o merit, poate că nu voi urma vreodată una dintre șoselele ei spre fericire până la capăt, dar până atunci sunt aici, lângă ea, iar ea e lângă mine. Și las totul să se stingă în cuvinte nerostite și aburi de cafea. A fost doar un vis ciudat într-o dimineață aprinsă.

joi, 19 iunie 2014

Pierdut

Fiecare strop de ploaie își scrie cu grijă povestea în țărâna care nu-i este prietenă, dar îl îmbrățișează cu drag. Cerul plânge și pământul se bucură. Sunt două spirite cuprinse de frenezie, unite violent într-un dans cadențat. Se unesc fără să se cunoască pentru că au nevoie unul de celălalt și pentru că împreună învață pași noi în direcții noi. Doar Soarele rămâne martor mut, privind timid printre norii zdrențuiți de potop.
Plouă și în sufletul meu, dar după atât de mult timp plouă în sfârșit cu stropi de fericire. Iar eu dansez printre ei, sub ei și cu ei până te întâlnesc. Te iau de mână și vreau să te port în lumea mea, dar tu mă porți deja prin lumea ta. Și ploaia care cade e formată din stropii de rouă care se scurg din petalele tale, trandafirul meu.
Aș vrea să îți dau drumul, dar nu pot. Mă tem că vei zbura cu vântul de lângă mine și mă voi trezi din nou singur. E vară și totul miroase frumos în jur, dar eu prefer parfumul tău de cireșe coapte. Aș vrea să te devorez cu poftă, dar tu ești deja înăuntrul meu, așa cum și eu sunt înăuntrul tău. Însă nu avem perspective diferite – vedem amândoi prin prisma iubirii, visul meu dulce.
Suntem doi străini, dar ne cunoaștem atât de bine, încât ai putea fi regina mea din Egiptul Antic, iar eu sunt servitorul tău umil... pielea mea tânjește după fiecare unghie a ta, buzele mele tânjesc după fiecare crăpătură a buzelor tale, ochii mei tânjesc după fiecare contur al chipului tău și mâinile mele tânjesc după catifelarea trupului tău. Pentru fericirea ta nimic nu va fi prea mult ori prea puțin, căci cel mai de preț dar pe care mi-l poți face e însuși zâmbetul tău. Suntem două spirite cuprinse de frenezie, unite în același dans. Și învățăm împreună pași noi în direcții noi, dar când mă privești zâmbind, sunt pierdut...

joi, 5 iunie 2014

Regretul Furtunii


Plină de invidie pentru blândul Soare al verii, într-o zi Furtuna se porni din senin prin lume. Oraşele se cutremurau, pădurile se înfiorau şi apele se învolburau. Furtuna era nestăvilită în prăpădul ei. Ploaie şi vânt, fulgere şi tunete, toate completau stihia şi desăvârşeau dezastrul. Însă în mijlocul intemperiilor, pe un câmp, un Stejar îndrăzni să stea drept în faţa Furtunii.
- Eşti nebun!? – îl întrebă aceasta, înverşunată.
- Nu sunt cu mult mai smintit decât tine, veche inamică – îi răspunse acesta, senin.
- Atunci prefă-te că nu ne-am mai întâlnit şi apleacă-te înaintea forţelor mele.
- Dar te cunosc prea bine – îi spuse el. Eşti la fel de nerăbdătoare ca oamenii pe care îi dispreţuieşti. Te aprinzi uşor şi arzi intens, iar după ce ai trecut, Soarele străluceşte în continuare şi uită cu toţii de „vizitele” tale.
- La fel de nerăbdătoare ca oamenii? Pfff! Ha! – râse Furtuna. Cred că i-am răbdat destul. Ce ştiu ei? Nu ştiu nimic şi nu apreciază nimic. Au impresia că deţin controlul, dar se lasă atât de uşor manipulaţi... şi ador să îi văd fugind neputincioşi din calea mea.
- Cât de uşor judeci – observă Stejarul. Şi ce vrei să câştigi, când tu mai mult pierzi?
- Dar nu pierd nimic, dragul meu tovarăş de singurătate – îi răspunse ea. Tu şi eu semănăm mai mult decât ai crede... Suntem amândoi singuri şi ne măsurăm forţele cu Soarele şi Timpul... pe amândoi ne pândesc oamenii, aşteptând să ne distrugă, dar ştiu că au încă nevoie de noi.
- Cât poţi greşi, stimată doamnă... nu semănăm câtuşi de puţin – răspunse amărât Stejarul. Eu îmi pun forţele într-un scop nobil şi chiar de-ar fi să cad cândva, lemnul meu va lua diverse forme utile oamenilor. Pe când tu, Furtună, cu toată forţa ta, vii şi pleci şi doar distrugi. Nu laşi nimic în urmă, nu creezi nimic. Cât despre oameni, nu sunt toţi aşa cum spui. Câţi crezi că au o inimă de piatră şi înnegrită precum a ta?
Furtuna se opri puţin din freamăt, îl privi şi îi răspunse:
- Inima mea nu este neagră, prieten drag, aşa cum nu este de piatră. Iubeşte şi tânjeşte după iubire ca oricare alta. Doar că e o inimă rebelă şi nu se bucură de mulţi prieteni. Inima mea este albastră precum cerul din care a luat fiinţă şi regretul care creşte în ea...