Dimineață Stinsă

Dimineața bate în geam cu aer rece și nori grei, cenușii. Vântul agită cenușa de țărână și totul se apleacă în calea lui. Dar totuși parcă nu e timp și parcă nu e zi, parcă totul e mort sub apăsarea norilor cenușii... numai dansul nebun al vântului mai însuflețește peisajul. Și fereastra se deschide, permițând suflării reci să îmi amorțească simțurile. Închid ochii și pentru o secundă totul se estompează. Liniștea mă cuprinde, dar neființa din ea îmi amintește de ce am evadat din realitatea normală a dimineții stinse și mă trezesc din nou.

Acum e soare și ciripitul păsărelelor inundă camera cu sunete plăcute. Fereastra e încă deschisă și câțiva nori amintesc de furtuna din noaptea trecută. Visul meu întrerupt pare la fel de real, dar parcă nu a fost. „Unde sunt? De unde sunt? Ce am făcut? De ce?” – sunt întrebări ale eu-lui la care nici măcar eu nu pot răspunde. Uneori sunt doar un nimeni într-un bar obscur. Alteori sunt o celebritate pe o stradă aglomerată. Lumea e un amalgam în care mă pierd și mă regăsesc constant doar pentru a nu mă putea identifica vreodată. Mă ascund în ea și ea se ascunde în mine, mă ridic și mă prăbușesc, fug de tot ce-a fost vreodată doar ca să o iau de la capăt. Și lumea mă minte, mă înghite și mă soarbe, mă scuipă și mă aruncă, apoi mă caută și mă dorește. Suntem interdependenți, asemeni unui cerc vicios în care fiecare verigă e slabă, dar împreună sunt puternice.

Însă eu îi cunosc păcatele și ea le intuiește pe ale mele. Eu o privesc ca pe o sticlă goală în timp ce ea mă bea ca pe un coniac ieftin la bodega din colț, printre fumuri de țigară și cuvinte fără rost. Îi detest muzica destrăbălată așa cum ea îmi detestă dreptatea nefiltrată și realitatea ne pune mereu în conflict. Dar e un război pe care nu îl putem câștiga, nu avem cum. Lumea moare înaintea mea, dar eu sunt doar un trecător prin ea. Uneori timpul trece prin viata și uneori viața trece prin timp. Așa că închid din nou ochii, așteptând ca totul sa dispară, dorind să uit de tot și toate așa cum doresc toți betivii, neînțeleși de umanitate, de la bodega din colț. Și știu că tot ce spun acum voi uita până mâine, că tot ce mă frământă va rămâne în mine, că totul pleacă doar pentru a se întoarce și că viața nu se negociază, dar nici nu se vinde.

Mă trezesc din nou in grabă și parcă nimic nu s-a schimbat: soarele inundă camera, păsările ciripesc și o căldură plăcută mă învăluie. Însă camera îmi este străină și nimic în jur nu e la fel. Dansul orelor pe cadranul ceasului s-a schimbat, lumina se plimbă pe alți pereți și ecoul inimii mele nu mai e singur. Îmi întorc privirea și în fața mea se ridică mii de șosele către fericire peste un deal la răsărit. Deasupra lor tronează falnic un munte semeț în calea timpului care veghează atent totul. Îmi întind mâna spre el și îl dau la o parte. Trupul ei se întoarce atunci, iar cu un zâmbet cald mă privește și îmi spune „bună dimineața!”

Miile de șosele coboară și mă îmbrățișează delicat cu zeci de brațe din șuvițe pufoase, în timp ce o pereche superbă de ochi mici, somnoroși, mă privește atent, cu un surâs discret schițat pe buzele-i moi și dulci. Le sărut cu grijă, ca nu cumva să le pricinuiesc vreo pagubă și îmi așez din nou capul pe pernă. Întrebările eu-lui se întorc, dar nu le mai aud. Poate că nu o merit, poate că nu voi urma vreodată una dintre șoselele ei spre fericire până la capăt, dar până atunci sunt aici, lângă ea, iar ea e lângă mine. Și las totul să se stingă în cuvinte nerostite și aburi de cafea. A fost doar un vis ciudat într-o dimineață aprinsă.