luni, 30 decembrie 2013

Revelaţia Unui Suferind

„Îmi amintesc că mă durea... Mă durea să o privesc. Mă durea fiecare linie, fiecare frântură... Mă durea să ştiu că pierdusem timpul încercând să fac ce îmi plăcea, ca apoi să descopăr că putea să îmi placă să fac şi altceva, dacă aş fi încercat... Mă durea să nu ştiu care era locul meu în lume, deşi îl căutasem în tot nimicul dinăuntrul meu. Mă durea să mă văd singur ştiind că fiecare dintre ceilalţi îşi găsise deja locul lângă altcineva... Mă durea să simt cum ochii lor mă priveau cu răutate ori poate doar o curiozitate diabolică, având impresia că eram o carte deschisă pe care nu se mai sinchisea nimeni să o răsfoiască. Oamenii te cunosc în contexte, dar au impresia că te cunosc în totalitate...
Nu ştiu de ce alergăm, cu toţii, spre un scop în viaţă. De parcă la final ne aşteaptă cumva o recompensă, alta decât fericirea pe care ar trebui să o simţim. Dar nu ne aşteaptă niciun juriu, niciun premiu şi nicio medalie. Ne aşteaptă, zâmbind, moartea. Iar noi ne întrebăm tot timpul unde şi când îi vom întâlni zâmbetul îngheţat. Universul are atâtea mistere şi noi ne întrebăm doar când vom muri. Ne macină toată viaţa această curiozitate şi teama de sfârşit. Suntem doar nişte morţi în viaţă. Dar tot moartea pare cea mai bună soluţie atunci când viaţa nu mai funcţionează conform aşteptărilor. Atâtea aparenţe şi totul este relativ! Dureros de relativ...
Oare ce merită, cu adevărat, să îi dedic întreaga viaţă? Ce ar durea mai puţin, astfel încât să mă bucur mai mult? Şi de ce trebuie să fie totul şi amar şi dulce? De pe buza prăpastiei am implorat lumea, dar lumea mi-a strigat să mă arunc... În genunchi am cerşit iubirea, dar iubirea mi-a cerut să îmi caut alta... Umăr la umăr am fost cu prietenii, dar prietenii m-au călcat în picioare... Am scris şi citit poveşti sperând să mi le însuşesc şi să dureze. Dar până la urmă, ce ar mai fi oricare poveste, dacă nu ar avea şi un sfârşit?
M-am trezit târziu, când durerea se răspândise şi ploaia îmi bătea deja în fereastră. Dar nu am ştiut să mă bucur. De fapt, nu am ştiut niciodată să mă bucur. Întotdeauna am trecut prin toate aşteptând ce urma. Numai că am aşteptat degeaba, căci pe cât de multe aşteptări am avut, pe atât de puţine au urmat. Şi-atunci mi-am dat seama că mă durea. Mă durea fiecare clipă de aşteptare şi nu mai puteam pierde o secundă în plus. Trebuia să o văd, să îi simt atingerea catifelată şi parfumul delicat, să îi simt îmbrăţisarea caldă şi moale... Mi-am luat cartea preferată, am alergat spre ea şi m-am aruncat asupra ei – canapeaua al cărei nume nu reuşesc vreodată să mi-l amintesc...”

duminică, 29 decembrie 2013

Gânduri


Mă întorc acasă pe drumul de cărămidă galbenă...
Ar trebui să fiu fericit şi mulţumit de ce am văzut,
Dar în mine continuă să se dea aceeaşi luptă crâncenă...
Nu există vrăjitor să mă ajute, nici vreo minune de făcut.

Am stat la marginea Pământului cum am stat şi-ntro cutie,
Singurătatea e aceeaşi în pustiu ca în mijlocul mulţimii.
Am crescut într-un vis mărunt şi amintirea-i e încă vie,
Dar prea grea s-a nins asupra lui patima dezamăgirii...

Aş fi putut aştepta, aş fi avut răbdare, dar visul nu a stat,
Şi-a adunat cuvintele, şi-a spus povestea lui curioasă,
Mi-a lăsat un gust amar şi cum a venit, aşa a şi plecat.
Soarta se dovedeşte câteodată a fi doar o copilă fricoasă...

Pentru ce-am făcut nu există scuză, nici cale de întoarcere,
Iar dacă vreau acum ceva, vreau să aflu ce nu pot şti vreodată.
Însă în zadar aş afla orice, iertare, răzbunare, fără înţelegere...
Nimic nu-i mai puternic decât cunoaşterea care-mi este dată.

Puritatea m-a ademenit cu ochii ei dulci, de ispită,
Mi-a vândut plăceri ieftine, minciuni şi trucuri prefăcute
Şi mi-a arătat că nu e atât de curată faţa ei neprihănită,
Dar nu m-au bucurat mai mult nici măştile corupte.

Câteodată aş vrea să mă schimb, dar nu pot să mă transform,
Imperfect am fost mereu şi nu pot fi altfel, oricât aş încerca...
În echilibru ori la extreme, voi fi întotdeauna doar un om
Şi oricât de cinic aş fi, mă învinge de fiecare dată stereotipia.

Am strâns cu greu emoţii şi amintiri în cutie, bucurii şi tristeţi,
Aşteptări şi revederi, despărţiri şi împăcări, cu silă sau cu drag.
Am desenat cu grijă zâmbete şi lacrimi pe capac şi pe pereţi
Până când cutia s-a umplut, sătulă, şi a zburat de pe raft...

Mi-am împachetat durerea şi am glazurat-o cu zahăr,
Am făcut o bomboană frumoasă cu gust de celofan
Dar a devenit crucea pe care am purtat-o pe umăr
În timp ce lăsam lumea să îmi sfâşie veşmântul diafan...

Am încercat să caut, să întreb, să ascult, dar n-am primit răspuns,
Am citit în cărţi ori în stele, dar m-am pierdut printre rânduri
Şi deseori cei care îmi stăteau alături au fugit ori s-au ascuns...
Iubire, fericire, prietenie – toate îmi sunt egale, simple gânduri.

vineri, 27 decembrie 2013

Opţiuni


Dacă ai putea fi orice, ce ai alege să fii?
Ai alege să fii noapte ori ai vrea să fii zi?
Ai alege să pleci ori ai alege să rămâi?
Ai alege să fugi ori ai alege să vii?

Unde radio emit sentimente bolnave,
Te strigă şi te cheamă aproape,
Dar tu te-ai ascuns, eşti atât de departe,
Ai rămas o amintire povestită în şoapte...

Dragoste ai vândut şi ai închiriat,
Cu poftă ori fără dorinţă ai primit şi ai dat,
Ai fugit, te-ai întors şi iar ai plecat,
Ai câştigat, ai pierdut, dar alţii te-au jucat...

Vântul rece bate a schimbare,
Te invită să-l urmezi în zare,
Să uiţi ce-a fost în clipele amare
Şi să zbori cu încredere spre soare...

Dacă ai putea fi orice, ai alege să fii tu?
Dacă ai putea alege orice, ai alege să spui „nu”?
Dacă ai putea simţi orice, ai alege să nu simţi dorul?
Dacă ai putea renunţa la orice, ai alege să îţi vinzi sufletul?

Ştii că trebuie să urmezi reguli nescrise,
Să repeţi cuvinte care au mai fost zise,
Să asculţi poveşti ale minţilor aprinse
Şi să trăieşti viaţa pe care o vezi doar în vise...

Toţi se calcă în picioare – tu eşti doar un prag;
Toţi se urăsc de moarte – de tine le e drag;
Toţi se luptă cu arme – tu ai doar un briceag;
Drumurile lor par drepte – tu rătăceşti în zigzag...

Ziua risipeşte întunericul, dar nu şi ceaţa,
Timpul îţi ia totul, dar nu şi viaţa,
Nopţile sunt frumoase, dar nu şi dimineaţa
Şi zăpada acoperă multe, nu doar verdeaţa...

Dacă ai putea fi orice, alege să fii fericit.
Dacă ai putea alege orice, alege să ai doar bucurii.
Daca ai putea simţi orice, alege să te simţi iubit.
Dacă ai putea renunţa la orice, alege să renunţi la trecut.

Şi dacă ai putea fi orice, ce ai alege să fii, totuşi?
Eule, opţiuni sunt multe, dar tu însuţi numai tu poţi fi...

sâmbătă, 21 decembrie 2013

Ce-am Avut şi Ce-am Pierdut


Îmi întind plasa de vise cu impresii interzise
Şi aştept cu bucurie muştele pline de mizerie.
Plouă, ninge ori bate vântul, nu contează timpul,
Totul este probabil şi relativ, continuu şi alternativ.
Muştele vin cu plăcere, ba chiar se iau la întrecere,
Dornice şi nerăbdătoare să calce totul în picioare.

Ce caut şi ce primesc? Cu ce mă mulţumesc?
Adun în plasa mea de vise cuvinte amare şi piezişe,
Din resturi compun versuri şi încerc să leg răspunsuri,
Memoria îmi joacă feste şi uit cine mă citeşte.
Mă ascund şi tot eu ies, ar trebui să mă feresc...
Dar cine ştie dinainte care-s suflete perfide?

Toată lumea are pretenţii, dar nu are ce oferi,
Promite tot fără măsură şi lasă doar cenuşă în urmă.
Vise şi cuvinte amăgitoare, iubiri şi iluzii amare,
Se rătăcesc printre cadouri, îmbrăţişări şi săruturi.
Toate muştele profită de ce le oferă inima naivă,
Sug şi murdăresc totul şi vor să-i fure sufletul.

Muştele mă scârbesc, fluturii mă ocolesc,
Poate că nici nu ştiu ce vreau şi-atunci degeaba caut.
Să trăiesc solitar ori să încerc în zadar
Pe toţi să-i mulţumesc, dacă nici nu îi interesez?
Pe unii îi doare în cot, alţii ar vrea să îmi ia tot
Şi nimeni nu cercetează ce e dincolo de plasă.

Ce caut şi ce primesc? Singur mă dezamăgesc...
Cine vine, cine pleacă, toţi ca vremea or să treacă.
Toţi îmi dau şi toţi îmi iau ceva şi vor să-mi dicteze viaţa,
Chiar dacă-s mai confuzi ca mine, tot ei ştiu cum e mai bine.
Dar cine ştie ce îmi doresc, ce caut şi ce primesc?
Că-i puţin ori că e mult, ce-am avut şi ce-am pierdut?!

miercuri, 18 decembrie 2013

Urme pe Zăpadă


Te uiţi în jurul tău şi e întuneric...
„Întunericul nu există”, îţi spui...
Dar el e acolo, te înconjoară şi te pătrunde,
Te aleargă şi te sfâşie şi nu ai unde te ascunde...

S-a mai pierdut un ceas, un timp, un anotimp...
A plecat cenuşiu, uitat sub zăpada aşternută sclipind...
E departe, dar se întoarce în fiecare seară,
Aduce cu el iz de amintire îmbibată în ceară
Şi arde puternic, afumă şi te doare,
Dar se stinge cuminte, tot ca o lumânare.

Uneori ai vrea să te stingi cu el,
Să rămâi agăţat precum un cercel,
Să poţi trăi din nou ce credeai pierdut,
Dar timpul nu se întoarce şi ia cu el ce ai avut.

Rămâi din nou în pustiu, cu întunericul pe urme
Şi oricât ai fugi, el te ştie şi te strigă pe nume,
Te găseşte în cele mai îndepărtate cotloane
Şi te îmbrăţişează cu gheare lungi şi cu frisoane...
Te întinzi din nou în calea lui, sperând că doar visezi,
Dar visele te cheamă şi îţi şoptesc să îi cedezi.

Baţi la uşi care se închid, ceri ajutor de la surzi
Implori un minut de răgaz, dar paşii i-i auzi
Şi îţi spui atunci că poţi muri oricând, oricum,
Că viaţa fără provocare se risipeşte în vânt...

Mesajul tău către lume sfârşeşte în gunoi,
Căci oamenii sunt lacomi, dar sunt şi goi
Şi pe cât de goi şi avizi sunt, refuză să se umplă,
Refuză lucrurile chiar şi atunci când se întâmplă,
Nu vor să ştie, greşesc şi nici măcar nu învaţă
Că nu oricare vis urât se sfârşeşte de dimineaţă...

Însă tu îi chemi, continui să îi implori
Chiar dacă ştii că va trebui să mori
Înainte ca ei să fie capabili să vadă
Urma sângelui tău pe zapadă...

sâmbătă, 14 decembrie 2013

Îmi Pare Rău

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,
M-am trezit de dimineaţă într-o existenţă goală
Şi mă întreb dacă n-ar fi fost mai simplu
Să sfârşesc de la început somnul şi visul...

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,
M-am trezit vânzând fără ca cineva să îmi ceară,
Din tolba mea cu praf de stele şi pulbere de licurici,
Un circ întreg de sentimente şi doi clovni apatici.

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,
M-am trezit în ceaţă, cu o aromă amară
De regret şi uitare, toxice şi râncede
Ce-mi curg acum lent cu sângele prin vene.

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,
M-am trezit rece cu dor de primăvară,
Dar tu erai deja departe, de mult plecată
Şi îmi jurai că n-ai să te întorci vreodată.

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,
M-am trezit târziu şi n-am ştiut c-o să doară,
În zadar am încercat să-mi cer iertare,
Iluzie şi vis vedeam peste tot, până în zare.

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,
M-am trezit în parfum de scorţişoară,
În minte aveam gânduri mirosind a vanilie
Iar pe umeri purtam colorate aripi de molie.

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,
M-am trezit ca un şarpe încolăcit pe-o comoară,
Dar când am deschis capacul cufărului,
Doar fluturi şi praf au zburat dinăuntru-i.

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,
M-am trezit singur şi lângă mine era o scrisoare
Cu scrisul des şi apăsat, cu litere desprinse,
Spunea că nu-i deloc posibilă viaţa din vise.

 Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,
M-am trezit din nou lăsat pe dinafară
Şi cheia era să împart acelaşi vis cu cineva
Dar cine oare îmi asculta tumultul şi inima?

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,
M-am trezit iar singur, ca în fiecare vară,
Dar e decembrie acum, iar stelele dansează,
Şi iarna mă înconjoară cu mantia ei turcoază.

Îmi pare rău, nu ştiu ce-am făcut aseară,
Dar e prea târziu şi nimic nu mai contează.

vineri, 13 decembrie 2013

Moartea Pasiunii


Azi-noapte ne-am luptat, în vis...
Mi-ai spus că sufletul ţi l-am ucis
Şi inima  în pulbere ţi-am sfărâmat-o,
Dar n-am găsit nimic, oricât am căutat-o.

Mi-ai spus că sunt sub orice critică
Şi că te chinui cu o plăcere sadică,
Că sunt dureri prea mari pentru a le purta
Şi ţi-am căutat, din nou, în zadar, inima...

M-ai întrebat dacă mai ştiam cine eşti,
Dar ai uitat când te descriam în poveşti.
Ai vrut să fiu primul şi ultimul tău gând,
Dar vorbele mele către tine erau în vânt...

Mi-ai spus că sunt rece şi nu am suflet
Că vreau să ţin totul pentru mine, secret,
Că poate te-am înlocuit de mult cu alta
Şi mă întrebai cine era norocoasa...

M-ai acuzat că m-am jucat cu sentimentele,
Că te-am rănit şi modelat prin cuvintele mele,
Că în mâinile mele ai fost doar un copil,
Dar ai uitat care dintre noi a fost mai naiv...

Mi-ai spus că nu poţi sta fără mine,
Că îţi sunt drag şi sunt unic pentru tine,
Dar mi-ai urat să fiu fericit, că tu renunţi,
Şi să rămân cu cei care îmi sunt plăcuţi.

M-ai pierdut printre idei şi gânduri mute,
Pe care doar mintea ta voia să le asculte,
Cuvinte şi vorbe pe care nu le-am rostit,
Sentimente şi trăiri pe care nu le-am simţit...

M-ai rugat să te iert pentru impertinenţă,
Dar nu îţi venea bine rolul de mironosiţă...
Şi chiar dacă te credeai doar un copil absurd,
Nu te-ai întrebat o clipă ce-ar face un om matur...

Nu mă ascultai, însă voiai să îţi spun
Adevărul tău... dar eu mă întreb acum
Dacă te-am ucis, m-am săturat de tine...
Oare în ultima ta clipă, tu te gândeai la mine?

joi, 12 decembrie 2013

Caşmir pentru Suflet (sau Dialog cu Iarna)

Iarna a sosit pe străzile cenuşii într-o seară târzie.  Venea de departe şi era dornică să reîmprospăteze memoria oamenilor. Pentru unii, iarna era prilej de bucurie şi sărbătoare. Pentru alţii, era doar un anotimp rece şi urât. Fiecare trăieşte în lumea lui, cu problemele lui şi cu percepţiile lui. Şi sunt mulţi care au impresia că probleme cum au ei nu are nimeni – de aici şi concepţia că nimeni nu îi înţelege.
Iarna s-a văzut atunci faţă în faţă cu un om zgribulit care nu se oprise să admire fulgii de zăpadă ori decoraţiunile din vitrinele magazinelor, ci continua să meargă grăbit, blestemând iarna şi tot ce însemna ea. Se decise pe loc să afle ce îl supăra pe om, aşa că luă forma unei femei şi se ciocni în mers cu bărbatul.
- Îmi cer scuze, nu v-am văzut – îi spuse ea omului.
- Nu e vina dumneavoastră, doamnă – răspunse bărbatul, uşor intimidat. Mă gândeam la problemele mele şi am uitat să mai văd pe unde merg.
- Păreţi destul de abătut... ce s-a întâmplat? – îl întrebă ea, curioasă.
- Nimic... ce să se întâmple? – răspunse evaziv omul.
- Nimic nu este suficient de grav încât să distragă cuiva atenţia de la drum, domnule...
- Aveţi dreptate. Presupun că vă datorez o explicaţie...
- Numai dacă nu cer prea mult – îl întrerupse ea.
- Nu cereţi. Sunt supărat... de fapt, mai mult frustrat. Nu ştiu... În fiecare an e aceeaşi poveste. Nici nu începe bine iarna, că deja pe toţi îi apucă febra sărbătorilor. Cadouri, cumpărături, aglomeraţie... şi ca şi cum toate astea nu ar fi suficiente, mai trebuie şi să ningă şi să fie frig. Urăsc sincer iarna şi tot ce înseamnă ea!
Femeia se gândi puţin, apoi îi răspunse:
- Sunt sigură că aveţi motivele dumneavoastră, dar pentru mulţi iarna e frumoasă. Copiii se bucură de zăpadă, oamenii sunt mai buni, îşi fac cadouri şi parcă totul este mai frumos...
- Mai frumos pentru o lună din trei... – răspunse vizibil dezamăgit bărbatul. Sărbătorile nu durează cât iarna şi sunt frumoase numai dacă ai cu cine să le petreci.
- Să înţeleg că dumneavoastră sunteţi singur? – îl întrebă ea, uşor mirată.
- Cât se poate de singur...
- Şi de ce este asta ceva rău? Singurătatea, la fel ca iubirea, e un sentiment complex. Şi tot ce e complex e frumos, odată ce îi înţelegem sensul. De ce credeţi că sunteţi singur, dacă îmi permiteţi întrebarea?
- Vă permit, dacă tot am discutat asta... sunt singur pentru că nu am prieteni, nici măcar familie...
Femeia căzu din nou pe gânduri, însă după scurt timp îi răspunse:
- Dar cu dumneavoastră sunteţi prieten?
- Nu ştiu... cred că da...
- Credeţi??
- Da, cred...
- Păi nu e bine. Trebuie să fiţi sigur. Şi eu sunt singură, dar asta nu înseamnă că nu mă pot bucura. Poate că ceilalţi vor pleca, cu toţii, din viaţa dumneavoastră, dar dumneavoastră veţi rămâne. Să nu vă fie teamă de singurătate. Şi nici de dumneavoastră. Împrieteniţi-vă cu dumneavoastră.
- Degeaba... Alţii nici măcar nu mă bagă în seamă...
- Dar – îl întrerupse ea, din nou – de ce aşteptaţi recunoaştere din partea celorlalţi?
- Păi... aşa mi se pare normal... ce rost ar avea să fiu cel mai bun om dacă nu am pentru cine?
- Un fapt curios, nu credeţi? Oamenii vor să fie recunoscuţi, apreciaţi, înţeleşi, iubiţi de către alţii, însă ei înşişi nu sunt dispuşi să facă toate aceste lucruri pentru ei...
- Da, cam aşa e... dar cu mine nu prea se străduie oamenii... nici femeile... eu nu cer mult, dar nici nu îi pot obliga pe alţii să îmi fie amici, prieteni, parteneri... Eu încerc să văd doar ce e bun în ei şi să îi ajut. Iar când apreciez ceva, apreciez ce contează. De exemplu, nu iubesc frumuseţea, ci feminitatea. Şi nu iubesc doar trupul, ci şi spiritul. Dar dacă oamenii nu sunt interesaţi... degeaba...
- În general, oamenii nu se străduie şi nu sunt interesaţi – îi spuse ea. Preferă să se joace, să nu rişte, să nu se expună... Vor să fie mereu siguri, să meargă la sigur. Dacă ar înceta să se joace, ar descoperi că lucrurile serioase pot fi la fel de frumoase. În viaţă nu putem fi siguri de nimic, doar de noi înşine. Dacă ne vindem pentru nimicuri, nu vom fi fericiţi nici când vom avea tot ce am visat să avem. Putem fi la fel de fericiţi cu un act în mână care să ne garanteze asta cât şi cu un simplu vis în minte. Mulţi ar spune că ne plafonăm dacă ne mulţumim cu puţin, dar e mult mai trist să îi vedem pe alţii că au tot ce ne dorim noi şi nu ştiu să aprecieze. Totul ţine de viziune...
De data aceasta, amândoi erau îngânduraţi. Ninsoarea se oprise şi parcă şi oamenii de pe străzi se împuţinaseră. Fiecare spusese mai mult decât trebuia, dar aflase parcă şi mai mult. Omul realiza că nu avea în faţă pe oricine, iar ea... iarna, realiza că şi-ar fi dorit să fie om pentru o iarnă...

luni, 2 decembrie 2013

Decembrie, Luni

Te trezeşti devreme în noaptea încă adormită
Şi priveşti curios gheaţa de pe geam înflorită.
Parcă te doare şi parcă totuşi nu simţi frigul
Şi te întrebi cum şi când se va arăta răsăritul.

Oamenii par liniştiţi, purtaţi pe drumuri de vânt;
Cu toţii discută, dar nu înţelegi vreun cuvânt.
Tramvaiul trepidează pe şinele îngheţate
Dar mintea ta vibrează la gânduri de departe.

Şi e aglomeraţie şi e îmbulzeală mare,
Ca şi cum ieri nici nu ar fi fost o sărbătoare,
De parcă toţi ar vrea să demonstreze
Că o minune nu durează nici trei zile.

Destinaţia îţi pare necunoscută,
Dar la sosire amintirile te salută
Ca vechi prieteni şi duşmani
De peste drum ori de peste ani.

Nimic anormal, e doar o dimineaţă banală,
Dar nu e a tuturor, ci e adaptată, personală,
Pe gustul sau înţelesul fiecărui om
Cu destinul nescris ori eteronom.

Încet, dar sigur, întunericul se risipeşte,
Luminile se sting şi vântul se încălzeşte;
Peste oraş pluteşte ceaţa ca un văl de fum
Şi ştii că e un nou început – decembrie, luni.

duminică, 1 decembrie 2013

Decembrie, Duminică

Un gând nebun bate la uşă. E venit de departe, prin frig şi prin zăpadă. Îşi scutură gheaţa de pe el şi se înfierbântă aşteptând ca uşa să se deschidă. Intră timid şi se descalţă, dar când îşi ridică privirea, nu găseşte pe nimeni în jur. Locul îi pare cunoscut, dar atât de schimbat...
O lumină cenuşie pătrunde prin fereastra aburită, îngheţând flori de gheaţă pe sticlă şi pervaz. Dar focul arde în şemineu şi sângele îi fierbe în vene. Un nor de fum pluteşte în cameră, cu miros fin de tutun vanilat şi lumânări parfumate. Căldura îi mângâie pielea şi îi aprinde obrajii roşii, iar flăcările jucăuşe îi captivează privirea pentru câteva secunde. Apoi îşi aminteşte de ce a venit...
În colţ, la umbra draperiei, pe acorduri melodioase în surdină, ea îl aşteaptă, misterioasă. Aşezată de-a curmezişul pe un fotoliu de catifea, e îmbrăcată sumar, cu dantelă şi jartiere. Trage dintr-o ţigară lungă şi subţire şi ţine un pahar aproape gol în mână, asemeni unei copile răsfăţate şi obraznice. „Ai întârziat” – îi spune pe un ton calm. Apoi îşi dezveleşte încet umărul...
Pune paharul pe măsuţa din faţa fotoliului şi stinge ţigara în scrumieră, privind cum ultimul fum se ridică asemeni unui suflet eliberat de trup. Privirile li se întâlnesc şi ochii le scânteiază, dar nu cedează încă tentaţiilor. Între ei sunt câţiva paşi, dar par o imensitate. Şi în distanţa asta totul se stinge, totul mai puţin scânteile din ochii lor şi sunetul bătăilor inimilor lor. Poate fi nimic sau poate fi o întreagă lume, ştiută doar de ei...
Şoapte dulci li se scurg pe buze şi versuri desenează note muzicale în fum. Umbrele dansează pe pereţi în timp ce ziua se îngână cu noaptea. Camera se umple de lumina caldă a lumânărilor parfumate, dar departe cel mai puternic se simte mirosul de vanilie de pe buzele ei. Îl cheamă cu un semn şi îşi dezveleşte şi celălalt umăr. Şi gândul pluteşte prin fum şi parfum, se apleacă şi îi sărută obrajii pufoşi precum piersicile. Dar ea chicoteşte strident şi îl împinge deoparte...
Se ridică în genunchi pe fotoliu şi începe să îşi deseneze contururi pe piele, printre dantele albe şi forme apetisante. Îl priveşte cu coada ochiului şi îşi muşcă buzele trandafirii. Fantezii şi obsesii prind formă din degetele ei, fata cu trup de înger şi minte de diavoliţă. Iar jocul de lumini şi umbre îi urmează indicaţiile ca într-un ritual magic de seducţie. Şi îl invită să participe, dar gândul e departe, absorbit de imaginaţie...
Însă gândul se întoarce şi se năpusteşte asupra ei. O îmbrăţişează, o trânteşte înapoi în fotoliu, o sărută, o muşcă de buze, apoi o ridică şi o poartă pe braţe. O aşează pe canapea, în faţa şemineului, continuând să o sărute. Ea geme de plăcere şi pielea i se face ca de găină, arcuindu-şi spatele şi înfigându-şi unghiile în catifeaua moale. Apoi îşi încovoaie picioarele în jurul lui, dar gândul se apleacă şi îi rupe jartierele, sărutându-i cu poftă coapsele moi...
Ea închide ochii şi se lasă purtată de val. Respiraţia ei greoaie risipeşte fumul şi notele muzicale din atmosfera încărcată. E la fel de fierbinte ca flăcările din şemineu şi se frământă precum pădurea foşnind în bătaia crivăţului. În piept, inima îi bate gata să explodeze şi transpiraţia îi şiroieşte pe corp. Întinde braţele să îl îmbrăţişeze, dar tot ce simte e aerul cald din cameră. Tresare şi deschide ochii. În jur e numai fum şi afară e încă lumină, iar gândul s-a topit precum zăpada. Focul din şemineu s-a stins şi orologiul bate o oră târzie din amiază. „A fost doar un vis”, îşi spune ea, zâmbind. Şi începe uşor să îşi revină în simţire: „e decembrie, duminică...”

Căutări


Te caut în zare, dar ţie îţi place să fugi şi te ascunzi de ochii mei.
Te caut în mare, dar chiar şi marea a îngheţat în singurătatea ei.
Te caut în razele soarelui, dar peste mine plouă cu stropi mărunţi şi ascuţiţi.
Te caut în locurile prin care trec, dar tu şi timpul întotdeauna vă grăbiţi.

Te caut în apus, dar răsăritul mă trezeşte şoptindu-mi că a fost doar un vis.
Te caut în noapte, dar alunec de fiecare dată în al insomniei adânc abis.
Te caut în răsărit, dar el te poartă mereu în braţe străine.
Te caut în şoapte, dar ele se sting neconsolate, la fel ca mine.

Te caut în vise, dar mă strivesc sub greutatea lor.
Te caut în promisiuni, dar ele au aromă de clor.
Te caut în flăcări, dar focul se stinge cu promisiuni deşarte.
Te caut în versuri, dar adevărul nu stă scris în vreo carte.

Te-am căutat; am fi putut avea o simbioză perfectă, dar ţie îţi trebuia doar o zi.
Şi mă întreb dacă tu simţi ce simt şi eu, dar tu aluneci ca noaptea pe buzele dimineţii.
Încă un an a trecut, încă o promisiune s-a pierdut, dar timpul a rămas tăcut.
Încă un an a trecut precum zece, dar ce a fost făcut nu poate fi desfăcut.

Aş vrea ca timpul să îmi ţină companie, dar el e un călăreţ singuratic.
Aş vrea ca tu să mă cunoşti, dar regretul tău e doar un gând uşuratic.
Aş vrea ca eu să fiu al tău, dar tu cauţi doar fluturaşi.
Ai mereu nevoie de ceva nou, dar tu rămâi aceeaşi.

joi, 28 noiembrie 2013

Blestem

În jur e întuneric și rece. O ușă se deschide scârțâind prelung înaintea ta. O mână cu degete noduroase și gheare încâlcite îți face semn să intri. Ai refuza invitația, dar în spatele tău lucesc ochi roșii aprinși în noapte și colți scrâșnind, turbați de furie. Pășești cu teamă, călcând peste cadavre și schelete putrezite, așteptând ca în orice clipă spiritul malefic să te atace. În spatele tău se aude un zgomot puternic, dar nu ai curajul să te întorci și să vezi ce s-a întâmplat. Încerci să privești cu coada ochiului și observi ușa închisă, realizând că nu mai există cale de întoarcere.
Continui să pășești cu groază în casa interzisă. Pe pereți picură sânge și curge timpul, iar în aer miroase a mucegai și transpirație. Te gândești la trecut și prezent, la prieteni și anii care au trecut, la sfârșitul tragic și lacrimile pe care ți le-a provocat, la covârșitoarea depresie și durerea care ți-a rămas în suflet... ai vrea să ai puterea de a trece peste toate, dar nu poți zbura prin timp și spațiu, nici măcar nu poți scăpa din locul odios în care te afli. Omul își dorește aripi, dar nu le merită.
Un țipăt lung și ascuțit pătrunde prin fereastra spartă și îți dă fiori reci pe șira spinării. Un orologiu ascuns anunță răgușit timpul pierdut, iar chipurile din tablouri își plâng viețile dispărute. Fantomele își joacă eternitățile la rune, mizând pe oase și cranii. În camera de zi nici lumina soarelui nu ar pătrunde, de teamă că ar rămâne închisă pe veci. În mijlocul ei tronează o carte obscură despre științe oculte. Curiozitatea te împinge să o răsfoiești, dar te temi că ai putea atrage blestemul ei asupra ta. Îți târăști sufletul chinuit pe treptele putrezite, în speranța că etajul va fi mai puțin înfricoșător.
Coșmarul este departe de a lua sfârșit, căci la capătul scărilor, printre pânzele uriașe de păianjeni te așteaptă un labirint de oglinzi și treptele se prăbușesc în urma ta. Într-o oglindă pari mai mare, în alta parcă scazi, în alta te rotunjești, în alta te transformi în pâlnie și în cealaltă mâna cu degete noduroase și gheare încâlcite se odihnește pe umărul tău. Începi să alergi printre oglinzi, iar demonul te urmărește. Îi simți respirația putredă în ceafă, îi vezi umbra încornorată peste umăr, îi simți ghearele încâlcite încercând să te sfâșie, îi auzi aripile zdrențuite fâlfâind în disperare, te zgârie cu blana lui țeapănă și îi auzi pașii grei zdrobind podeaua mâncată de carii. La un moment dat zgomotul se stinge și te oprești, crezând că ai scăpat.
O oglindă te înalță, alta te strivește, alta te apleacă, alta te întoarce iar alta te îmbrățișează cu demonul. Începi să alergi din nou, dar e prea târziu. Te-a prins și nu îți dă drumul. Te zbați, dar nu poți scăpa. Te împiedici și cazi, iar el se ridică în zbor deasupra ta. Îi privești ochii aprinși și te fixează, privirea lor te arde și te consumă. Întinzi mâna să te ridici, dar în momentul acela podeaua se prăbușește. Demonul începe să râdă malefic și răsunător în timp ce tu încerci în zadar să te agăți de ceva. În jur e mai întuneric și mai urât ca până acum.
Pe lângă tine încep să se prăbușească oglinzile și fiecare are câte un chip schimonosit în ea. Pe unele le recunoști, pe altele nu le-ai văzut încă. Apoi, imaginile se schimbă și oglinzile îți arată amintiri pe care le credeai uitate. Îți arată tot ce nu ai fi vrut să vezi, tot ce nu ai fi vrut să simți ori să trăiești. Închizi ochii, dar voci încep să te strige. Îți înfigi degetele în urechi și aștepți ca totul să se termine. Un zguduit puternic îți oprește căderea și oglinzile se sparg în mii de cioburi. Dar când crezi că ai atins fundul, te prăbușești din nou.
Deschizi ochii și vezi cum totul se destramă: demonul schimonosit, labirintul spart, pânzele deșirate, cartea ruptă, orologiul demontat, sângele uscat și ușa casei sfărâmată. Treci razant printre ochii aprinși și colții scrâșnind și te izbești de o altă ușă. Spaima te curentează în fiecare nerv al corpului și izbești cu pumnii și picioarele în ușă, încercând să scapi de urmăritori. Ușa începe să se crape și să se sfărâme și fix când ghearele te ating pe umăr reușești să o spargi. Lumina te învăluie și simți căldura, dar aburul parcă te îneacă și simți o durere acută în mâini. Le privești și observi cum sângele se scurge din ele, căzând în chiuveta plină de cioburi. Ridici privirea și în fața ta găsești câteva cioburi rămase din ce era cândva oglinda din baie. Realizezi că nu a fost niciun coșmar, e doar blestemul de a fi tu...

duminică, 24 noiembrie 2013

Răspuns Final

Existența efemeră a omului, de intensitate variabilă, se măsoară în timp, de durată aproximativă. Omul este când fericit, când trist. Acum este lângă cei dragi, zâmbind, iar în momentul următor singur și îndurerat. „Acum”... acum e relativ – un simplu moment care se dizolvă în timp, la fel ca omul. Omul nu trebuie să fie acum, mâine, ieri... trebuie să fie, pur și simplu. Dar și moartea este la fel de firească. Nu pot rămâne pe pământ toți cei care se nasc, la fel cum nu se pot naște prea puțini.
În interior se dă o luptă constantă între rațiune și simtire, între gânduri și întrebări, între cuvinte și liniște, între putere și libertate, între dorință și înțelegere, între bucurie și puritate, între zâmbet și sinceritate, între noapte și somn... Inimile îngheață, sufletele împietresc, trupurile se răcesc, îmbrățișările ocolesc, sărutările se șterg, șoaptele tac. Sensibilitatea scade proporțional cu indiferența întâlnită, strălucirea iubirii se stinge în neatingeri reci și suflarea morții pune stăpânire pe suflet cu mult înainte să îi ucidă trupul care-l poartă.
Vise în culori umplu nopțile amorțite de dor, atingeri calde au parfum de regăsire, tăcerea e plină de freamăt, vocea se îneacă în minciună, pașii se îndepărtează în zare și drumul este fără întoarcere, un tren ruginit care plutește prin pădurea întunecată. Cerul promite evadarea, dar teama încătușează mâinile și gleznele. Buzele fluieră un cântec de acasă, acompaniate în gânduri de voci și sunete de clopoței coarde. Alegerea e liberă, dar vinul o înlesnește.
Sub ploaie ori sub soare, în zbor ori în dans, emoția îmbracă o rochie lungă, transparentă, cu aspect de pasiune. Într-un carnaval fără motiv pierdut pe străzile orașului, eroi cu chipurile pictate se străduiesc să salveze lumea. Nimic nu e pierdut pentru totdeauna, dar împreună cu uitarea, timpul se dovedește cel mai bun arhitect, construind un nou întreg peste un tot risipit. Iar cu fiecare clipire, vara pleacă tot mai departe și în fiecare noapte visele o aduc aproape, dar e prea târziu. Răspunsul final e o poezie scrisă pe petalele unor flori cu miros dulce, dar înflorirea lor e un moment unic și personal ce se transformă într-un lac de lacrimi.

vineri, 22 noiembrie 2013

O Floare Între Flori

Unduiri aurii de mătase înmiresmată
Îmbrățișează porțelan pictat în flăcări,
Cu sclipiri de cer albastru peste valurile mării,
Pecetluit cu petale rozalii de camelie parfumată.

Pare o floare frumoasă ca oricare alta,
Dar între forme și contururi se ascund multe
Gingășie, iscusință și lucruri scumpe
Și-un surâs ce înseninează toată ziua.

Într-o toamnă târzie a purtat-o vântul
Din câmpiile însorite și îndepărtate
Aducând cu ea parfumul ei aparte
Printre nori și pe pământ, îndulcind apusul.

E totul și nimic, vis și realitate, la limite și între,
Dansând sub clar de lună
Ori strălucind sub rouă,
De fericire radiind
Ori în liniște visând,
Oferindu-se cu generozitate
Ori așteptând în singurătate,
Zburând liberă, de vânt purtată
Ori cu rădăcini, în pământ ancorată,
E doar o floare între flori, în grădina dintre stele.

miercuri, 20 noiembrie 2013

Crima De Pe Strada Cazinoului

Într-o seară friguroasă de noiembrie, poliția fusese alertată în legătură cu un cadavru descoperit în stradă, într-un orășel liniștit, de provincie. Mulți curioși se adunaseră la locul cu pricina și îngreunau desfășurarea cercetărilor. Toată lumea se întreba cine ar fi putut comite odioasa faptă, căci nimeni nu își putea imagina un motiv pentru care bietul om să fi fost ucis.
Ironic, cadavrul se afla pe Strada Cazinoului, ca și cum își jucase viața la ruletă și pariase greșit pe negrul morții, plătind cu roșul sângelui său. Avea asupra lui obiecte personale și suficienți bani cât să ateste că nu fusese jefuit. De altfel, fapte ca aceasta erau necunoscute în micul oraș. Însă tot asupra cadavrului se găsi și un trandafir uscat și un bilet cu un mesaj criptic: "un pas greșit și te-ai întors; încă unul și ești mort."
Bărbatul fusese înjunghiat în piept și zăcea într-o baltă de sânge. Cu toate acestea, nimeni nu văzuse și nu auzise ceva suspect în seara aceea - sau în oricare altă seară. Nimeni nu părea să îl cunoască pe decedat și asupra lui nu se găseau niciun fel de acte de identificare. Curios, pe chipul lui nu se citea nici spaimă, nici regret. Avea o expresie oarecum veselă și senină, ca și cum fusese eliberat de ceva. De ce anume, era imposibil de spus. Orice dureri sau tristeți ar fi fost în sufletul lui, le luase cu el și nimeni nu le mai putea afla vreodată.
Observând agitația din stradă, o tânără ieși din casă și se îndreptă spre scena crimei. Printre rândurile de oameni nu observa nimic, așa că întrebă unul dintre privitori ce se întâmplase și apoi se înghesui să vadă mortul. Fiori reci o cuprinseră și când ajunse, în sfârșit, în față, lângă defunct, un țipăt de groază despică buzele ei și mai departe întunericul nopții.
Se lăsă o liniște acută și după câteva secunde, un polițist o întrebă pe tânără dacă îl cunoștea pe bărbat. Printre lacrimi și sughițuri, ea aplecă în semn de aprobare capul. Urmară alte întrebări, dar nu le mai auzea. În mintea ei se repeta încontinuu ultimul dialog dintre ei:
El: „Mă iubești?”
Ea: „Azi, nu. Mâine, poate...”

miercuri, 30 octombrie 2013

Te-am Visat

Te-am visat...
Îţi îngropai faţa în pieptul meu
Şi îmi cereai să te iert.
Îţi agăţai mâinile de umerii mei
Şi îţi simţeam sufletul greu.

Te-am visat...
Purtam acelaşi parfum care îţi plăcea,
Dar atunci nu mai simţeam
Fierbinte, răsuflarea ta,
Inspirându-i adânc aroma.

Te-am visat...
Mă luai în braţe şi mă sărutai,
Dansam cu Soarele şi Luna
Şi parcă ne ştiam dintotdeauna,
Căci toate gândurile mi le ghiceai.

Te-am visat...
Îmi promiteai că îmi vei dărui
Tot ce vreau şi inima ta,
Lumea întreagă şi încă una,
Toate doar cu preţul iubirii.

Te-am visat...
Era toamnă şi ploua, iar tu rătăceai
Prin ceaţă şi prin apă, tot mai departe,
Şi nu vedeai cum distanţa ne desparte,
Te strigam, dar nici nu mă auzeai...

Te-am visat...
A fost un vis frumos sfârşit brusc,
O amintire dulce uitată
Şi în nopţi nedormite îngropată
De gânduri şi de timpul crud.

Te-am visat...
Şi de atunci te caut pretutindeni,
În gânduri, în amintiri şi în răsărituri,
În chipuri străine, în pustiu şi în apusuri,
Dar peste tot sunt eu, nu mai e nimeni,
Şi-atunci îmi spun
Că sunt nebun
Eu doar te-am visat.