Urme pe Zăpadă

Te uiţi în jurul tău şi e întuneric...

„Întunericul nu există”, îţi spui...

Dar el e acolo, te înconjoară şi te pătrunde,

Te aleargă şi te sfâşie şi nu ai unde te ascunde...

S-a mai pierdut un ceas, un timp, un anotimp...

A plecat cenuşiu, uitat sub zăpada aşternută sclipind...

E departe, dar se întoarce în fiecare seară,

Aduce cu el iz de amintire îmbibată în ceară

Şi arde puternic, afumă şi te doare,

Dar se stinge cuminte, tot ca o lumânare.

Uneori ai vrea să te stingi cu el,

Să rămâi agăţat precum un cercel,

Să poţi trăi din nou ce credeai pierdut,

Dar timpul nu se întoarce şi ia cu el ce ai avut.

Rămâi din nou în pustiu, cu întunericul pe urme

Şi oricât ai fugi, el te ştie şi te strigă pe nume,

Te găseşte în cele mai îndepărtate cotloane

Şi te îmbrăţişează cu gheare lungi şi cu frisoane...

Te întinzi din nou în calea lui, sperând că doar visezi,

Dar visele te cheamă şi îţi şoptesc să îi cedezi.

Baţi la uşi care se închid, ceri ajutor de la surzi

Implori un minut de răgaz, dar paşii i-i auzi

Şi îţi spui atunci că poţi muri oricând, oricum,

Că viaţa fără provocare se risipeşte în vânt...

Mesajul tău către lume sfârşeşte în gunoi,

Căci oamenii sunt lacomi, dar sunt şi goi

Şi pe cât de goi şi avizi sunt, refuză să se umplă,

Refuză lucrurile chiar şi atunci când se întâmplă,

Nu vor să ştie, greşesc şi nici măcar nu învaţă

Că nu oricare vis urât se sfârşeşte de dimineaţă...

Însă tu îi chemi, continui să îi implori

Chiar dacă ştii că va trebui să mori

Înainte ca ei să fie capabili să vadă

Urma sângelui tău pe zapadă...