Caşmir pentru Suflet (sau Dialog cu Iarna)

Iarna a sosit pe străzile cenuşii într-o seară târzie.  Venea de departe şi era dornică să reîmprospăteze memoria oamenilor. Pentru unii, iarna era prilej de bucurie şi sărbătoare. Pentru alţii, era doar un anotimp rece şi urât. Fiecare trăieşte în lumea lui, cu problemele lui şi cu percepţiile lui. Şi sunt mulţi care au impresia că probleme cum au ei nu are nimeni – de aici şi concepţia că nimeni nu îi înţelege.

Iarna s-a văzut atunci faţă în faţă cu un om zgribulit care nu se oprise să admire fulgii de zăpadă ori decoraţiunile din vitrinele magazinelor, ci continua să meargă grăbit, blestemând iarna şi tot ce însemna ea. Se decise pe loc să afle ce îl supăra pe om, aşa că luă forma unei femei şi se ciocni în mers cu bărbatul.

- Îmi cer scuze, nu v-am văzut – îi spuse ea omului.

- Nu e vina dumneavoastră, doamnă – răspunse bărbatul, uşor intimidat. Mă gândeam la problemele mele şi am uitat să mai văd pe unde merg.

- Păreţi destul de abătut... ce s-a întâmplat? – îl întrebă ea, curioasă.

- Nimic... ce să se întâmple? – răspunse evaziv omul.

- Nimic nu este suficient de grav încât să distragă cuiva atenţia de la drum, domnule...

- Aveţi dreptate. Presupun că vă datorez o explicaţie...

- Numai dacă nu cer prea mult – îl întrerupse ea.

- Nu cereţi. Sunt supărat... de fapt, mai mult frustrat. Nu ştiu... În fiecare an e aceeaşi poveste. Nici nu începe bine iarna, că deja pe toţi îi apucă febra sărbătorilor. Cadouri, cumpărături, aglomeraţie... şi ca şi cum toate astea nu ar fi suficiente, mai trebuie şi să ningă şi să fie frig. Urăsc sincer iarna şi tot ce înseamnă ea!

Femeia se gândi puţin, apoi îi răspunse:

- Sunt sigură că aveţi motivele dumneavoastră, dar pentru mulţi iarna e frumoasă. Copiii se bucură de zăpadă, oamenii sunt mai buni, îşi fac cadouri şi parcă totul este mai frumos...

- Mai frumos pentru o lună din trei... – răspunse vizibil dezamăgit bărbatul. Sărbătorile nu durează cât iarna şi sunt frumoase numai dacă ai cu cine să le petreci.

- Să înţeleg că dumneavoastră sunteţi singur? – îl întrebă ea, uşor mirată.

- Cât se poate de singur...

- Şi de ce este asta ceva rău? Singurătatea, la fel ca iubirea, e un sentiment complex. Şi tot ce e complex e frumos, odată ce îi înţelegem sensul. De ce credeţi că sunteţi singur, dacă îmi permiteţi întrebarea?

- Vă permit, dacă tot am discutat asta... sunt singur pentru că nu am prieteni, nici măcar familie...

Femeia căzu din nou pe gânduri, însă după scurt timp îi răspunse:

- Dar cu dumneavoastră sunteţi prieten?

- Nu ştiu... cred că da...

- Credeţi??

- Da, cred...

- Păi nu e bine. Trebuie să fiţi sigur. Şi eu sunt singură, dar asta nu înseamnă că nu mă pot bucura. Poate că ceilalţi vor pleca, cu toţii, din viaţa dumneavoastră, dar dumneavoastră veţi rămâne. Să nu vă fie teamă de singurătate. Şi nici de dumneavoastră. Împrieteniţi-vă cu dumneavoastră.

- Degeaba... Alţii nici măcar nu mă bagă în seamă...

- Dar – îl întrerupse ea, din nou – de ce aşteptaţi recunoaştere din partea celorlalţi?

- Păi... aşa mi se pare normal... ce rost ar avea să fiu cel mai bun om dacă nu am pentru cine?

- Un fapt curios, nu credeţi? Oamenii vor să fie recunoscuţi, apreciaţi, înţeleşi, iubiţi de către alţii, însă ei înşişi nu sunt dispuşi să facă toate aceste lucruri pentru ei...

- Da, cam aşa e... dar cu mine nu prea se străduie oamenii... nici femeile... eu nu cer mult, dar nici nu îi pot obliga pe alţii să îmi fie amici, prieteni, parteneri... Eu încerc să văd doar ce e bun în ei şi să îi ajut. Iar când apreciez ceva, apreciez ce contează. De exemplu, nu iubesc frumuseţea, ci feminitatea. Şi nu iubesc doar trupul, ci şi spiritul. Dar dacă oamenii nu sunt interesaţi... degeaba...

- În general, oamenii nu se străduie şi nu sunt interesaţi – îi spuse ea. Preferă să se joace, să nu rişte, să nu se expună... Vor să fie mereu siguri, să meargă la sigur. Dacă ar înceta să se joace, ar descoperi că lucrurile serioase pot fi la fel de frumoase. În viaţă nu putem fi siguri de nimic, doar de noi înşine. Dacă ne vindem pentru nimicuri, nu vom fi fericiţi nici când vom avea tot ce am visat să avem. Putem fi la fel de fericiţi cu un act în mână care să ne garanteze asta cât şi cu un simplu vis în minte. Mulţi ar spune că ne plafonăm dacă ne mulţumim cu puţin, dar e mult mai trist să îi vedem pe alţii că au tot ce ne dorim noi şi nu ştiu să aprecieze. Totul ţine de viziune...

De data aceasta, amândoi erau îngânduraţi. Ninsoarea se oprise şi parcă şi oamenii de pe străzi se împuţinaseră. Fiecare spusese mai mult decât trebuia, dar aflase parcă şi mai mult. Omul realiza că nu avea în faţă pe oricine, iar ea... iarna, realiza că şi-ar fi dorit să fie om pentru o iarnă...