Revelaţia Unui Suferind

„Îmi amintesc că mă durea... Mă durea să o privesc. Mă durea fiecare linie, fiecare frântură... Mă durea să ştiu că pierdusem timpul încercând să fac ce îmi plăcea, ca apoi să descopăr că putea să îmi placă să fac şi altceva, dacă aş fi încercat... Mă durea să nu ştiu care era locul meu în lume, deşi îl căutasem în tot nimicul dinăuntrul meu. Mă durea să mă văd singur ştiind că fiecare dintre ceilalţi îşi găsise deja locul lângă altcineva... Mă durea să simt cum ochii lor mă priveau cu răutate ori poate doar o curiozitate diabolică, având impresia că eram o carte deschisă pe care nu se mai sinchisea nimeni să o răsfoiască. Oamenii te cunosc în contexte, dar au impresia că te cunosc în totalitate...

Nu ştiu de ce alergăm, cu toţii, spre un scop în viaţă. De parcă la final ne aşteaptă cumva o recompensă, alta decât fericirea pe care ar trebui să o simţim. Dar nu ne aşteaptă niciun juriu, niciun premiu şi nicio medalie. Ne aşteaptă, zâmbind, moartea. Iar noi ne întrebăm tot timpul unde şi când îi vom întâlni zâmbetul îngheţat. Universul are atâtea mistere şi noi ne întrebăm doar când vom muri. Ne macină toată viaţa această curiozitate şi teama de sfârşit. Suntem doar nişte morţi în viaţă. Dar tot moartea pare cea mai bună soluţie atunci când viaţa nu mai funcţionează conform aşteptărilor. Atâtea aparenţe şi totul este relativ! Dureros de relativ...

Oare ce merită, cu adevărat, să îi dedic întreaga viaţă? Ce ar durea mai puţin, astfel încât să mă bucur mai mult? Şi de ce trebuie să fie totul şi amar şi dulce? De pe buza prăpastiei am implorat lumea, dar lumea mi-a strigat să mă arunc... În genunchi am cerşit iubirea, dar iubirea mi-a cerut să îmi caut alta... Umăr la umăr am fost cu prietenii, dar prietenii m-au călcat în picioare... Am scris şi citit poveşti sperând să mi le însuşesc şi să dureze. Dar până la urmă, ce ar mai fi oricare poveste, dacă nu ar avea şi un sfârşit?

M-am trezit târziu, când durerea se răspândise şi ploaia îmi bătea deja în fereastră. Dar nu am ştiut să mă bucur. De fapt, nu am ştiut niciodată să mă bucur. Întotdeauna am trecut prin toate aşteptând ce urma. Numai că am aşteptat degeaba, căci pe cât de multe aşteptări am avut, pe atât de puţine au urmat. Şi-atunci mi-am dat seama că mă durea. Mă durea fiecare clipă de aşteptare şi nu mai puteam pierde o secundă în plus. Trebuia să o văd, să îi simt atingerea catifelată şi parfumul delicat, să îi simt îmbrăţisarea caldă şi moale... Mi-am luat cartea preferată, am alergat spre ea şi m-am aruncat asupra ei – canapeaua al cărei nume nu reuşesc vreodată să mi-l amintesc...”