Cuvinte Catre Suflet

De multe ori in viata se intampla sa fim dezamagiti de oameni.  Fie ca ne mint, fie ca ne ascund lucruri, fie ca nu ne impartasesc sentimentele, fie ca ne parasesc, oamenii nu fac intotdeauna ceea ce ne-am dori noi sa faca. Sau cel putin ceea ce pare corect sa faca.

Avem mereu probleme in a-i intelege pe ceilalti. Incercam sa fim totul pentru unii dintre ei si nu putem intelege de ce ei aleg sa fie doar o alta pagina in romanul vietii noastre. Nu putem intelege de ce unii aleg sa fie eroii negativi ai povestilor noastre. Nu putem intelege de ce unii aleg sa fie doar personaje secundare cand noi ne dorim sa fie personaje principale alaturi de noi. Si cel mai greu de inteles este de ce unii dispar printre randuri fara sa-i mai regasim vreodata. Intotdeauna este prea devreme sa renuntam si totodata prea tarziu sa mai facem ceva.

Nu putem pretinde ceva de la altii in timp ce nici noi nu oferim prea multe. Schimbarile apar mereu, insa nu mereu multumesc pe ceilalti sau chiar pe noi. Si nu toate schimbarile tind catre dezvoltare, imbunatatire sau perfectiune. Perfectiunea nu o poate modela nimeni pentru ca nu exista. Si desi exista oameni care spun ca daca totul ar fi perfect ne-am plictisi, nu a incercat nimeni sa vada daca asa ar fi. Daca totul ar fi perfect oamenii nu si-ar permite sa fie mai prejos. Insa cum perfectiunea nu exista, nici oamenii nu pot fi perfecti si nimeni nu ii poate schimba catre perfectiune pentru ca nimeni nu stie exact ce e perfectiunea si chiar daca ar sti, oamenii isi doresc mereu mai mult.

Se intampla des ca vietile noastre sa nu fie nici vesele, nici romantice, nici aventuroase, nici macar interesante. Si desi nimeni nu are dreptul sa judece pe altii, cu totii se grabesc sa isi dea cu parerea. De multe ori din rautate, alte ori din mila. Asta chiar daca nu avem nevoie de mila. Mila nu e tocmai un lucru care ar trebui sa jigneasca. Desi pare ultimul sentiment de pe lista, este totusi un sentiment pozitiv. Insa oamenii se simt jigniti atunci cand vad mila din partea altora. Pentru ca mila ii face sa se simta incapacitati sau le arata ca nu au alte solutii si sperante.

Oricat am incerca sa negam, depindem de ceilalti. Criminalii au nevoie de victime, pustnicii se roaga pentru omenire si in general oamenii se izoleaza din cauza celorlalti sau pentru ceilalti, asa ca nimeni nu e total independent. Totusi, asta nu ii opreste sa se considere superiori celorlalti sau sa spuna ca nu au nevoie de ei. Toti spun ca sunt diferiti, dar se considera normali, deci au multe in comun cu restul. Insa normalitatea se schimba pe zi ce trece si daca nu tii pasul cu timpul, ajungi sa fii considerat invechit. Generatiile noi tranforma ce a fost inaintea lor intr-o istorie ingrata pe care nimeni cu exceptia celor care au trait-o nu o mai respecta sau pretuieste.

Cei ce nu se integreaza  in grupurile societatii sunt cei care au cel mai mult de pierdut. Fie se izoleaza resemnati, fie incearca sa se integreze in continuare prin orice mijloc si astfel ceilalti profita de ei atunci cand au ceva de oferit. In rest, nu conteaza pentru nimeni. Si totusi sunt mereu invinovatiti atunci cand incearca sa se retraga dintre cei care profita de ei. Nu au dreptul de a reprosa nimic nimanui. Demnitatea e un lucru la care multi renunta in zilele noastre si de obicei, tocmai asta ii ajuta sa devina populari, acceptati si uneori chiar vedete.

Ce ii face pe oameni sa minta? Depinde... Uneori incertitudinea: nu stiu daca ceea ce spun va fi acceptat de ceilalti. Alteori, personalitatea: vor sa fie placuti altora si atunci isi atribuie fapte si calitati ce nu le apartin, dar le confera un alt statut. Unii oameni mint pentru ca pur si simplu asa s-au obisnuit si chiar si ei cred minciunile acelea. Altii mint pentru ca vor sa ascunda ceea ce simt de fapt, fie iubire, ura, vina, resemnare sau indiferenta. In general, minciuna pare o protectie atat pentru ei insisi, cat si pentru ceilalti. Insa dintre toate e cea care da gres cel mai des si care deranjeaza cel mai mult.

Dar nici adevarul nu este mai usor de suportat. Cand aflam lucruri pe care altii ni le-au ascuns, le reprosam ca daca am fi stiut, ne-ar fi fost mai usor. Insa cand aflam direct adevarul, in majoritatea cazurilor e la fel de rau si ii acuzam la fel de mult pe acei oameni. Cel mai grav este atunci cand ei nu ne impartasesc sentimentele, cand nu simt la fel de mult pentru noi – nu ne iubesc la fel de mult, nu ne respecta la fel de mult, nu ne accepta la fel de mult si tot asa.

Cand cineva isi paraseste persoana iubita (sau presupus-iubita), devine „fostul/fosta”, o relicva – ca si in cazul generatiilor – a unei perioade care pare la fel de departe ca preistoria, insa este traita la fel de intens ca si cand inca s-ar mai intampla, prin durerea ce sfasie inima la fel de ascutit ca fierul ruginit al regretelor. Si pierderea aceasta apasa cu greutate ca de plumb pe sufletul care se zbate intre mintea ce vrea sa uite si inima ce vrea sa reinvie amintirile. Un plumb rece, gri, al deceptiei. Si oricat ar incerca cineva sa scape din aceasta temnita odioasa si ruginita, in care nici soarele nu mai straluceste si nici stelele nu iti mai dau sperante, nu reuseste. Cel putin nu singur.

Unii oameni pleaca de langa noi fara sa ne dea vreo explicatie... asta doare cel mai mult, pentru ca nici nu stim de ce. In lipsa acestor explicatii ne invinovatim singuri si ne pierdem increderea in noi. Unii se intorc, dar de cele mai multe ori atat de schimbati incat nu ii recunoastem. Pe unii ii regasim in alti oameni si asta face ca pierderea sa fie mai usor de suportat. Dar de cele mai multe ori, nu mai putem umple locul lasat gol de cei plecati care nu se mai intorc si nu mai pot fi regasiti. Si toate aceste locuri goale lasate in urma ne golesc sufletul si ne fac sa ne simtim atat de singuri... Devenim niste simple contururi opace ce ascund un suflet indurerat de toate pierderile, impietrit de toate iluziile, nemiscat de bucuriile simple ce altora le par miracole si greu de alinat chiar si pentru cele mai calde inimi.