Am trait intens atat de mult timp incat am murit
incet pe dinauntru. M-am prins de atatea ori facand ce nu trebuia incat am
uitat sa ma corectez si sa invat din greseli. Am auzit atatea minciuni frumoase
incat mi s-au infundat urechile si mi s-a scarbit sufletul. Am vazut atata
ipocrizie sincera incat mi s-a incetosat privirea si mi s-a stins compasiunea.
Am imbratisat atatia maracini prietenosi incat mi s-a jupuit pielea si mi-au
strapuns inima. Am inghitit atatea lacrimi amare incat s-au revarsat din stomac
si au otravit totul in cale. Am sorbit atata iubire patimasa incat mi-am fript
buzele si mi-am spart amintirile in cioburi taioase. Am iertat atat de multe
greseli nevinovate incat am devenit cel mai pacatos om pe care il cunosc. Am
mers atat de mult inainte incat m-am intors mereu de unde am plecat. Am dansat
atat de mult ascuns in intuneric incat am inghetat in bezna si amorteala reflectoarelor.
Apoi mi-am luat sufletul, l-am stors in palme pana
a plesnit, l-am lasat sa se scurga pe coala de hartie si am privit cum
picaturile se prelingeau in litere. Am scris si m-am semnat. Dar intre a
trimite ce am scris pe fereastra in ploaie sau intr-o cutie postala, mi-am dat
seama ca s-a intamplat ceva. Apa, cand curge in tarana, se transforma in noroi.
Este o uniune inevitabila intre fluid si solid. La fel se uneste si sufletul cu
hartia... ajuns pe hartie, sufletul devine altceva. E tot suflet, dar parca altfel.
Scrijelit si rasucit in litere, patat si intins pe hartie, frant si absorbit in
fibre, el reuseste sa apara fluid ochilor care il citesc cu lacrimi ori
zambete, sa sune solid in mintile care il descopera ingandurate ori distrate,
sa lase o impresie puternica inimilor care il simt zdrobite ori intregite si sa
se inalte demn deasupra furtunii de reactii pro sau contra.
Am mai sorbit o gura din cafeaua cu gust de
pamant, dar a avut acelasi efect ca apa de ploaie – niciunul. Fara suflet,
nimic nu are rost. Parca deja imi regretam decizia, dar era prea tarziu. Ironia
vietii a fost mereu in conflict cu cinismul meu si atunci am realizat ca
sufletul meu s-a unit cu un alt suflet ciopartit – acela al copacului care si-a
dat viata pentru a deveni hartie. Eu am luat acea hartie si nu am tinut cont de
durerea impregnata intre fibrele ei, ba chiar am adaugat mai multa si mai multa
si mai multa pana cand hartia si cerneala impreuna au inceput sa planga,
patandu-mi mainile cu sange albastru si bolborosind mustrari la adresa mea.
Le-am facut legatura cu constiinta mea, caci aveau foarte multe sa isi
povesteasca... dupa ce au inceput sa se consoleze reciproc, am iesit, am inchis
usa si am aruncat cheia.
Acum nu mai aveam cum sa ma intorc. Era pentru
prima oara in viata mea cand nu ma mai puteam intoarce de unde plecasem. Si tot
pentru prima oara nu mai simteam ploaia rece pe pielea mea. O floare imi
intindea mana sa dansez cu ea. Am vrut sa ii spun ca eu nu pot – nu mai puteam
– dar ea mi-a zambit si m-a imbratisat. Am acceptat. Un pas stangaci, apoi unul
ferm si hotarat, inca unul si inca unul pana cand, curand, totul a inceput sa
se invarta in jurul nostru precum un carusel. Feeria de culori a primaverii,
parfumul proaspat de ploaie si flori, aerul racoros si revigorant de inceput de
sezon, toate erau acolo si nimanui nu-i pasa de ele. Pentru o clipa nu mi-a
pasat nici mie. Apoi am privit floarea in ochi si am vazut ca era fericita. Dar
era fericita pentru ca ma facea fericit...
Am ramas fara cuvinte. Din tot ceea ce insirasem
vreodata in litere sau inganasem in sunete, nu mai puteam reda nimic. Absolut
nimic! Nu imi venea sa cred ca asa ceva era posibil si totusi se intampla, iar
eu eram in mijlocul actiunii. M-am gandit instantaneu ca putea fi un vis. Daca
era, ar fi fost cel mai frumos vis urat dintre toate. Stiam ca nimeni nu ar fi inteles,
dar oamenii oricum nu inteleg durerea altora. In cel mai bun caz isi exprima
compasiunea, dar critica si eticheteaza chiar si cel mai simplu gest. Si poate
ca alta data mi-as fi dorit sa aud cuvinte frumoase, dar pe masura ce am trecut
prin viata am invatat ca nu cuvintele frumoase denota inteligenta, empatie ori
chiar iubire... cuvintele frumoase au aceeasi valoare ca florile – le admiri,
le mirosi, te imbata cu parfumul si culorile lor, apoi se ofilesc, se usuca si
dispar.
Intre timp a disparut si floarea mea. Dar nu am
ramas singur si nici magia nu s-a mai destramat, ca in alte dati. Am cules de
pe jos cateva petale si le-am ridicat sa le simt aroma. O raza de soare isi
facuse loc printre nori, iar sclipirea ei facea petalele sa straluceasca
incredibil. Le-am suflat apoi in vant, iar vantul le-a purtat spre orizont. Am
stiut atunci ca nu erau simple petale si ca le voi revedea candva, sub o forma
sau alta. Si asa a si fost. Acum e un nou inceput, iar eu ti-am intins mana si
te-am invitat la dans. Accepti?
E un sentiment minunat sa vezi cand dispare ploaia aceea parca neincetata si apare in sfarsit curcubeul, iar totul se linisteste. In asemenea momente nu ne vine sa credem ca traim realitatea si parca ne este frica sa facem pasii urmatori de teama de a nu fi raniti sau dezamagiti. Dar cred ca in adancul nostru simtim ceea ce trebuie sa facem, iar sentimentele adevarate niciodata nu se vor ofili si nici nu vor dispare.
RăspundețiȘtergereDa, asa este. Si mai frumos este sa te poti elibera de povara trecutului si a regretelor si sa fii capabil sa incepi din nou, altfel :)
ȘtergereDa, din pacate si eu am vazut multa ipocrizie sincera. Sau mai bine zis, am citit multa ipocrizie sincera.
RăspundețiȘtergereStiu cum e. Mi s-a intamplat de atatea ori...
Ștergere