Diferit

Am trait intens atat de mult timp incat am murit incet pe dinauntru. M-am prins de atatea ori facand ce nu trebuia incat am uitat sa ma corectez si sa invat din greseli. Am auzit atatea minciuni frumoase incat mi s-au infundat urechile si mi s-a scarbit sufletul. Am vazut atata ipocrizie sincera incat mi s-a incetosat privirea si mi s-a stins compasiunea. Am imbratisat atatia maracini prietenosi incat mi s-a jupuit pielea si mi-au strapuns inima. Am inghitit atatea lacrimi amare incat s-au revarsat din stomac si au otravit totul in cale. Am sorbit atata iubire patimasa incat mi-am fript buzele si mi-am spart amintirile in cioburi taioase. Am iertat atat de multe greseli nevinovate incat am devenit cel mai pacatos om pe care il cunosc. Am mers atat de mult inainte incat m-am intors mereu de unde am plecat. Am dansat atat de mult ascuns in intuneric incat am inghetat in bezna si amorteala reflectoarelor.

Apoi mi-am luat sufletul, l-am stors in palme pana a plesnit, l-am lasat sa se scurga pe coala de hartie si am privit cum picaturile se prelingeau in litere. Am scris si m-am semnat. Dar intre a trimite ce am scris pe fereastra in ploaie sau intr-o cutie postala, mi-am dat seama ca s-a intamplat ceva. Apa, cand curge in tarana, se transforma in noroi. Este o uniune inevitabila intre fluid si solid. La fel se uneste si sufletul cu hartia... ajuns pe hartie, sufletul devine altceva. E tot suflet, dar parca altfel. Scrijelit si rasucit in litere, patat si intins pe hartie, frant si absorbit in fibre, el reuseste sa apara fluid ochilor care il citesc cu lacrimi ori zambete, sa sune solid in mintile care il descopera ingandurate ori distrate, sa lase o impresie puternica inimilor care il simt zdrobite ori intregite si sa se inalte demn deasupra furtunii de reactii pro sau contra.

Am mai sorbit o gura din cafeaua cu gust de pamant, dar a avut acelasi efect ca apa de ploaie – niciunul. Fara suflet, nimic nu are rost. Parca deja imi regretam decizia, dar era prea tarziu. Ironia vietii a fost mereu in conflict cu cinismul meu si atunci am realizat ca sufletul meu s-a unit cu un alt suflet ciopartit – acela al copacului care si-a dat viata pentru a deveni hartie. Eu am luat acea hartie si nu am tinut cont de durerea impregnata intre fibrele ei, ba chiar am adaugat mai multa si mai multa si mai multa pana cand hartia si cerneala impreuna au inceput sa planga, patandu-mi mainile cu sange albastru si bolborosind mustrari la adresa mea. Le-am facut legatura cu constiinta mea, caci aveau foarte multe sa isi povesteasca... dupa ce au inceput sa se consoleze reciproc, am iesit, am inchis usa si am aruncat cheia.

Acum nu mai aveam cum sa ma intorc. Era pentru prima oara in viata mea cand nu ma mai puteam intoarce de unde plecasem. Si tot pentru prima oara nu mai simteam ploaia rece pe pielea mea. O floare imi intindea mana sa dansez cu ea. Am vrut sa ii spun ca eu nu pot – nu mai puteam – dar ea mi-a zambit si m-a imbratisat. Am acceptat. Un pas stangaci, apoi unul ferm si hotarat, inca unul si inca unul pana cand, curand, totul a inceput sa se invarta in jurul nostru precum un carusel. Feeria de culori a primaverii, parfumul proaspat de ploaie si flori, aerul racoros si revigorant de inceput de sezon, toate erau acolo si nimanui nu-i pasa de ele. Pentru o clipa nu mi-a pasat nici mie. Apoi am privit floarea in ochi si am vazut ca era fericita. Dar era fericita pentru ca ma facea fericit...

Am ramas fara cuvinte. Din tot ceea ce insirasem vreodata in litere sau inganasem in sunete, nu mai puteam reda nimic. Absolut nimic! Nu imi venea sa cred ca asa ceva era posibil si totusi se intampla, iar eu eram in mijlocul actiunii. M-am gandit instantaneu ca putea fi un vis. Daca era, ar fi fost cel mai frumos vis urat dintre toate. Stiam ca nimeni nu ar fi inteles, dar oamenii oricum nu inteleg durerea altora. In cel mai bun caz isi exprima compasiunea, dar critica si eticheteaza chiar si cel mai simplu gest. Si poate ca alta data mi-as fi dorit sa aud cuvinte frumoase, dar pe masura ce am trecut prin viata am invatat ca nu cuvintele frumoase denota inteligenta, empatie ori chiar iubire... cuvintele frumoase au aceeasi valoare ca florile – le admiri, le mirosi, te imbata cu parfumul si culorile lor, apoi se ofilesc, se usuca si dispar.

Intre timp a disparut si floarea mea. Dar nu am ramas singur si nici magia nu s-a mai destramat, ca in alte dati. Am cules de pe jos cateva petale si le-am ridicat sa le simt aroma. O raza de soare isi facuse loc printre nori, iar sclipirea ei facea petalele sa straluceasca incredibil. Le-am suflat apoi in vant, iar vantul le-a purtat spre orizont. Am stiut atunci ca nu erau simple petale si ca le voi revedea candva, sub o forma sau alta. Si asa a si fost. Acum e un nou inceput, iar eu ti-am intins mana si te-am invitat la dans. Accepti?