Minciuni

„- Mai tii minte cand ne-am intalnit pentru prima oara si mi-ai spus ca nu cunoscusei pana atunci o fiinta mai frumoasa? Presupun ca acum nu mai crezi asta... nu?

Se uita in ochii lui, dar privirea lui era absenta. Omul pe care il cunostea ea nu mai era acolo, nici macar nu stia daca il cunoscuse vreodata...”

„Ce prostii!” – isi zise Ana in gand, in timp ce oprea televizorul. „Oare oamenii astia nu s-au saturat sa difuzeze aceleasi gogosi ani la rand?” – era o intrebare retorica, fiindca stia foarte bine ca televiziunile se invarteau in jurul acelorasi subiecte de cand era ea copil. Si-ar fi dorit sa schimbe multe la lumea din jurul ei, insa lacomia si schimbarile nu erau o pereche prea buna.

Era seara si prin fereastra mansardei cerul parea insangerat deasupra orasului cenusiu. Un apus pitoresc intr-un loc banal... „de parca oamenii ar merita!” – isi spuse, din nou, in gand. Si poate ca avea dreptate. Poate ca lumea devenise prea insensibila si ignoranta pentru a mai primi cu bratele deschise oameni ca ea ori apusuri insangerate ca acela. Poate chiar si telenovelele de la televizor erau prea mult pentru oameni...

Ana era genul de persoana care aparea cu aparatul foto cand toti ceilalti tipau ingroziti „paianjenul”, „gandacul”, „sobolanul” sau denumirile altor creaturi oripilante. Iubea pisicile negre si ii placea sa asculte cantecul bufnitelor din parc, noaptea. Iubea si cainii de acolo, chiar daca pareau murdari sau bolnavi si toata lumea ii evita. Locuia singura in mansarda unei case parasite si nimeni, nici macar ea, nu stia cum ajunsese acolo. Era genul de persoana care putea discuta despre orice, inclusiv ecuatia de gradul V cu extraterestri inaripati, dar nu si despre ea. Se imbraca neglijent, manca nesanatos si bea bere la fel ca barbatii. Spre deosebire de ceilati, avea, totusi, limite pe care nu le depasea...

Nu avea multi prieteni, dar nici nu isi dorea sa fie in centrul atentiei. Ii placea sa ii ajute pe oameni, dar stia ca trebuia sa plateasca pretul, care nu de putine ori era mult prea mare. Nu isi facea griji pentru viitor si spunea mereu ca „toata lumea moare candva”, asa ca nu se temea de sfarsit. Radea in fata celor care sustineau ca isi doresc moartea si ii imbratisa pe cei care spuneau ca le place viata. Cu toate acestea nu era o optimista si nu de putine ori fusese vazuta plangand pe strada ori in baruri. Cel mai mult o durea faptul ca era neinteleasa.

„Si totusi... cati oameni se pot lauda cu o poveste asemanatoare?” – se intreba acum. „Sa fie lumea asta o simpla telenovela difuzata la televizorul lui Dumnezeu? Pariez ca se amuza copios vazandu-ne... dar atunci unde ar mai fi Iadul?” – aici se opri. Fusese candva la un pas de moarte si aproape ca vazuse Iadul cu ochii in timp ce doctorii o carau pe o targa in fuga, de-alungul unui coridor infinit deasupra caruia era gravat cu litere de foc „Iesire”. Pana la capatul lui anestezia o adormise si cand s-a trezit, era deja intr-un salon luminos, cu un buchet de flori intr-o vaza si un buletin de observatie la capatul patului. O apendicita cu complicatii, dupa cum avea sa afle de la doctori.

„Da, Iadul trebuie sa fie aici, printre noi... oare cati stiu asta? Cati traiesc cu iluzia ca vor ajunge in Rai si pe cati ii sperie ideea mortii? Cati cred orbeste ca ei sunt Centrul Universului si totul se invarte in jurul lor? Oare... cate iluzii exista in aceasta lume?” – pe masura ce intrebarile se adunau in mintea Anei, norii de pe cer incepeau sa se adune si ei si intunericul era brazdat din cand in cand de fulgere luminoase. Ei i-ar fi fost dificil sa discute toate acele lucruri cu alti oameni. Cei mai multi i-ar fi ras in nas si oricum nu ar fi primit raspunsuri la nicio intrebare.

Ploaia se dezlantui brusc si un tunet o scoase si pe Ana dintre intrebarile ei. „Acum te-ai suparat?” – intreba, de data aceasta cu voce tare, privind spre cer in timp ce inchidea fereastra mansardei. Aprinse o lumanare si isi lua o carte sa citeasca. O rasfoi un timp, cautand sa afle unde ramasese, apoi se opri la un paragraf si incepu sa citeasca. Dar nu dupa mult timp se opri, aruncand cartea intr-un colt al mansardei. „Minciuni! Si mai multe minciuni!” – isi spuse in gand. „De ce nu putem trai realitatea din carti sau din filme si in vietile noastre? De ce ne place sa ne mintim singuri? Si mai ales... de ce cautam cu aviditate minciunile, in loc sa le transformam in realitati cotidiene?” – alte intrebari care nu aveau sa primeasca un raspuns.

Ploaia se opri brusc, asa cum incepuse. Undeva spre apus se zarea un petec luminos de cer si vantul parca se potolise si el. Ana deschise din nou fereastra si zambi simtind adierea racoroasa si parfumul ploii. Apoi privi pe strada in jos, vazand oamenii uzi care alergau printre balti pentru a ajunge acasa. „De-ar putea ploaia sa ne spele minciunile si nu pacatele...” – gandi privindu-i. Isi indrepta privirea spre petecul luminos de cer si intreba cu voce tare: „aceea sa fie speranta, care lumineaza acolo? sau e doar o alta minciuna, Doamne?” – evident, alte intrebari fara raspuns...