Vina

Nu mai stia cu cati ani in urma il vazuse ultima data. Cat de antipatic ii paruse atunci… si cat de mult si-ar fi dorit sa nu fie ultima data cand il vedea. Iar acum? Cu ce curaj isi permitea sa apara la usa ei!? Ca si cand nu se intamplase nimic? Era foarte indignata si nervoasa. Ii trantise usa in nas, dar acum se intreba daca nu ar fi putut afla mai multe de la el. Era curioasa ce a mai facut, cum decursese viata lui fara ea… pe undeva voia sa stie daca i-a fost la fel de rau si lui pe cat ii fusese ei, insa spera ca totusi el sa fi fost fericit in toata aceasta perioada.

Incerca sa se gandeasca acum la ce a fost. Revedea in minte acele momente in care se despartisera, in care isi spusesera acele cuvinte grele pe care desi stia ca amandoi le regretau, nu le putea uita. Ii parea rau ca a fost atat de orgolioasa incat sa nu il mai caute niciodata, ii parea rau ca nici el nu facuse pasul asta mai devreme. Ii parea rau ca mersese la usa sa deschida, ii parea rau ca nu plecase in oras asa cum isi propusese. Poate asa nu ar fi ajuns in aceasta situatie. Insa apoi isi spuse ca asa i-a fost sortit. Dar nu se putea linisti. Deloc.

Cand l-a vazut in fata usii, si-ar fi dorit sa fie doar unul dintre multele astfel de vise pe care le avea des, sa i se para sau macar sa il confunde. Insa era EL! Acelasi el care atunci ii spusese ca nu o va mai deranja vreodata! Acelasi el care o suparase de atatea ori, incat nu mai stia daca il va ierta vreodata complet. Acelasi el care ii spusese de atatea ori ca o iubeste numai ca apoi sa o ia de la capat cu toate certurile. Acelasi el pe care il ura din tot sufletul, dar il iubea din toata inima. Cum putea sa il mai iubeasca inca? Chiar si acum, dupa atata timp? Dupa atatea lucruri care se intamplasera intre ei? Era atat de confuza, incat nu mai stia nimic.

Trecusera doua zile de cand o vizitase. Doua zile in care ea nu a facut nimic altceva decat sa se gandeasca la ce a fost si mai ales, la el. Ar fi facut orice sa si-l scoata din minte, sa nu se mai gandeasca la el, sa nu mai auda numele lui, sa nu i se mai para ca il zareste printre trecatori, sa nu mai tresara de fiecare data cand suna telefonul si nu recunostea numarul, sa nu i se mai para ca aude vocea lui strigand-o, sa nu mai planga pentru el… dar de cate ori adormea, el era in visele ei; de cate ori se trezea, el era in gandurile ei; de cate ori pleca, el parea sa ii iasa in cale; de cate ori se intorcea, spera sa il gaseasca in camera ei, acolo unde il primise de atatea ori cu atat de multa bucurie. Si totusi, nu era el niciodata, ci doar imaginatia ei. Se gandea ca e obsedata de el si isi amintea ca si el i-a spus asta candva, poate doar glumind, sau poate chiar crezand asta. Se intreba daca va scapa vreodata de el si de urmele lui pe care le lasase peste tot in viata ei…

Acum ii parea rau ca vizita fusese atat de scurta, ca a intrerupt-o atat de brusc. Era prima data cand imaginatia ei nu ii mai juca feste si el era la usa ei. Nu se schimbase deloc, era asa cum si-l amintea. Avea acelasi ton grav in vocea lui joasa, vorbea la fel de incet si zambea la fel de vag ca si atunci cand inca erau impreuna. Ii spusese ca vrea sa o vada si sa discute cu ea iar ea, ce a facut? I-a trantit usa in nas, fara sa ii spuna vre-un cuvant! Indignarea ei crescu si mai mult, insa acum se indrepta impotriva propriei persoane. Cum a putut sa-l lase sa plece asa!? De ce nu a deschis din nou usa, desi el insista sa ii deschida? De ce a privit din spatele perdelei cum el se departa incet de bloc, cu capul plecat si trist? Ar fi putut sa il strige, sa il opreasca, sa afle macar daca mai are acelasi numar de telefon… Ar fi vrut sa afle ce voia el sa discute cu ea, sa afle de ce abia acum o cauta, de ce venise la usa ei cu atat curaj, de ce? De ce? De ce? De ce??? Toate aceste intrebari ramaneau fara raspuns inca… singurul care se mai misca in toata casa era ceasul. Insa ceasul nu putea vorbi, oricat de multe limbi ar fi avut. Il privea atenta acum, si cu fiecare ora care trecea, spera sa auda din nou soneria… sau macar telefonul sunand. Numai ca singurul sunet pe care il auzea era ticaitul ceasului.

Prin fereastra intrau razele rosiatice ale soarelui ce apunea. Isi aminti cum priveau apusul impreuna, imbratisati. Nici apusul nu ii mai parea la fel, stia ca urmeaza intunericul… cand era cu el, nu ii era teama de intuneric. Se refugia in bratele lui, unde era atat de cald si bine. Acum insa toate noptile erau reci si intunecate, iar ea nu mai avea unde sa se refugieze. Ii era teama pentru ca stia ca iar nu va dormi de dorul lui, ca in fiecare noapte. Se intreba mereu in bratele cui doarme el? Oare ii era la fel de bine pe cat ii fusese cu ea? Sau ii era si mai bine acum? Geloasa a fost mereu, insa de cand nu mai erau impreuna, se consola cu gandul ca nu mai are de ce sa fie geloasa, iar daca el minte, o minte pe alta acum. Ii fusese mereu teama ca ar putea fi inlocuita in inima lui oricand, ca el ar putea gasi o alta care sa o intreaca in multe privinte… poate atat de multa teama incat uitase sa mai fie ea. Se gandea ca oricum nu ar conta pentru el si nu are cum sa il multumeasca. Incepu sa zambeasca amintindu-si cum incerca el sa o linisteasca prin diverse complimente care atunci ii pareau exagerate… dar acum tanjea dupa ele. Ar fi promis ca nu va mai rade niciodata si ar crede orice i se spune, doar ca acum… nu mai avea cine sa ii spuna toate acele lucruri.

Se simtea din ce in ce mai vinovata acum pentru ca il respinsese zilele trecute… pentru ca il lasase sa plece, asa cum il lasase de multe ori, desi si-ar fi dorit sa mai stea. Se simtea vinovata pentru ca fusese atat de orgolioasa tot timpul, chiar daca uneori trecea peste orgoliul ei si facea lucruri care ii pareau ca o umilesc in fata lui. Insa il iertase mereu, chiar daca el parea ca nu se corecteaza si nu regreta unele fapte care pe ea o deranjau. Plangea… lacrimi mari si fierbinti ii curgeau din ochii ei mari si caprui. Erau atat de luminosi candva si se luminau si mai mult de cate ori il vedea pe el. Acum erau adanciti in orbite, rosii si stinsi dupa atatea lacrimi varsate. Si lacrimile ei curgeau incet pe obrajii ei uscati si palizi care alta data se inroseau aprins cand privirea ei se intalnea cu a lui. Ajungeau pe buzele ei vinete care tanjeau dupa sarutarile lui. Si ele erau uscate acum, desi lui ii pareau atat de moi cand le saruta. Cadeau lacrimile pe rochia ei aruncata in graba pe umerii reci si goi. Nu se mai uita in oglinda acum… nu mai avea pentru cine sa fie frumoasa. Cand era cu el, era obsedata de aspectul ei si radea ori de cate ori el ii spunea cat de frumoasa este. I se parea o gluma sau ceva spus doar ca sa se simta ea bine. Si cine se mai gandea la binele ei acum?

Tot ce isi dorea acum era sa fie in bratele lui… dar il respinsese atat de brutal! Vina ii coplesise indignarea, orgoliul, repulsia, ura… daca putea fugi si se putea ascunde de el, de vina unde ar fi putut fugi? Unde sa se ascunda? Ce sa faca sa nu o mai gaseasca? Cu cine sa o imparta, daca el nu mai era?