Pastel

Dimineaţa aprinde privirea din ochii tăi negri,

Şi când îi văd nu mă pot abţine să îi sărut.

Tu mă întrebi dacă aş fi preferat să fie albaştri,

Dar ochi ca ai tăi, până acum, n-am mai văzut.

Soarele palid ca tenul tău sclipeşte pe cer,

Cu raze albe şi calde precum zâmbetul tău.

Mă întreb dacă eşti om sau dacă eşti înger,

Dacă te merit sau doar mă repari pentru că-s rău.

Cerul e încă roz, la fel ca buzele tale moi

Şi mai avem destul timp până să plecăm,

Timp în care să uităm tot, să fim numai noi

Şi dacă tot nu ne ajunge, putem să îl furăm.

Pe cer sunt nori pufoşi precum părul tău ciocolatiu

Şi în grădină se aşterne un covor de flori roşii,

Ca unghiile tale, a căror atingere îmi este viciu,

Iar noi ne-mbrăţişăm pe sub aşternuturile argintii.

Aş vrea să îmi fii verdele crud al primăverii,

Să îmi oferi persistenţa fiecărui crepuscul,

Să mă săruţi în serenitatea albăstrie a serii

Şi să îmi umpli fiecare atriu şi ventricul...

Aş vrea să îmi fii galbenul soarelui,

Să îmi luminezi toate dimineţile aurii,

Să mă îmbrăţişezi cu portocaliul focului

Şi să-mi arăţi fiecare dintre culorile fericirii.

Aş vrea să mă aprinzi în fiecare noapte,

Să mă chemi de la capătul lumii cu un gând,

Să mă citeşti dintr-o privire, vorbind în şoapte

Şi să mă porţi în inimă oriunde şi oricând.

Aş vrea să îmi fii dulcele curcubeu,

Podul către comoara secretă a iubirii,

Să fii scara către rai a sufletului meu

Şi împreună să trăim cele mai dulci bucurii.