luni, 4 iulie 2016

Sub Semnul Întrebării


Se aşterne încă o dată praful peste lacrimile cerului, iar razele soarelui veghează ca liniştea să fie deplină în cuptorul mocnit care arde hârtiile mâzgălite de viaţă. Cuvinte şi idei se risipesc cu fumul, capetele se răsucesc şi ochii se închid – fiecare citeşte o altă poveste în paginile aceleiaşi cărţi.
A mai trecut o vijelie a uitării în încercarea de a spăla păcatele unei plămădeli din lut. Dar lutul s-a întărit în piatră şi s-a ascuns la umbra minciunilor şoptite apăsător în spatele unui dezinteres înfiorător. Apoi a ridicat edificii întregi a căror temelie s-a constituit din cuvinte spuse în vânt care au plecat cât un grăunte şi s-au întors cât un munte – limbajul este doar o unealtă pentru ascunderea adevărului.
Curând s-ar cerne iar amurgul din norii grei de plumb ce strâng în ei tunetele cuvintelor mute şi adevărurilor surde deasupra orizontului. Câteodată cerul pare prea mic pentru greutatea lor şi atunci marea îi îmbrătişează cu valurile ei albastre precum şi-ar îmbrăţişa fraţii şi surorile, de mult pierduţi – uitarea este mântuirea păcatelor.
Un alt miez de noapte va aduce o nouă zi, iar lumea se va spăla pe mâini de acţiuni şi pe ochi, de consecinţe. Se va căuta şi se va regăsi asemeni minţii filosofice care caută adevărul în pahar, crezând că vinul e poezie îmbuteliată. Se va îmbăta din nou cu efemeritatea detaliilor şi inocenţa aparenţelor şi va căuta tiparul care iese din tipare doar pentru a-l desface, descoase, descompune şi recompune între limitele impuse şi corupte – oamenii sunt la fel de loiali pe cât este nevoia lor.
Târziu în timp, pe-o ultimă pagină a istoriei, s-ar uita în urmă pulsarul rămas în locul soarelui, gândind şi căutând cu ardoare în trecut un moment de bunătate în ciclurile infinite ale ceasului de neînduplecat. Însă vidul renăscut din dispariţia tuturor ar fi mai plin şi mai bogat decât a fost vreodată trecutul îndepărtat şi prea tăcut, care nu ar mai avea vreun răspuns. Şi-ar întreba atunci pulsarul precum întreabă poetul de ce mai vine primăvara, dacă oricum va fi iarnă iar – „de ce am trăit cu certitudine mereu sub semnul întrebării?”

8 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Se explică, eu uitasem să scriu... Mulţumesc!

      Ștergere
  2. Răspunsuri
    1. Într-un fel nu de mine depinde asta, chiar dacă eu ar trebui să am grijă – câteodată lipseşte inspiraţia, câteodată lipseşte timpul şi de cele mai multe ori, dorinţa...

      Ștergere
  3. inspirația și timpul ..vin , curg, dar dorința , acolo m-ai intristat ...te "știam" altfel ...oricum , importat este că...din când în când vine ...inspirația, timpul și dorința

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred că oricine are momente şi momente... iar mie, momentan, îmi pare că m-am cam plafonat, de unde şi lipsa dorinţei de a mai scrie.

      Ștergere
  4. mda...ai dreptate...
    eu tac , oricum nu sunt în măsură să ofer soluții..sfaturi..și alte cele ...așa că , mă bucur doar , că te-am putut citi din nou ...

    RăspundețiȘtergere