vineri, 1 iunie 2012

Poezia Minciunii

Mare ii fusese mirarea cand il intalnise intr-o zi, pe strada. Il credea uitat, ar fi jurat ca nu mai exista pentru ea, ca nu ii mai pasa de el. Dar a fost de ajuns o singura secunda, o singura clipa, o singura privire... si focul a inceput instantaneu sa ii mistuiasca inima... din nou.
Iubirea lor se nascuse in semi-intunericul crepuscular al unei seri de primavara. Ea, timida si infrigurata, indraznise sa il abordeze pentru ca avea nevoie de indicatii. Se ratacise... El, calm si sigur pe el, fusese bucuros  sa i le furnizeze si chiar se oferise sa o conduca. Orasul era pustiu, doar vantul anima strazile si parca nici macar stelele nu ar mai fi vrut apara pe cer. Doar luna se ridicase impunatoare peste tot si toate. Dar din clipa aceea, in viata amandorura lumina iubirii isi facuse loc.
De atunci trecuse ceva timp, poate in ani sau poate doar in zile... povestea se terminase, luminile se stinsesera si linistea uitarii se facuse stapana peste inimile lor. Acea scanteie care ii aprinsese in seara intalnirii lor se transformase intr-o valvataie care a ars prea intens si prea repede. Dar nu fusese de nici un folos. Monotonia s-a instalat repede intre ei si curand, el deveni tot mai distant. La inceput, ea a crezut ca e doar o perioada. Apoi a aparut confuzia, au aparut intrebarile, discutiile, certurile si ulterior, vina... Iar ea parca nu mai putea trai cu acel sentiment de vinovatie.
Intr-un moment de disperare, atunci cand incepuse sa creada ce cel mai mult pe lume se detesta pe sine, ea se decise sa investigheze, totusi, care era vina ei. Rascolind in cutia cu amintiri, gasi toate fotografiile lor, cateva scrisori, o esarfa verde si un mic jurnal intim, al ei. Nimic nu ii atrase atentia mai mult decat esarfa verde, despre care, curios, nu isi amintea nimic. Nu o recunostea si nici nu ii parea cunoscuta. Initial, se decise sa il intrebe pe el ce era cu ea. Dar apoi se razgandi si cautand printre fotografii si scrisori, gasi o scrisoare a lui adresata ei, dar intr-un stil cu totul diferit. Era primul semn ca ceva se schimbase intre ei... primul avertisment.
Intr-o zi, dupa o cearta intre ei, ii trecu prin gand sa caute in telefonul lui un semn de la alta fata. Constata cu stupoare ca el conversa cu mai multe fete, fara a sti vreuna de existenta celeilalte. Uneia ii facea declaratii, alteia ii impartasea diverse fantezii, uneia i se confesa si tot asa... in momentul acela toata lumea ei se prabusea. Ar fi facut orice sa dea timpul inapoi si sa nu fi indraznit sa caute acele conversatii. Dar timpul este absurd de impasibil si nu mai putea face nimic. Isi jura ca in viata ei nu va mai discuta cu el si lasand telefonul pe masa, ii scrise „Adio!” pe ecranul aparatului, astfel ca el sa realizeze ca aflase de celelalte.
Nu voia sa se razbune, nu voia sa auda explicatii, nu voia nici macar sa il lase sa isi ia ramas bun. Tot ce voia era sa il uite complet, sa uite de existenta lui. Pentru asta ii trebuise un timp, cateva relatii, o intreaga cura de aventuri, vicii si probleme, dar isi revenise. Parea sigura pe ea. Asta pana cand il revazu in acea zi. Trecuse pe langa el la fel ca in prima seara. El zambea si fara sa realizeze, ii zambi si ea. Surprinsa apoi de gestul acesta se mustra singura ore in sir, dar era prea tarziu. Acum tot ce ii trecea prin gand era el. Nu intelegea cum de inca il mai iubeste, stiind tot ce ii facuse si cat de mult o mintise. Dar se pare ca inca il iubea si in ciuda tuturor celor intamplate, avea nevoie de poezia minciunilor lui sa-i aline inima ranita, dornica sa-l asculte...

8 comentarii:

  1. Fetele, de cele mai multe ori, sunt așa naive în dragoste.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu, nu doar fetele. Toti sunt naivi cand iubesc. Poate ca fetele iubesc mai mult, dar nu doar ele sunt naive.

      Ștergere
    2. Sunt de acord, dar mie mi se pare că fetele tind mai mult spre naivitate.

      Ștergere