O Zi de Septembrie

Ti-am spus vreodata cat de mult urasc pisicile? Sunt parsive, egoiste... isi urmaresc doar propriul interes, apoi te zgarie si pleaca. Iti seamana atat de mult... si tu ai procedat la fel. Doar ca zgarieturile tale au ramas pe inimile care le-ai intalnit. Au ramas pe sufletele pe care le-ai ucis. Au ramas pe ochii care te-au vazut. Si au ramas in gandurile care poate inca te mai cauta... ai ademenit atat de usor naivitatea, i-ai oferit pe tava iluzia iubirii si a inghitit-o cu lacomie. Putin stia ea ce urmeaza! Dar s-a trezit apoi la realitate, lovita, plangandu-si singura de mila, in timp ce tu erai deja departe.

Amintirile ucid cu sange rece. Se agata de trecut si il injecteaza in inima si in suflet, otravindu-le incet, dar sigur. Le privesc apoi agonizand si in culmea fericirii, satisfacute, le trimit ultima doza de regrete, doza care poate fi fatala in cele mai multe cazuri. Le ofera iluzia ca trecutul poate fi readus la viata sau si mai grav, ca trecutul este in fapt prezent. Profita de naivitatea inocenta si rad in nas constiintei care urla ca ar trebui uitate. Se bat de la egal la egal cu gandurile si castiga de fiecare data, pentru ca oricate ganduri ar avea oamenii, amintirile lor sunt cel putin la fel de multe.

Tu dintre toti stii cel mai bine ca oamenii au placeri sadice. Le place sa provoace durerea, poate in egala masura sa o si simta... chiar daca stiu ca nu e corect si nu trebuie, ei vor face acel lucru care pricinuieste pagube atat lor, cat si altora. Unora le place sa alerge dupa fructele oprite. Altii vor sa iubeasca inimi de gheata. Iar unii traiesc pur si simplu in trecut sau in lumi paralele, in care realitatea este contorsionata si colorata astfel incat estetica ei sa fie pe placul lor. Ooo, daa, am trait si eu in trecut! Si cat de mult mi-as fi dorit ca acele zile sa se repete la nesfarsit. Dar nu s-au repetat.

As fi vrut sa mai purtam una dintre conversatiile noastre lungi. Sa mai visam impreuna. Sa te asezi langa mine si sa imi spui ca abia astepti sa vina toamna. Sa fie liniste, iar noi sa ne soptim cuvinte dulci. Dar stii ce? Toate astea nu sunt altceva decat veninul pe care ma obisnuisem sa il beau orbeste. Cine are nevoie de astfel de amintiri? Da, amintirile pot ucide. Dar atunci cand nu reusesc, e mai grav. Pentru ca ce ramane in urma lor este pur si simplu un reziduu. Nu se poate numi suflet pentru ca nu simte. Nu se poate numi inima pentru ca nu bate. Nu se poate numi constiinta pentru ca e muta. Nu se poate numi gand pentru ca nu zboara. Si nu se poate numi vis pentru ca realitatea doare al naibii de tare. Te intrebi ce am facut, nu?

Am dormit atat de mult in lipsa ta... am dormit visand ca erai langa mine. Si ma trezeam in miez de noapte cu inima strapunsa, dar ma gandeam ca era doar un cosmar si adormeam din nou. Nu, nu m-a durut atunci asa cum nu ma doare nici acum. Cred ca ti-am mai zis ca cel mai mult doare sa te trezesti din vis... macar daca ar fi fost mai simplu. Dar este al naibii de complicat. Stii, cand te loveste realitatea, nu prea ai cum sa te feresti. Si te trezesti dintr-odata ca ai uitat sa traiesti. Ca nu mai stii cine erai. Ca nu mai stii cum era viata ta. Si mai ales, ca totul s-a intamplat din vina ta.

Da, nu te-a pus nimeni sa crezi orbeste ca visul poate deveni realitate; sa crezi cu naivitate ca iubirea exista si poate fi impartasita; sa ai asteptari egoiste de la ceilalti; sa simti tot ceea ce simteai; sa traiesti in trecut; sa spui „adio”... Sunt enorm de multe lucrurile pe care le constientizezi in acele momente. Oare sa fie asta Iadul pe care il meritam cu totii pentru greselile noastre? Dar imi pare ca tu ai fost gratiata, caci aici sunt doar eu si pisica mea. Nu, nu e Iadul. E doar o nenorocita de zi de septembrie...