joi, 4 octombrie 2012

Idiotul

La orizont se zareau nori suri, prevestind ploaia. Pe strada dormeau frunzele, iar printre ele cate un caine isi cauta zgribulit culcusul. Peretii crapati si acoperiti de buruieni tradau varsta inaintata a cladirilor care gemeau sub razele inversunate ale unui soare ce nu se lasa invins de timp, plimbandu-si intarziat carul de foc pe cer. In ferestre praful si paianjenii tronau nestingheriti, stralucind in lumina fada. Vantul era confuz in fata unei astfel de privelisti. Se plimba alene, apoi se oprea sa mai observe, curios, cate un detaliu. Si nu mica i-a fost mirarea cand in fata lui se gasi o silueta umana sa il infrunte. Cum indraznea?!
Dar omul nu stia ce face. Mergea nestingherit in pustietate, acompaniat de maraitul cainilor infometati care amenintau sa atace la fiecare pas pe care il facea. Mergea asa de minute intregi, poate chiar ore sau zile. Nu se oprea, nu se uita inapoi, pasea mereu ferm, dar oarecum cu teama. Prin minte i se derulau mii de imagini, astfel ca nu observa deloc drumurile pe care se abatuse si nici spectacolul inedit ce se desfasura in fata lui. Astfel ca, nu mult dupa ce isi facuse aparitia in peisaj, el reusi sa uimeasca toata audienta: vantul si cainii, norii si soarele, paianjenii si frunzele, toate deopotriva se oprira din activitatile lor, privindu-l. Nu intelegeau cum un om poate fi atat de nepasator fata de ceea ce se afla in jurul lui si cum poate fi atat de neinfricat. Cum reusea?!
Omul nu stia unde se afla. Plecase doar cu gandul de a ajunge cat mai departe, caci tot ce lasase in urma ii parea inutil. Il durea cumplit, dar nu schita nimic. Tinea in el lacrimile, insa amintirile nu reusise sa le tina in frau. Peisajul prin care trecea ar fi palit de invidie afland toate povestile pe care le stia el. Povesti de viata sau de pahar, frumoase sau triste, colore sau monocrome, povestile pe care le stia acel om erau poate mai multe decat frunzele picate din copaci in bratele toamnei... sau poate mai multe decat firele din blana naparlita a cainilor care asteptau zgribuliti anotimpul rece. Insa acele povesti nu le-ar fi aflat nimeni vreodata, nu pentru ca erau secrete, ci pentru ca erau absurde si starneau rasul inca de la primele cuvinte, generand impresia ca au mai fost auzite de mii de ori.
Povestile absurde sunt scrise de oameni absurzi. Oamenii absurzi sunt cei care iubesc fara a fi iubiti; cei care alearga spre nicaieri; cei care se agata de trecut chiar daca timpul ii trage dupa el inainte; cei care prefera sa isi faca rau singuri; cei care se grabesc atunci cand toti ceilalti sunt prudenti; cei care sunt nepasatori; cei care fac rau altora doar de dragul de a rani sau profita; cei care raman copii chiar si la varsta maturitatii; cei care spun de fiecare data „asta e” si repeta aceleasi greseli sperand la rezultate diferite; cei care, din diverse, motive se opun sensului unic al vietii...
Un astfel de om era si cel care se plimba aparent nepasator prin pustietatea aceea stranie. Un idiot, mai pe scurt. Un idiot care reusise sa distruga tot ceea ce atinsese sau iubise. Un idiot care reusise sa aduca lacrimile amare celor de la care dorea cele mai dulci zambete. Un idiot care reusise sa ajunga foarte departe de toti cei langa care isi dorise sa ramana toata viata. Un idiot care reusise sa esueze in tot ceea ce isi propusese. Un idiot care nu realizase nimic... un ratat?!
Dar idiotul nu stiuse mult timp ca e ratat. Continuase multa vreme sa repete aceleasi greseli, fara sa inteleaga ca gresea. Iar atunci cand in sfarsit a inteles, era prea tarziu: idiotii nu se pot repara pentru ca fabricile nu accepta reclamatiile ulterioare... Si-ar fi dorit de-atatea ori sa se intoarca in timp si sa repare cate ceva, dar si asta era absurd, pentru ca nici macar nu stia daca ar fi putut face lucrurile corecte. Asa ca intr-un final, s-a hotarat sa plece. Sa plece odata cu vara, oriunde s-ar fi dus ea...
Pe drum si-a pierdut reperele. Doar nu era primul esec pe care il intampina si cu siguranta nu ar fi fost nici ultimul. In fond, era un idiot... si chiar daca si-ar fi revenit, prin minune, tot ce era facut nu putea fi desfacut, iar amintirile l-ar fi chinuit mult timp de atunci incolo. Atunci hotari sa se bucure de ploaie ca de un nou inceput, sa uite de vara. Si isi ridica privirea catre cer, cautand norii aducatori de ploaie. Dar ce rost are ploaia, cand insusi soarele straluceste degeaba?

26 de comentarii:

  1. E un articol pesimist! De cand te citesc, sincer iti spun, ca mi-e greu sa pot comenta aceasta povestioara! Poate pentru ca este cam trista.. deci s-ar putea sa deviez usor de la subiect, insa sper sa nu.
    Ce pot sa spun.. omul pana la urma, oare este cea mai complicata fiinta?! Facem greseli fara sa le gandim inainte si cel mai trist este ca unii nu isi dau seama niciodata de ceea ce fac, iar cand isi dau seama, s-ar putea sa fie prea tarziu.
    Sunt momente in viata cand ar trebui sa ne intrebam cat se poate de serios... Ce vrem de fapt?! Personal, nu vreau sa raman captiva intr-o viata pe care nu mi-o doresc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pai... de unde atata optimism? :))
      Probabil ca oamenii sunt atat de simpli incat sunt prea complicati. De obicei este mereu prea tarziu sa realizezi ca ai facut ceva gresit. Corect ar fi sa realizezi inainte sa faci. Nimeni nu vrea sa ramana captiv intr-o viata pe care nu si-o doreste, dar sunt multi care accepta sa isi faca rau singuri acceptand o astfel de viata...

      Ștergere
    2. Chiar ca asa.. de unde atata optimism, pana si eu am devenit si mai pesimista citind asta! :|
      Ma gandesc cu frica ca daca am trecut sau poate trec prin asa ceva, fara sa imi dau seama?! .. cu toate ca incerc sa-mi fac viata cat mai ok si sa i-au deciziile cele mai bune. Sper sa nu...

      Ștergere
    3. Cred ca pana acum ti-ai fi dat seama daca ai fi gresit.

      Ștergere
  2. Pesimist...intradevar. Stau si ma intreb acum daca realitate sau daca omul e imperfect/a...

    RăspundețiȘtergere
  3. Intotdeauna poti sa o iei de la capat iar amintirile dureroase, vor ramane intr-adevar pe viata, dar pot veni si altele noi, frumoase, care sa le estompeze.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, dar nu intotdeauna se si intampla.

      Ștergere
    2. Esti prea pesimist. :)) Viata-i prea scurta ca sa fii asa :|.

      Ștergere
  4. Tibi! Tibi! Tibi! Tibi!
    Uite: http://www.revistadepovestiri.ro/atelierul-de-scriere-creativa-%E2%80%9Erev-de-pov/
    Daca ti se pare interesant, ar fi bine sa te grabesti! Mai ai timp pana pe 10 octombrie (inclusiv). :o3

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce arde? :))
      Nu, mersi... de 800 lei beau o bere :))

      Ștergere
    2. sau mai multe...
      eu m-as fi dus, dar n-am bani.
      Speram sa fii tu spionul meu de acolo:))
      Nu... dar chiar ai talent. As vrea sa citesc ceea ce scrii dintr-o carte (cu foi) Mi-ar placea. Nu degeaba m-am gandit la tine cand am vazut anuntul.

      Ștergere
    3. Multumesc, dar nici eu nu dispun de atatia bani. Si apoi, sa fiu si un pic arogant, ar trebui sa ma plateasca ei pentru talentul pe care posed :))

      Ștergere
  5. Şi oamenii care iubesc şi sunt iubiţi pot fi absurzi. Idioţi chiar.

    RăspundețiȘtergere
  6. Postarea asta ma duce cu gandul la omul absurd al lui Camus.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sa stii ca imi plac atat el, cat si Sartre. Parca ne asemanam in gandire, pe alocuri. Iti dai seama ca eu sunt departe de valoarea si rangul dumnealor, totusi :))

      Ștergere
  7. Imi plac si mie, dar sincera sa fiu tot anticii mi se par mai interesanti. Poate si pt ca de la ei a pornit totul. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Tu ai avantajul de a le fi studiat lucrarile, probabil...

      Ștergere