Jocul

„Vreau sa iti propun ceva: sa jucam un joc. E un joc interesant. Plin de suspans, dar si ironie. Plin de umor, dar si tragedie. Plin de eforturi, dar si recompense. E un joc de lumini si umbre, de a vedea soarele si luna, cerul si stelele, noaptea si ziua, rasaritul si apusul. Un joc de culori si forme, cu galben si portocaliu, rosu si verde, auriu si cenusiu, roz si albastru, patrat si rotund, ascutit si neted, drept si unduit... O sa primesti ratiune, dar si sentimente. O sa ai putere, dar si slabiciuni. O sa vezi multe, dar o sa si inchizi ochii. O sa fie frumos, vei vedea!”

Habar nu avea ca aceste cuvinte ii vor aduce tot ce promiteau si multe altele... nasterea unui copil este inceputul vietii, un inceput pe care il acceptase atat de usor, manat de mirajul acelor promisiuni. Un copil zburdalnic, plin de energie, care se avantase cu elan in acest „joc”, se bucurase de imbratisarea delicata a parintilor, de rasul bunicilor cand facea cate o trasnaie, de joaca lui nevinovata, de prima zi de scoala, de primul examen reusit, de emotiile primei iubiri, de rasul cu lacrimi... uneori totul parea exact asa cum i se promisese.

Dar nu de putine ori se gandea la grijile zilei de „maine”, chiar daca nici „azi” nu parea in siguranta. Urmau apoi plimbarile lipsite de griji in care parca nimic nu mai conta. Soarele cald si zambitor lasa loc furtunilor reci si nemiloase. Seceta arzatoare sfarsea mereu sub curcubeul unei ploi calde. Bucuriile si zambetele se stingeau deseori cu lacrimi... era un amalgam continuu de alb si negru care se desfasura cu o viteza atat de ametitoare, incat devenise un gri halucinant, iar copilul crescuse intr-un adult dezamagit de promisiunile pe care le acceptase cu atata inconstienta.

„Este atat de ciudat cum oamenii accepta de fiecare data sa intre in jocul meu. Eu le explic totul, dar ei inteleg doar ce vor. Desi ii previn de la bun inceput, ei tot pe mine dau vina... ce sa fac sa ma inteleaga ca nu poate fi totul cum vor ei? Daca le-as oferi doar bucurie, ceilalti ce ar primi? Bucuria se imparte intre toti... dar fiecare vrea cat mai multa! Grea misiune mai am si eu... sa ma joc mereu cu ei si tot eu sa fiu vinovata cand nu le convine...”

Nu stia nimeni ca viata nu avea un plan pentru fiecare, ci ii lasa pe oameni sa isi aleaga singuri regulile si premiile. Era acolo cand ei visau, dar tot acolo era si cand ei renuntau la visele lor. Era acolo cand copiii zburdalnici alergau, dar si cand cadeau. Era acolo cand visau la prima iubire si tot acolo cand isi cereau persoanele iubite in casatorie. Era acolo cand isi faceau griji ca nu vor avea o farfurie de mancare calda, dar si cand se plimbau pe bulevard seara, lipsiti de griji. Era acolo cand munceau campul in bataia razelor fierbinti ale soarelui, dar si cand dansau si cantau in ploaie sau zapada. Era acolo cand cineva drag pleca de langa ei, dar si cand ei promiteau altora ca vor fi impreuna pe veci.

Viata ii urmarea pe toti crescand, bucurandu-se de jocul ei. Ii urmarea pe toti cazand atunci cand nu mai stiau ce sa faca sau conditiile deveneau prea dificile. Se aseza cuminte langa fiecare, asteptand in pauza sau startul intr-o noua cursa. Se intrecea cu oamenii pana cand ei nu o mai ajungeau din urma sau pana cand, obositi din cauza alergaturii, se asezau si preferau sa astepte. Simtea alaturi de ei fiecare emotie, fiecare vibratie, fiecare cuvant...

Dar nu de putine ori era invinovatita ca face numai rau, ca e prea ironica sau prea nemiloasa, ca e prea dura sau ca e prea rapida, ca e prea lunga sau prea scurta... nu intelegea cum oamenii, paradoxuri vii, indrazneau sa o acuze pe ea. Oricat ar fi incercat sa ii inteleaga, nu reusea. Ii era imposibil, pentru ca exact atunci cand credea ca mai invatase ceva, oamenii isi schimbau parerile sau ideile si trebuia sa o ia de la capat si sa se adapteze noilor reguli. Si de unde atatea schimbari, in fond? Chiar nu putea nimeni sa inteleaga ca totul este doar un joc!?

Oamenii se nasc mici si nestiutori. Pe masura ce cresc, copiii alearga tot mai mult catre ceea ce inseamna pentru ei „maturitate”. Ii atribuie puterea cunoasterii si drepturile „oamenilor mari”, uitand ca ele vin odata cu responsabilitati si sarcini de care trebuie sa se achite. Isi doresc pe cat posibil un trai linistit alaturi de persoanele dragi, uitand ca trebuie sa munceasca pentru a putea construi relatii. Se simt nedreptatiti atunci cand planurile si visele lor esueaza, uitand ca ei sunt cei care permit astfel de intamplari. Si ajung undeva pe la finalul acestui joc sa realizeze ca au pierdut atat de mult timp alergand si facand eforturi pentru diverse lucruri lipsite de bucurie, incat au uitat sa se opreasca putin si sa se bucure de cat de departe au ajuns si ceea ce aveau langa ei. Uita ca, de fapt, totul era doar un joc in care nu conta doar sa castige...