Spaima Maimuţelor

La grădina zoologică era hărmălaie mare,

Maimuţele făceau gălăgie de răsuna în zare;

Şedeau pe ramuri ori la gratii, ameninţătoare

Şi se războiau furioase cu bâte şi coji de banane.

Se vedea de departe că li se urâse cu binele

Ori poate nu mai aveau loc una de alta – hainele!

Erau în stare să distrugă tot, să rupă gratiile

Şi nu le mai potoleau nici îngrijitorii, nici cuştile.

Supărare mare, peste tot zburau ameninţări,

Iar în momentele de pace se ţineau cuvântări,

Apoi se-mpungeau cu degetele în burtă ori în nări

Şi nu se putea cunoaşte cauza grozavei răzbunări.

Se băteau de dimineaţa până seara, fără oprire,

Îşi aruncau gunoaie în cap la orice năzărire,

Se priveau cu suspiciune la orice întrezărire

Şi cu dibăcie îşi umpleau urechile de clevetire.

Atât de mult şi atât de tare se tot frământară,

Că într-o zi se enervă chiar şi gorila celibatară,

Se sui pe gratii, cuprinsă de furie ca de turbare,

Şi prinse a ameninţa că „pe toate are să le omoare”.

Aflând cumplita veste, maimuţărimea se înfioră

Şi pe loc uitară toate de încrâncenare şi batjocură;

Ameninţarea duşmanului comun era cea mai dură,

Căci toate maimuţele cunoşteau a gorilei măsură.

De îndată se strânseră la sfat, să se decidă

Care dintre ele putea pe duşman să îl ucidă,

Dar nicio maimuţă, nici măcar antropoidă,

Nu dorea să îşi vadă numele pe vreo lapidă.

Prin toată gloată scormoniră apoi rapid

Şi unanim deciseră – Maimuţel cel pricăjit,

Cel de care până mai ieri râdeau îndârjit,

Trebuia să fie, fără greşeală, eroul mult-dorit!

Bietul Maimuţel fu apoi pe braţe purtat,

Ridicat în slăvi şi în faţa gorilei aruncat,

De se trezi bietul de el cu un cucui, buimac,

Şi pumnul imens al gorilei asupra-i aplecat.

Însă gorila, dumirindu-se mai bine, pe râs se puse:

„Ăsta-i viteazul ce banda de ticăloşi îl trimise?”
Lui Maimuţel, speriat de moarte, blana i se zburlise

Şi aprobă cu un nod în gât, cuprins de tuse.

„De-i aşa”, zise gorila, „încalecă pe mine

Să dăm ticăloşilor o lecţie să o ţină minte!”

Şi dintr-o mişcare l-azvârli pe firavul Maimuţel

Pe ceafa ei groasă cât spinarea de viţel!

Se năpusti apoi cu el spre maimuţărime:

„Ia spune-mi, băieţel, care-s mai nebune?”

Însă Maimuţel se tângui: „Gorilă dragă, rogu-te,

Iartă-le – par rele maimuţele, dar au inimi bune.”

Şi întoarse cu grijă coama gorilei furioase

Spre cuştile lor acum goale şi întunecoase

Iar sub privirile maimuţărimii suspicioase

Reuşi să intre în adăpostul gorilei nervoase.

După ce se potoliră şi ultimele istericale

Maimuţărimea fu cuprinsă de curiozitate,

Dorind cu nerăbdare ca de la erou să afle

Cum din pumnii gorilei obţinuse pace.

Însă Maimuţel, pirpiriul, nu scoase un cuvânt,

Jurând că va duce secretul cu el în mormânt.

Cunoştea prea bine firea lor care îl rănise adânc,

Dar să nu le ajute, l-ar fi durut mai rău sufletul său blând...