Căutarea Fericirii (sau Ghidul Pesimistului Convins)

„A fost odată un oraş în care oamenii se împărţeau în prinţi şi cerşetori. Între aceste două lumi nu existau decât câini vagabonzi. Ei formau clasa de mijloc.” – Nae Caranfil, Filantropica

Oamenii se nasc cerşetori, dar vor să ajungă prinţi. Unii chiar reuşesc, alţii doar se pierd pe drum. Pentru unii e o cursă, pentru alţii e o potecă întortocheată pe un versant abrupt. Iar când cad, îi doare. Însă ce este durerea? Suferinţă, chin, mâhnire, vulnerabilitate... reminiscenţa vieţii pentru oamenii care uită că sunt muritori. Iar când îşi amintesc că sunt muritori, pentru o clipă, asta este tot ce ştiu ei despre sine. Nu îşi mai cunosc sufletul... Sufletul... latura psihică a omului, esenţa purtată de trupul lui muritor şi fragil, identitatea care dăinuie chiar după încetarea din fiinţă a omului. Însă omul se îngrijeşte mai degrabă de trup decât de suflet...

Visurile oamenilor iau naştere încă din copilărie, chiar dacă mai târziu se schimbă ori chiar dispar odată cu copiii din sinea lor. Ce este copilăria? Pentru unii, cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Pentru alţii, este doar perioada aceea când toţi le spun ce ar trebui să facă atunci când „vor fi mari”, iar ei visează doar să fie mari şi ceilalţi să termine odată cu indicaţiile. Şi când sunt mari, oamenii vor să fie fericiţi. Ce este fericirea? Plăcere, împlinire, euforie, intensitate... Dar fericirea este şi suspiciune, confuzie, teamă, căutare. Odată ce capătă fericirea, oamenii au ceva de pierdut. Şi atunci apare grija. Ce este grija? E o meditaţie la nimic: nimic rău nu se întâmplă, dar s-ar putea întâmpla...

Fericirea se găseşte în familie, între prieteni, în carieră, în iubire, în proprietăţi ori în simple plăceri fizice. Familia nu poate fi aleasă – oamenii se nasc în familiile care îi doresc, nu pe care le doresc. Iar uneori se nasc pur şi simplu, nedoriţi şi abandonaţi. Unii îşi găsesc uşor prieteni, alţii îi caută viaţa întreagă şi nu îi găsesc. Când îi găsesc, însă, uneori se dovedesc a fi mai răi decât cei mai crunţi duşmani. Nici cariera nu se dovedeşte a fi mereu cea mult visată, căci nu puţini sunt cei care îşi petrec mai mult timp lucrând decât trăind. Cât despre iubire... iubirea poate lua multe forme, dar nu mereu este ceea ce pare ori măcar împărtăşită... Într-un final, căutarea fericirii se rezumă pentru oameni la căutarea unei remuneraţii ori unei satisfacţii materiale, palpabile, care durează mai mult decât iluzia de a fi fericiţi, uniţi, iubiţi, populari şi aşa mai departe...

În viaţă, trecutul este prognoza viitorului, prezentul este necrologul trecutului, iar viitorul este cronica ignoranţei. De aceea mulţi oameni nu învaţă din greşeli, nu ştiu să aprecieze ce au şi se îngrijorează constant în privinţa viitorului. Ajung la respingere, confuzie, poate chiar furie, care le obturează raţiunea. Se pierd astfel de ceilalţi şi de ceea ce îi înconjoară, uitând valorile şi principiile care îi ghidau cândva, fie în copilărie, fie mai târziu. Evident, rezultatele sunt dezastruoase. În aceste condiţii, unii încep să creadă că nici prinţii, nici cerşetorii nu sunt fericiţi cu vieţile lor. Singurii cu adevărat fericiţi sunt câinii vagabonzi. Iar pentru cei care nu cred – la ce este bună credinţa când nu ai în ce să crezi?