sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Evadare

Mi-am luat gândul din cui şi am plecat pe drumul albit de iarnă spre o destinaţie nouă, dar cunoscută. A fost aproape uşor să plec, chiar dacă ştiam că distanţa era mare şi drumul – greu. Însă mă temeam, totuşi, că frigul va fi singurul care mă va aştepta la capăt. Putea fi chiar capătul absolut, dar nimic nu este sortit să fie, aşa că mi-am zis că îmi pot scrie singur destinul şi am încălecat pe condeiul tremurând.
Mi s-au zidit multe obstacole în cale, dar le-am spulberat pe toate cu un gând, o idee ori o privire. Am trecut pe lângă tot cu ochii absenţi, gândind doar la ce mă aştepta să văd, nu ce puteam vedea până acolo. Şi timpul a trecut în zbor pe lângă mine, aşa cum zburam şi eu pe lângă el. Am mizat pe un joc simplu, cu sfârşit previzibil, dar a ieşit remiză şi m-am văzut sosit în doi... sau două.
Odată ajuns, ţi-am zărit chipul înroşit de frig şi timiditate şi privirea vioaie scrutându-mă. M-am apropiat apoi şi ţi-am cuprins mâna tremurândă. Iar tu mi-ai sorbit fiecare cuvânt de pe buze şi mi-ai ghicit fiecare gând, deşi privirea mea era absentă – curios, până atunci nu băgasem de seamă nimic dimprejur, însă în clipele acelea totul părea ciudat de înverzit sub mantia albă de zăpadă şi gheaţă. Însăşi cerul părea albăstrit, deşi norii grei îşi cerneau, supăraţi, făina rece asupra păcatelor oamenilor.
Noi ne plimbam nepăsători printre toţi şi toate şi căutam doar gândul. Iar el şi-a aruncat curând sâmburele în minţile noastre. A zăbovit el o clipă, dar s-a încălzit şi a încolţit. S-a înălţat rapid vlăstarul şi a înflorit sub privirile noastre, ocrotit de şoapte calde, iubit de suflete îngheţate şi dorit de inimi frânte. Desigur, ce s-a zvonit apoi nu ne-a interesat. Eram mai presus de vorbe şi de fapte, deşi puteam fi acuzaţi de o căldură nespus de arzătoare. Şi atunci ne-am dat seama că focul care ardea nu ardea între noi, ci în noi...
Am lăsat totul în urmă şi pe tine odată cu el întorcându-mă. Acum îmi aminteam doar privirea ta şi oricât de multe lucruri îmi ieşeau în cale, nu mă atrăgeau câtuşi de puţin. Nu mai zburam pe lângă timp, ci el zbura pe lângă mine. Peste mine îngheţau secundele şi amintirile, dar îmi continuam drumul cu aceeaşi căldură încă în suflet. Dar drumul nu mai era vesel, căci destinaţia nu mai era nici nouă, nici cunoscută. La capăt mă aştepta acelaşi eu ruginit...

Alte evadări găsiţi în tabelul Psi

4 comentarii:

  1. Oricât am alerga şi pe oricât de multe drumuri ne-am aşterne paşii, nu putem fugi de noi înşine. Eul ne va aştepta mereu, fie puţin în urmă pentru a ne întoarce şi a ne regăsi, fie într-un viitor apropiat pentru a ne surprinde evoluând...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Corect. Depinde doar de noi daca il imbratisam ori il respingem.

      Ștergere
  2. eu mă întreb încă dacă evadarea nu este de fapt doar o iluzie... :)
    fascinaţia cercului ne este în sânge, tuturor.

    RăspundețiȘtergere