Un Suflet Singuratic

„Ce vreme frumoasa! Ar trebui sa ma bucur de ea.” – isi spuse privind abatut prin fereastra. Era, intr-adevar, soare... dupa saptamani intregi in care nimeni nu ii vazuse razele si nu ii simtise caldura. Dar el nu realiza oricum... de mult nu mai fusese atent la vreme. Aparatul foto prin care surprindea mereu peisaje zacea prafuit pe un raft. Nici macar bicicleta sau mingea nu il mai atrageau in parcuri... stateau si ele in coltul lor, tacute ca si el.

Trecuse multa vreme de cand se schimbase. Cei din jur nu il mai avertizau de ceea ce face, nici nu macar nu mai erau prin jurul lui. Nu i-ar fi putut invinovati, de cele mai multe ori simpla lor prezenta il deranja pentru ca ei erau veseli in timp ce el nu putea fi. Era invidios, da... Dar nu pe ei, ci pe fericirea lor. Nu intelegea de ce acei oameni care nu aprecieaza totul asa cum aprecia el se bucurau de tot... isi spunea ca poate pune el prea mult pret pe unele lucruri si de aceea nu le poate avea.

Nu isi dorea prea multe... sau cel putin dorintele lui pareau absolut normale. Dar tot ce isi dorea parca fugea de el din fata lui exact in momentul in care si-ar fi spus ca are acele lucruri. Nu stia cum sa obtina ce isi dorea, dar ar fi facut orice sa le pastreze.

Se intoarse catre birou. Pe birou plutea parca, peste fotografii, hartii si alte obiecte, o hartie cu cateva randuri scrise ordonat, ingrijit, ca pentru o scrisoare oficiala. Se putea citi:

„Ajuta-ma sa ma schimb, nu ma mai lasa sa fiu eu. Tine-ma de mana atunci cand fug de tot si toate si lasa-ma sa vin la tine cand nu ma astepti. Iar daca ce iti cer e prea mult, iarta-mi indrazneala si ai grija sa nu te ranesc mai rau. Vreau doar sa fii tu... sa fiu si eu cineva... sa fim noi, intregul care eram candva. Eu nu te voi lasa si as vrea sa nu ma lasi...”

Nu apucase sa termine ce avea de scris, nu se semnase si parea ca nu are nici un destinatar precis. Citind acele randuri, a ramas din nou pierdut printre ganduri. Cauta cu privirea prin camera ceva, dar nu stia exact ce. Ii lipsea ceva... sau mai degraba cineva.

Dintr-odata zeci de amintiri cu ea ii inundau mintea... isi amintea prima zi, prima discutie, primul zambet, prima imbratisare, primul sarut, prima noapte impreuna, prima luna, primul apus... si printre toate, chipul ei. Da, nu l-ar fi putut uita nicicand. Acei ochi mari si luminosi, acel zambet larg si omniprezent, parul lung si moale... toate ii pareau atat de vii in minte. Dar ea nu mai era... o cautase indelung prin locurile prin care mersera impreuna de atatea ori. Acum le detesta pentru ca de cate ori trecea pe acolo, isi amintea de ea. Ea era doar in mintea si in amintirile lui. Nu mai fugea catre el sa il imbratiseze, nu il mai tinea de mana, nici macar nu ii mai zambea... Ploaia nu o mai aducea, soarele nu ii mai lumina chipul, vantul nu ii mai soptea iubirea... Era prea tarziu sa o mai caute, sa o mai astepte. „Prea tarziu”... cat de categorice sunt aceste cuvinte.

O pierduse... Stia ca nu o va mai gasi. Dar astepta. Nu stia de ce, sau ce mai astepta. Ar fi vrut sa caute pe altcineva, dar cumva nu putea. Se uita in jur si nu era nimeni langa el, mergea mereu singur, mereu abatut, mereu ocolind. Iar daca era cineva langa el, parca nu era asa cum ar fi vrut el sa fie. Niciodata nu fusese prea vesel, dar de cand nu mai era ea langa el, totul devenise trist si apasator. Ea ii aratase o parte din el despre care nu stia ca exista, parte pe care parea sa o ceara inapoi in acea scrisoare de pe birou. Ii era greu fara ea...

 De fapt, chiar timpul in sine parea greu. Se promite ceva pentru totdeauna, dar dureaza doar o clipa... sau se intampla ceva pentru o clipa ce pare o vesnicie. Mereu, niciodata, devreme, tarziu... cuvintele astea si timpul sunt relative si totusi absolute. Oamenii pot cauta mereu ce nu pot avea niciodata, sau nu pot sti niciodata ce vor avea mereu... poate fi devreme sa caute ceva sau tarziu sa mai caute. Pot pierde devreme ceva sau sa isi dea seama tarziu ca au pierdut. Pot avea mereu ceva ce nu au crezut ca au sau pot afla ca niciodata nu au avut ce credeau ca au. Cat despre ce au... uneori, chiar si cel mai pretios lucru paleste in fata unui lucru pe care nu il au, dar din momentul in care afla despre existenta lui, il doresc cu ardoare. Un astfel de lucru este iubirea.

Da, el o iubea. Si undeva, in sine, o iubise mereu, chiar daca nu ar fi admis asta. Nu voia sa o lege de el, chiar daca si-ar fi dorit-o langa el pentru totdeauna. Stia ca i-ar fi mai bine fara el si incerca sa o lase sa isi aleaga singura drumul. Drum pe care se pare ca ea il alesese, intr-un final. Dar cum totul e relativ, acum vedea si el cum este sa iti doresti ceva ce nu ti-ai dorit cand aveai. Cat de mult poate insemna chiar si ceea ce nu iti place. Si cat de rau poate fi sa faci bine.

Trezit din ganduri, descoperi ca e seara. Soarele apunea. „Inca un apus rosiatic”, isi spuse. „Oare cate altele vor mai trece?” continua pe un ton mai sever. Iar aceasta intrebare ii ramase in minte, de parca era scrisa cu litere de foc, rosii ca acel apus. Se apleca din nou deasupra biroului. Cateva fotografii i-au atras atentia. Printre ele, una cu un apus. Isi spuse in sine ca va putea privi candva apusul alaturi de o alta ea... poate chiar curand. In acelasi timp, din mana ii aluneca fotografia. „Pana si tu fugi de mine!” – parea ca o mustra in gand. Dar adevarul e ca nu fugea nimeni si nimic de el. Era doar el un suflet singuratic, neindemanatic si chinuit de trecut. Ce nu ar fi dat sa scape de acel trecut... insa din ce avea, cine ar fi primit ceva?

Se simtea ca un clovn trist intr-un carnaval ruginit al toamnei. Trebuia sa ii binedispuna pe toti cu zambetul lui, insa in spatele mastii, in spatele zambetului, in spatele ochilor pictati, era cea mai singura inima pe care o stia. Inecata in regrete, sufocata de amintiri, inghetata de singuratate, inima lui tanjea mereu, naiva, la o iubire ca in povesti... parea cel mai frumos vis si in acelasi timp, era cel mai crunt blestem. Se intreba cand isi va gasi alinarea, iubirea adevarata, pura, impartasita... oare exista o asemenea utopie? Si unde se ascundea fiinta care trebuia sa ii fie alaturi? Dar cum ar fi putut sti ce urma „maine” cand el era atat de legat de trecut?