Vocea Constiintei

-Hei! Ce faci?

Se uita in jur, dar nu descoperi o eventuala sursa a sunetului. Isi spuse in minte ca i s-a parut si isi intoarse din nou privirea obosita catre ecranul televizorului. Privise pana atunci cu interes, dar nu pentru ca era un program interesant, ci pentru ca in spatele ecranului se derulau diverse amintiri si vise intr-un cinematograf nostalgic. Dar vocea persista:

-Nu vrei sa vorbesti cu mine?

Din nou, se uita in jur cu mirare. Opri televizorul cu gandul ca poate era un bruiaj. Verifica si casetofonul, dar era scos din priza. Laptop-ul era si el oprit, astfel ca nu putea emite sunete. Fereastra era inchisa, iar in camera nu mai era nimeni. Ba chiar verifica si dulapul, dar tot nu descoperi ceva ce putea vorbi.

-Cand vei obosi cautandu-ma, sa stii ca imi poti raspunde – se auzi din nou vocea.

Inima incepu sa ii bata din ce in ce mai tare. Cu un nod in gat si privirea tremurand, ii raspunse:

-Dar... ci-cine esti?

-Ma dezamagesti... sunt cu tine de cand te stii. Nu ma mai cunosti?

-Nu cred... ca am cum – raspunse si mai gatuit. Nici macar nu te pot vedea, ca sa stiu cine esti...

-Normal ca nu poti. Ce e cu tine? Obisnuiai sa crezi fara sa vezi...

-Sa cred ce!?

-In primul rand, sa crezi... ai gasi tu in ce sa crezi, nici o grija. Cat despre mine, eu sunt... tu.

-Cum sa fii... eu!? Eu sunt eu! cati de „eu” pot exista!?

-Paaai... unul singur, ce-i drept, dar si eu fac parte din tine – se auzi vocea, dezamagita.

-Serios!? Ce e asta, vreo gluma proasta? E vreo camera ascunsa pe aici? Nu imi plac chestiile astea, te rog sa incetezi!

Relua cautarile, dar de data aceasta cu ceva mai multa atentie, scotocind fiecare ungher. Deschise toate cutiile, scutura toate hainele, cartile si hartiile din camera, arunca tot din dulap pe jos si incepu sa mute mobila. Dupa cateva minute, oboseala isi spuse cuvantul si se prabusi rasufland greoi in mijlocul haosului din camera.

-Gata, renunti? se auzi din nou vocea.

-Renunt! Cine esti!? ii raspunse pe un ton nervos.

-Sunt constiinta ta. Credeai cumva ca sunt vreun pitic infiltrat in camera ta? Ai uitat de mine? Obisnuiam sa purtam lungi discutii pana sa ma dai la o parte.

-Eu nu te-am dat la o parte – o intrerupse. Tu ai ales sa dispari!

-Ba nu, tu m-ai dat la o parte cand ai decis ca nu mai ai nevoie de nimeni sa iti spuna ce ai de facut! Iti amintesti?

-Nu, nu imi amintesc! Dar ce rost au toate astea!?

-Pai au rost. M-am saturat sa te vad cum fugi de oameni. M-am saturat sa te ascunzi de ei. M-am saturat sa ma alungi si pe mine din mintea ta si sa iti pui tot felul de masti pentru a-i atrage pe altii doar ca sa te razbuni pe ei! Uite si tu in ce stare ai ajuns!

-In ce stare am ajuns? o intreba cu mirare.

-Te uiti la televizor sambata seara! Pai tu erai sufletul petrecerii!

-Eram – sublinie cu o profunda gravitate. Vremurile acelea au trecut, constiinta sau cine esti tu. Acum am alte lucruri mai bune de facut decat sa fiu „sufletul petrecerii” – adauga rotindu-si ochii in semn de dezaprobare.

-Da, erai – continua vocea – si nu te opreste nimeni sa mai fii inca!

-Ba da... ma opreste faptul ca nu mai am prieteni. Sau asta nu stii?

-Stiu, cum sa nu stiu!? Altfel ce ai fi cautat in cocina asta? Uite si tu ce ai facut aici!

Pentru cateva momente, se asternu tacerea. Privirea ii fu atrasa de cateva fotografii cazute dintr-un album langa o cutie veche si prafuita. Le ridica si incepu sa le priveasca succesiv, incercand sa isi aminteasca momentele in care erau realizate. Isi aminti cu placere de prima zi de scoala, de primul premiu I, de prima nota mica, de prima iubire... si acolo se opri. Chipul din fotografie parea inocent, dar in memorie era un pic diferit. Isi aminti ca avea impresia ca isi gasise sufletul pereche si pentru asta mintise de multe ori ca ii citea gandurile, desi in realitate gandea mai mereu altceva. Dar avea nevoie de un suflet pereche... avea nevoie sa creada in acea iubire.

-Vremuri frumoase, nu? se auzi din nou vocea.

-Da, frumoase, dar trecute – spuse incercand sa uite ce vazuse.

-Trecute? Pai mie mi se par destul de vii in gandurile tale, nu crezi?

-Ce-ti pasa tie!? Ce vrei acum? se rasti fara sa isi dea seama ca tocmai aprobase.

-Imi pasa pentru ca nu sunt singurele amintiri peste care nu poti trece. Eu te-am iertat, tu de ce nu te poti ierta?

-Ce sa iert?

-Serios??? Ce sa ierti? De parca tu nu ai sti cat de mult te certi in gandurile tale. De cate ori te-au intrebat altii ce se intampla cu tine si tu taceai? De cate ori nu se citea razboiul launtric pe chipul tau? Vrei sa spui ca ai uitat toate astea!?

-Nu... nu am uitat. Dar tu... tu de ce mi le amintesti?

-Pai... tocmai pentru ca nu are cine. I-ai gonit pe toti din viata ta, ai uitat? Le-ai zis ca nu te vor cunoaste niciodata, ca nu te vor intelege... ca nu au cum sa stie ce gandesti.

-Pai nu au, chiar nu au... si nu ma vor intelege vreodata, numai daca le voi permite o pot face!

Privirea ii reveni asupra fotografiilor si albumului. Se intreba daca nu cumva era mai mult acolo si dadu la o parte capacul cutiei vechi si prafuite. Gasi alte fotografii de familie, cateva jucarii vechi, niste desene, cateva casete, un trandafir din plastic si agende vechi. Acea cutie, un adevarat „cufar al amintirilor”, ii era straina. Era ca si cum o descoperea pentru prima oara si nu putea intelege unde fusese ascunsa pana atunci.

-Pai da, ai ingropat-o si pe asta ca pe mine! reveni vocea constiintei.

-Dar nu am ingropat pe nimeni. De unde ai astfel de idei!?

-De la tine! Ti-am zis ca eu sunt tu, deci raspunde fara ajutorul meu.

-In fine, conteaza mai putin... spune-mi de ce crezi ca mi-am alungat prietenii si de ce nu ar trebui sa ma uit sambata seara la televizor.

-Pai... raspunsul e simplu: ai vrut sa fugi de toti si toate, crezand ca asa iti va fi mai usor. I-ai lasat sa creada ca te cunosc in timp ce iti construiai mastile cu care sa ii manipulezi. Te-ai razbunat pe ei atunci cand se asteptau mai putin, chiar daca meritau sau nu. Te deranja fericirea lor, asa ca nu ai vrut sa ii mai vezi. Iar cand in sfarsit parea ca te linistesti, ai inceput sa te urasti si sa iti urasti viata atat de mult, incat ura ti-a scapat de sub control si s-a revarsat asupra tuturor. Ca doar toti sunt la fel pentru tine, nu? Dar te inteleg, ti-era teama. Dezamagirea si oboseala te cuprinsesera si ai incetat sa mai lupti pentru adevar...

-De unde stii toate astea?

-Chiar nu intelegi? Eu sunt constiinta ta! Stii ce este constiinta?

-Stiu...

-Si atunci ce e cu toate intrebarile astea stupide?

-Nimic...

Luand una dintre casete, o introduse in casetofon si apasa butonul de redare. Suieratul specific se prelungi intr-un scurt delir al gandurilor. Tot ce ii spunea constiinta era adevarat. Dar cum putea fi adevarat, totusi? Intotdeauna avusese impresia ca ceilalti se feresc, fug, se ascund, dezamagesc, tradeaza, distrug si sunt nepasatori. Acum insa, toate acestea erau spulberate dintr-odata de un sentiment nefiresc de vina. Isi aminti multe momente in care raspunsese la intrebarea „ce ai?” cu un simplu si sec „nimic”, zambind. Momente in care se rastise la ceilalti, desi nu ii facusera nimic rau. Momente in care zambea cu indiferenta, lasandu-i pe ceilalti sa creada ca au dreptate. Momente in care incerca sa le castige increderea cu scopul de a-i lovi cat mai puternic. Momente in care gandurile nu ii dadeau pace si se trezea ca intr-un alt film alaturi de persoane despre care nu avea nici cea mai vaga idee cine sunt. Momente in care... dar gandurile se intrerupsera, auzind niste versuri vechi, uitate:

„Viata e un meci la categoria grea

Cea mai buna lovitura ramane eschiva

Ai o singura repriza, n-are cine sa te-ascunda

Tragi cu dintii pana in ultima secunda”

Le repeta obsesiv in minte si isi spuse ca asta era: toata viata se luptase cu totul.  Oamenii, intamplarile, imprejurarile, vremea, viitorul, trecutul, amintirile, iubirea, ura, furia, depresiile... toate ii fusesera impotriva pana atunci. Dar in clipa aceea realiza poate cel mai important lucru: sinea sa fusese impotriva tuturor si de fapt cu ea se luptase mereu. Iar cu aceasta idee, toate gandurile capatau un alt sens, toate amintirile deveneau altceva si toate problemele isi gaseau o rezolvare. Si chiar daca vocea constiintei tacuse din nou, stia ca tacuse doar pentru ca era ocupata sa zambeasca, bucurandu-se...

Articol inscris in Blog Power, editia 30 dupa o tema propusa de mine: Monologul interior – oricat de mult am analiza oamenii, nu vom sti niciodata cu adevarat ce gandesc ei.

Ce fac oamenii cand sunt singuri in mintea lor?

Putem citi gandurile oamenilor sau doar ne permit ei sa le intuim?

Oamenii se lupta cu viata sau doar cu sinea lor?

Multumesc inca o data tuturor celor care m-au votat si le urez succes tuturor participantilor. Alte articole: Dialog cu gandul, Esti sigur de ceea ce vezi?, Unui strain, Nu ma inteleg nici eu, In mintea omului, Eu cu mine, tu cu tine, Post-it pentru oglinda, In goana lumii mele.