Un Om Naiv

Unsprezece dimineata. Un „unsprezece” nici devreme, dar nici tarziu. Atat arata ceasul. Prin fereastra patrundeau timid cateva raze de soare. O camera modesta se lumina cu ajutorul lor. In lumina aceea se observau un pat, un sifonier, cateva rafturi si un birou plin de hartii imprastiate.

Acolo isi petrecea mare parte din timp un om obisnuit, ca toti ceilalti. Acolo isi umplea mintea de ganduri pe care apoi le asternea pe hartiile imprastiate de pe birou. Acolo isi umplea sufletul si inima de simtiri dintre cele mai diverse si mai profunde pe care apoi le alunga cu un simplu gand. Acolo isi tesea visele si sperantele in fiecare noapte.

Era greu sa il observi intr-o multime. Nici macar nu voia sa iasa in evidenta. Avea insa un zambet inconfundabil, in ciuda faptului ca lui ii parea cel mai urat zambet din cate vazuse. Zambea pentru ca voia sa fie mereu in preajma celorlalti si se bucura ori de cate ori avea ocazia sa ii intalneasca si, mai ales, sa ii ajute cu ce aveau ei nevoie. Avea mereu intentii bune.

Dar intentiile cuiva, oricat de bune ar fi, nu conduc mereu la rezultate bune. Si el avea de mule ori impresia ca este cel mai bun exemplu. Caci oricat de mult isi dorea sa ajute sau faca lucruri bune, totul se intorcea impotriva lui. Oricat de mult isi dorea sa fie alaturi de altii, nu reusea sa si-i apropie... nu stia cum si nu putea invinovati pe nimeni pentru asta. Iar oricat de mult si-ar fi dorit ceva, obtinea mereu opusul.

Incercase mereu sa ii multumeasca pe toti, fara sa stie ca nu are cum si ceilalti vor fi mereu nemultumiti, indiferent de cat ar fi crezut el ca face bine. Avea mereu timp pentru toata lumea, dar nimeni nu avea timp si pentru el.  Stia sa ii ajute pe ceilalti si sa ii sfatuiasca, dar nici macar el nu se putea ajuta sau sfatui pe sine insusi...

Timpul nu ii era prieten pentru ca nu il ajuta sa uite, dar nici dusman pentru ca il invata multe. Stia ca timpul este relativ si incerca sa se foloseasca de asta. Dar nu reusea, pentru ca mereu era prea tarziu sau prea devreme, prea tanar sau prea batran, prea mult sau prea putin... echilibrul ii lipsise mai mereu, pentru ca isi schimba repede dispozitia. Considera ca se adapteaza in orice conditii, dar de cele mai multe ori nu facea altceva decat sa se bucure prea devreme sau sa se intristeze mai tarziu.

Prieten incerca sa fie cu toti. Dar nu toti erau prieteni cu el. Majoritatea il uitau pana cand aveau nevoie de el, iar ceilalti pur si simplu nu il intelegeau. Nu prea stia sa se exprime pentru ca ii era mereu teama ca va gresi ceva daca va spune un lucru sau altul, daca va face cumva sau altcumva, daca va alege ceva sau altceva... asta il facea atat de indecis incat multi credeau ca nu poate fi niciodata ferm. De altfel, isi trada cu greu sentimentele si opiniile. Avea foarte multa rabdare si rareori avea reactii necontrolate pe care si le imputa cu asprime ulterior.

Ora aceea, unsprezece, ii dadea fiori. Pe ceas vedea unu langa unu. Se gandea ca pana si cifrele acelea sunt impreuna, numai el nu are pe nimeni. El era unul, dar langa el, nimeni. Nici macar zero. Si poate ca e trist sa iubesti fara sa fii iubit, dar la fel de trist este sa ai iubire de oferit si pe nimeni care sa o poata primi...

Era victima si in acelasi timp agresorul. Ca un blestem, greselile il urmareau si le repeta cu fiecare ocazie, chiar daca stia ca ceea ce face este gresit. Personalitatea lui era cel mai mare avantaj, dar si cel mai mare defect. Era un paradox total, un om abstract. Un om naiv. Iar naivitatea lui era cea care il conducea catre dezamagire de fiecare data: il provoca prin diverse aparitii, il facea sa creada ca va fi de durata, apoi eternitatea devenea o clipa, bucuriile deveneau iluzii si toate sperantele si visele lui se imprastiau ca un abur, lasandu-l singur in fata aceleeasi ferestre prafuite prin care privea realitatea aceea atat de cruda. Si toti pareau fericiti, numai el nu putea fi. Sau putea?