Prioritati si Optiuni

Intr-o zi, pe la pranz, cu fereastra larg deschisa, in bataia razelor soarelui si ciripitul pasarelelor, un om statea trist, sfidand toata acea veselie, la masa lui de scris. Se holba la o coala alba de hartie pe care urma sa isi astearna gandurile. Dar parca gandurile lui erau oriunde, numai acolo nu. „Draga mea” – scrise destul de vag pe foaie, intr-un tarziu – „ iti scriu din nou ca de atatea alte ori, dar iti promit ca va fi ultima data”. Se opri putin. Incerca sa isi aminteasca cate scrisori ii adresase pana atunci. Nu avusese curajul de a le trimite pe toate si se intreba daca ea macar le citise pe cele care ajunsesera intr-un fel sau altul la ea. Reveni insa repede la coala alba din fata lui, de teama sa nu isi piarda ideile.

„Ultimele intamplari dintre noi ma silesc sa iti scriu aceste randuri cu durere in suflet si cu un gust amar, mai amar decat oricare medicament” – continua apasat si cu o privire oarecum pierduta. „Ma intreb daca sunt indreptatit sa iti scriu, daca iti pot spune ce am pe suflet, caci stiu ca nu am dreptul si poate ca la urma urmei nici nu iti pasa”. Se opri din nou, Gandul ca ea nici nu ar citi acele randuri il facu sa se intrebe daca mai are rost sa le scrie, daca are curajul sa i le arate si daca nu cumva exagereaza si poate nu ar fi trebuit sa i le adreseze. Dar isi raspunse ca „trebuie!”, asa ca incepu din nou sa scrie apasat si grav: „Nu iti pot spune cat de mult m-a dezamagit vestea logodnei tale cu domnul al carui nume nici macar nu l-am retinut din cauza socului pe care mi l-a provocat aceasta veste. Ma intreb de ce nu mi-ai putut dezvalui chiar tu aceasta informatie si a trebuit sa aflu de la alte persoane. Ah, blestemat fie momentul in care m-am decis sa intreb! As fi preferat sa nu stiu, sa nu aflu, sa nu imi pese si sa fiu fericit in nestiinta mea. Dar acum nu mai pot da inapoi, este mult prea tarziu”. Regretele ii navaleau in suflet precum o avalansa pe munte in urma ninsorilor abundente. Ar fi vrut sa planga, dar demnitatea si ceea ce invatase de mic – ca barbatii nu plang – il faceau sa se abtina.

Mahnit, reveni la scris, ceva mai linistit de aceasta data. „Ti-am declarat iubirea mea in repetate randuri, mai ascuns sau mai fatis, dar se pare ca asta nu ti-a pricinuit mare interes si nu ti-a starnit prea multe sentimente. Nu te condamn, nu as spune ca sunt demn de luat in considerare. As vrea doar sa inteleg de ce mi-ai permis sa visez, de ce m-ai lasat sa imi fac atatea planuri cu tine cand planurile tale nici nu ma includeau. De ce nu mi-ai taiat sperantele din radacina si le-ai lasat sa creasca si apoi sa se rupa si sa imi rupa inima odata cu ele? De ce am fost oare atat de naiv? De ce mi-am pus sperantele intr-o amagire atat de desarta? Nici nu stiu ce ma doare mai rau... ca am sperat ca un nebun sau ca m-ai lasat sa sper”. Il cuprinse un sentiment amar de vina. Nu o putea invinovati pe ea, pana la urma el fusese cel care construise totul in jurul unei iluzii. Ea doar ii alimenta iluzia cu mici franturi de fericire. „Iubirea ta era tot ce mi-as fi dorit vreodata si – probabil – singurul lucru pe care nu il voi avea vreodata. Soarta e atat de cruda uneori” adauga ca pentru sinea lui... si isi aminti de toate intamplarile nefericite din viata lui. Isi spuse ca s-a nascut sub o stea blestemata sau intr-un ceas rau. Nu isi putea explica soarta si nu intelegea de ce i se intampla astfel de lucruri tocmai lui. Continua trist sa scrie, pana ce orologiul ii aduse aminte ca trebuia sa o intalneasca pe cea care il ranise atat de profund si totusi, atat de... inocent.

Cu hartia in mana, iesi grabit pe usa. Tranti usa si ar fi sarit peste gard ca sa ajunga mai repede. Trecu in fuga pe langa vecinul mirat care il salutase, nici nu auzise. Se indrepta grabit catre piata mare sub al carei ceas imens o intalnise pentru prima data la o promenada. Acolo numara secundele si minutele pana cand ea avea sa soseasca. Dar acum, pe masura ce se apropia, inima nu ii dadea pace si ii spunea sa se intoarca. Simtea ca ceva rau se va intampla, dar isi spunea ca e doar teama de reactia ei dupa ce va citi acele randuri. Numai ca, ajuns in piata, o zari din departare... dar ea nu era singura. Se plimba la brat cu el, acel logodnic necunoscut care aparuse de nicaieri parca doar ca sa ii dea lui toata viata peste cap.

Impietrit, ii privea socat cum se apropie impreuna, povestind si razand ca doi copii. Si daca la inceput era palid, in curand, se inrosi de furie si rupse in zeci de bucatele scrisoarea pe care se chinuise atat de mult sa o compuna. Nu reusi sa astepte pana cand ea si acel barbat s-ar fi apropiat, pleca aruncand in urma lui bucatelele de hartie, lasand o dara de praf si franturi de suflet. Din ziua aceea nimeni nu mai auzi nimic despre el, nici ea, nici cei care il cunosteau. Disparuse fara urma, asa cum disparuse si fericirea lui la aflarea acelei vesti nenorocite.

Dar ceva tot lasase in urma... acei oameni pe care ii privise din distanta, odata ajunsi sub ceasul mare, se oprira. Ea stia ca l-ar putea gasi pe el, dar tot ce gasi erau doar acele bucatele de hartie. Le aduna cu grija din tarana, cu gandul  ca ar fi interesant sa afle ce enigma se ascundea in spatele lor, mai ales ca scrisul parea ingrijit. Asa ca, ajunsa acasa, le puse cap la cap cu destul de multa dificultate si reusi sa citeasca randurile asternute pe ele, care sunau cam asa:

„Draga mea,

Ultimele intamplari dintre noi ma silesc sa iti scriu aceste randuri cu durere in suflet si cu un gust amar, mai amar decat oricare medicament. Ma intreb daca sunt indreptatit sa iti scriu, daca iti pot spune ce am pe suflet, caci stiu ca nu am dreptul si poate ca la urma urmei nici nu iti pasa. As vrea sa stii ca nu te judec si nu vreau sa te acuz, imi pare rau ca nu pot spune altfel ce am pe suflet, dar nu pot trai cu aceasta povara. Nu sunt las, nu am ales sa iti scriu pentru ca nu iti pot vorbi, dar mi-era teama ca daca ti-as vorbi, nu m-ai lasa sa iti spun tot ce am de zis si as uita.

Nu iti pot spune cat de mult m-a dezamagit vestea logodnei tale cu domnul al carui nume nici macar nu l-am retinut din cauza socului pe care mi l-a provocat aceasta veste. Ma intreb de ce nu mi-ai putut dezvalui chiar tu aceasta informatie si a trebuit sa aflu de la alte persoane. Ah, blestemat fie momentul in care m-am decis sa intreb! As fi preferat sa nu stiu, sa nu aflu, sa nu imi pese si sa fiu fericit in nestiinta mea. Dar acum nu mai pot da inapoi, este mult prea tarziu!

Ti-am declarat iubirea mea in repetate randuri, mai ascuns sau mai fatis, dar se pare ca asta nu ti-a pricinuit mare interes si nu ti-a starnit prea multe sentimente. Nu te condamn, nu as spune ca sunt demn de luat in considerare. As vrea doar sa inteleg de ce mi-ai permis sa visez, de ce m-ai lasat sa imi fac atatea planuri cu tine cand planurile tale nici nu ma includeau. De ce nu mi-ai taiat sperantele din radacina si le-ai lasat sa creasca si apoi sa se rupa si sa imi rupa inima odata cu ele? De ce am fost oare atat de naiv? De ce mi-am pus sperantele intr-o amagire atat de desarta? Nici nu stiu ce ma doare mai rau... ca am sperat ca un nebun sau ca m-ai lasat sa sper... Erai unica pentru mine, dar eu nu am fost de ajuns pentru tine. Iubirea ta era tot ce mi-as fi dorit vreodata si – probabil – singurul lucru pe care nu il voi avea vreodata. Soarta e atat de cruda uneori.

Nu e nici o tragedie, am cazut in fata ta, dar tu nu ai venit sa te asezi langa mine si sa ii observam impreuna pe cei care inca alearga, ci te-ai multumit sa astepti sa mai cada cineva in fata ta, ca sa stii pe cine vrei sa ajuti. Imi pare rau ca nu am fost la inaltimea asteptarilor tale, ca nu te-am convins ca te merit si ca nu am putut sa iti fur macar mai multe zambete, daca nu si inima. Nu te urasc, sper sa fii fericita isi iti doresc tot binele din lume, pentru ca il meriti. Nici cu el nu am nimic, pentru ca tu ti l-ai ales si daca el a fost mai bun decat mine, inseamna ca ai stiut ce alegi. As fi vrut doar sa te gandesti ca alegerea ta va pricinui si suferinta, nu doar fericire. Macar daca as fi stiut din timp, sa nu mai sper degeaba... dar asta e, totul s-a intamplat, totul a fost, nu mai putem da timpul inapoi. Te rog sa ma ierti daca aceste randuri te-au deranjat, iti promit ca este si prima si ultima data cand afli aceste lucruri de la mine. Acum nu pot decat sa astept, umil, ca tu sa mai ai timp si pentru mine si sa ma mai lasi cate putin sa ma bucur de compania ta.

Cu durere in suflet,

Al tau ...”

Recunoscu imediat ca scrisoarea ii era adresata, pentru ca totul ii suna atat de cunoscut! Se simtea vinovata si ar fi vrut sa ii ceara iertare, asa ca alerga prin noapte spre casa lui. Dar nu il gasi acolo. La poarta alaturata, vecinul lui iesi cu greu din casa la insistentele ei si ii spuse ca ultima oara plecase inainte de apus, destul de grabit, cu o hartie in mana. „Parea abatut”, ii mai zise el. Isi aminti atunci ca el astepta sa o intalneasca, iar ea uitase complet pentru ca logodnicul ei o invitase la o plimbare in acea dupa-amiaza. Trista, isi spuse ca va reveni in fiecare zi, pana cand il va gasi si vor discuta.

Dar in urmatoarele zile, reveni degeaba. Omul, ranit si dat la o parte, plecase. Isi jurase ca nu se va mai intoarce vreodata in acel oras care ii furase toate visele si cel mai rau, i-o furase si pe ea... Vanduse tot ce avea si plecase departe, peste mari si tari, dar nicaieri nu era prea departe incat sa nu se mai gandeasca la ea si la iubirea lui neimpartasita. Incerca sa isi umpla timpul si viata cu tot felul de activitati, dar cand ramanea singur, amintirea ei persista, chiar si dupa multi ani. Asa ca spunea oricui povestea lui si ii invata pe oameni mereu acelasi lucru: sa nu transforme pe nimeni intr-o prioritate atunci cand ei erau doar o optiune pentru acea persoana...