Oglinda

În oglindă se vede totul în alb şi negru. Dar e doar o iluzie, căci nimic nu este alb şi nimic nu este negru. Totul este colorat, amestecat şi murdar. E o înşiruire tristă de numere şi litere, o formulă rigidă şi o funcţie precisă ce poate fi reprezentată virtual într-o statistică murdară pe o hârtie putrezită.

Afară e la fel ca în cameră – copaci dezbrăcaţi, paşi rătăciţi, chipuri goale şi umbre calde, toate poartă amintirea unui timp de mult apus sub un soare mult prea rece ca să le mai încălzească. Înăuntru, un aşternut de pânze goale peste un pat de amintiri poartă urmele viselor grele din nopţile albe. Pereţii morţi se tânguiesc ferestrelor, dar nimeni şi nimic nu răspund ecoului din şoapte.

Toamna pleacă, natura moare şi iubirea dispare. Un doliu colorat rămâne în urmă, iar pământul îngropat sub frunze geme de regrete. Îi sunt toate prea departe, deşi îl calcă în picioare... Culori risipite în frunze ruginite şi apusuri îngheţate, cântece vibrante din note uitate, poveşti ascunse în lacrimi sărate – toate-s doar cenuşă în vânt, presărată de mâini nepăsătoare. Şi peste toate se aşterne o durere amară.

Un cântec mut răsună în aerul încărcat de ceaţă. Nu se vede şi nu se aude niciun semn, nicio speranţă... nici măcar o rugăminte, căci nimeni nu mai aruncă nici măcar cuvinte. E o lume întreagă risipită şi adunată, spartă şi lipită, plânsă şi uscată, ascunsă şi regăsită. Lumina se estompează, culorile se şterg, şansele se pierd şi regretele se adună. Aerul se rarefiează, cerul se întunecă, legăturile se desfac şi amintirile se varsă. Zilele se scurtează, nopţile îngheaţă, privirile rănesc şi sufletele se închid. Sfârşitul se amână dureros, deşi timpul lui a trecut de mult...

Singurătatea, cu ghearele ei ascuţite, smulge totul în cale. Îl poartă în braţe şi îl sfărâmă cu ură, lăsând disperarea să îl culeagă şi să îi lipească înapoi toate cioburile. Dar nimic nu va mai fi la fel şi rănile se vor deschide mereu. Tot ce e bun şi frumos dispare, lăsând doar monştrii în urmă. Şi totul are cel puţin o problemă, dar nicio rezolvare.

Copiii doar se joacă în faţa oglinzii, dar adulţii îşi văd adevărata faţă şi nu de puţine ori ea este înspăimântătoare. Oglinda este acea lume în care realitatea îmbracă diverse forme şi îngerii se transformă în demoni, iar visătorii dorm, evitând crudul adevăr. Căci numai ei sunt suficient de maturi încât să-şi vadă reflexia, dar prea copii încă pentru a o înţelege. Şi atunci aleg să fugă: să fugă de probleme, de realitate, de propria lor imagine, chiar şi de oglindă.

Oglinda spune adevărul şi tot oglinda minte. Realitatea şi agonia, iluzia şi bucuria, ochii şi privirea, chipul şi expresia se amestecă în tonuri de gri, cu minciună şi adevăr deopotrivă. Se vopsesc în culorile lumii şi se aruncă din oglindă, în reflexii prăfuite cu parfum de visare cu ochii deschişi, în jocuri de lumini şi umbre înfometate care aleargă să pună stăpânire pe sufletele naive. Sufletele pot fugi oriunde, dar nu se pot ascunde – oglinda le arată adevărata faţă chiar şi celor mai inconştiente dintre ele. Iar timpul nu se opreşte şi nu se întoarce. Tot ce rămâne este doar oglinda...