O Fotografie

Se trezise cu o dorinta ciudata. Nu stia ce isi doreste, dar simtea ca isi doreste ceva. Ceva lipsea si nu era verdele primaverii pe care o astepta cu nerabdare. Ar fi vrut sa afle, sa ii devina evident, dar oricat s-ar fi straduit, nu putea afla. Asa ca astepta cuminte ca mintea sa i se limpezeasca si gandurile sa i se linisteasca, iar in linistea aceea sa afle ce insemna totul.

Simplitatea ii era termenul definitor. Chiar si vremea ii parea simpla. Frig, ceata, vant, zapada, gheata. Peisajul caracteristic iernii parea nesfarsit si nemiscat. Se obisnuise deja cu el, asa ca nu mai parea ceva absurd. Muzica ii rasuna in urechi perioade lungi de-a lungul zilei. Numai ea putea aduce liniste in minte si in suflet si numai cu ea putea scapa din monotonia acelor zile. Ii trebuia o iesire din acel loc si din acel anotimp atat de rece si nemilos. Ar fi vrut sa simta stropii de ploaie reci scurgandu-i-se pe piele si atunci totul sa o ia, din nou, de la inceput. Insa timpul raspundea mereu cu aceeasi nepasare, pastrand acelasi ton al vremii si intamplarilor. Era ca o poveste care se repeta la infinit.

Cate un gand ii trecea mereu prin minte, amintindu-i de singuratatea din fiecare zi, din fiecare moment, din fiecare loc si din fiecare zambet strain si fals. Avea nevoie de siguranta unui suflet cald alaturi, ii era dor sa simta bunatatea cuiva apropiat, sa se bucure de un zambet sincer si de o privire blanda. Dar oricat ar fi incercat, nu putea gasi o solutie si nu putea starni destul interes in nimeni. Iar in tot griul acela monoton al vietii, al iernii si al timpului, incerca macar sa gaseasca sau sa aduca in vreun fel o pata de culoare... dar tot ce mai gasea era doar speranta ca va fi candva mai bine.

Destinul ii parea blestemat si singuratatea ii era cea mai fidela insotitoare. Uneori cersea pur si simplu o imbratisare, dar indiferenta din jur ii zambea mereu, perfida, parand ca va ramane prin preajma pentru eternitate. Numai dorinta aceea ciudata schimba putin lucrurile si i se parea uneori ca o voce din departare ii transmite in secret chemarea ei, ca si cum folosea o lungime de unda necunoscuta celorlalti. Dar nici dorinta, nici vocea nu aveau continuitate, asa ca totul revenea rapid la monotonia iernii, stapana peste tot si toate.

Singura certitudine pe care o putea avea era fotografia pe care se incapatana sa o tina la piept, privind-o mereu cu zambetul pe buze. Acolo, totul era atat de frumos, atat de cald si atat de fericit, incat ar fi vrut sa traiasca pentru eternitate in acea fotografie. Insa orice fotografie reprezinta doar un moment... un moment ce nu se poate repeta la nesfarsit, dar pe care ar fi vrut sa il retraiasca mereu. Astfel ca tot ce ii ramanea in monotonia eterna era acea amintire, acel moment atat de fericit... era doar o fotografie.