Cutiuta Muzicala

Era candva o cutiuta muzicala. Micuta si fragila, cutiuta era superba, iar sunetul ei fermecator. Multi o ascultau vrajiti atunci cand canta, deoarece melodia ei incanta pe oricine si aducea zambetul pe buze tuturor. Cand nu canta, cu totii ii admirau frumusetea, tanjind dupa melodia ei. Caci cutiuta nu se deschidea oricand, pentru oricine, ci numai pentru acei care stiau cum sa o deschida si cum sa o faca sa cante atat de frumos. Dar nu toti cei care o deschideau erau si atenti cu ea, astfel ca se defecta des.

Unii deschideau cutiuta si apoi o inchideau brusc, speriati ca sunetul acela ar fi prea mult pentru ei si ar merita sa il auda. Altii deveneau lacomi si incercau sa o tina mereu deschisa, pentru a-i auzi sunetul numai ei, iar cutiuta se uza incercand sa cante dupa placul lor. Unii incercau sa o deschida cu forta, dar cutiuta ramanea inchisa in ciuda tuturor eforturilor lor. Altii incercau sa ii cante si ei, incercand sa o pacaleasca sa se deschida. Si uneori reuseau, dar isi pierdeau repede interesul pentru ea iar biata cutiuta ramanea blocata in speranta ca se vor intoarce la ea.

Cand se defecta cutiuta, era dusa intr-un atelier in care mester era insusi Timpul. El, cu mila lui, o repara gratuit. Dar de fiecare data, cutiuta pierdea cate o piesa, o bucatica din ea care se defecta si nu mai putea fi inlocuita. Cel care construise cutiuta nu facuse si piese de schimb pentru ea, astfel ca mesterul Timp era obligat sa foloseasca ce putea si sa o repare incercand sa renunte la piesele defecte. Le daruia ca amintire celor care o stricau, pentru a-i face sa inteleaga fragilitatea cutiutei si cat de important era sa nu o abuzeze. Si in vreme ce unii recunosteau ca au gresit si se caiau, altii negau orice vina si aruncau piesele primite. Dar nu mai avea nici o importanta.

Cu fiecare piesa pierduta, cutiuta devenea mai trista, iar sunetul ei mai putin magic. Se deschidea mai greu si cu atat mai mult nu se deschidea celor care o stricasera pana atunci. Iar cand se deschidea, incepea o melodie trista, chemand la ea pe cel care nu ar fi stricat-o niciodata. Dar o astfel de persoana nu exista, asa ca biata cutiuta era blestemata sa se chinuie pana cand va fi pierdut destule piese ca sa nu mai poata fi reparata.

Intr-o zi, Timpul, satul sa o tot primeasca stricata in atelier, se gandise sa o alature altei cutiute. Atunci cand cele doua au inceput sa cante, sunetul lor era asemanator. Atat de asemanator incat cei care ascultau au crezut ca una dintre ele nu canta. Dar inchizandu-le pe rand, au descoperit ca melodia lor era aceeasi si cutiutele se chemau una pe alta. De atunci, cele doua cutiute erau nedespartite. Sunetul lor duios devenise o melodie vesela pe care o cantau amandoua in cor, bucurandu-se fiecare de prezenta celeilalte. Cantau impreuna de dimineata pana seara, fara griji. Iar cei care le ascultau ramaneau vrajiti de sunetul lor, atat de mult, incat tot ce isi puteau dori era ca intr-o zi sa isi gaseasca si ei o pereche alaturi de care sa fie atat de fericiti precum cele doua cutiute.