Iarna Sufletului

In iarna aceea, nu prea se ocupase cu activitatile lui obisnuite. Nu mai citea ca inainte, nu mai scria, nu mai invata, abia daca mai iesea din casa, nu manca si nici macar nu dormea. Absenta vietii din acel anotimp i se agatase de suflet precum un pui la pieptul mamei, cersindu-i toata grija si atentia. Inanimat precum natura, dormea cu ochii deschisi, visand si gandindu-se la tot ce pierduse pana atunci, de parca timpul s-ar fi oprit in loc, iar el ar fi ramas doar cu ce avea, doar cu acele ganduri, fara alta putere decat aceea de a spera in continuare la ceva mai bun.

Letargia care il cuprinsese era doar aparenta. In sufletul lui se dadeau batalii crancene intre multitudinile de idei si sentimente, fiecare cu sustinerea proprie, cu argumente proprii si cu arme nenumarate, lovind direct sau ascuns. Se lupta cu fiecare pe rand pana cand sareau toate pe el precum sacalii infometati, iar atunci li se lasa prada pentru ore intregi in care privirea lui pierduta cauta in zadar o salvare, usoara sau dificila, oricum ar fi fost.

Gandurile acelea il ajutau sa mai scrie uneori, dar nu la fel precum il ajutau muzele lui, oamenii. Se lasase atras in jocurile iluziilor lor de mult prea multe ori incat sa mai aiba incredere in ei. Auzise destule cuvinte incat sa le recunoasca pe cele false si sa le aprecieze pe cele venite din suflete calde sau reci, caci prietene nu ii erau. Le asternea cu grija pe foi, respectand ordinea si linearitatea lor, chiar daca de cele mai multe ori avea impresia ca se invarte intr-un cerc fara scapare.

Cercul acela avea abilitati magice. Pe alocuri, parea ca se deformeaza si ocoleste punctele prin care ar mai fi trecut, asemeni unui labirint viu care isi modifica structura cand el nu era atent. Il incita cu idei si conceptii noi, iar el, ametit de puterea lor deluzorie, intra in jocul lor pana cand fumul se rispea, iar oglinzile se spargeau. Ramanea atunci in aceeasi camera ca intotdeauna, camera lui, cu aceeasi fereastra murdara langa care zaceau aceleasi carti prafuite. Praful imbraca totul in jur, chiar si viata si amintirile lui de pana atunci, chiar si ceasul vechi care se chinuia sa tina pasul cu timpul pe care il indica si care il deranja sau trezea din visare in noptile in care el dormea.

Visele lui erau intunecate precum camera in care dormea. Incerca sa le lumineze cumva, dar calea lor era alta, iar dincolo de apus, nu mai exista intoarcere. Nici macar luna alba si rece nu mai aducea lumina in noptile lui, chiar daca de multe ori lumina ei inunda camera. In lumea viselor, intunericul pusese stapanire asa cum iarna pusese stapanire pe lumea reala. Si tenebrele asteptau undeva, suspendate, asa cum cristalele de gheata isi asteptau caderea in zilele si noptile reci de iarna. De fapt, frigul domnea peste tot, atat in lume, cat si in ganduri. Era iarna... iarna lunga si nemiloasa a sufletului. Iar el astepta inca o primavara... numai ea il putea incalzi asa cum stia ea mai bine.