A Doua Viata

Emma era o femeie fericita. Il iubea pe Tom si el o iubea la randul lui. Nu era barbatul viselor ei, uneori inca tanjea dupa o fosta iubire de-a ei, o obsesie pe care o dezvoltase pentru un tanar care o impresionase profund in adolescenta. Se intrebase multa vreme cum ar fi fost daca relatia ei cu tanarul acela ar fi continuat mai mult decat cele cateva luni in care trecuse mereu de la extaz la agonie din cauza lui. Dar Tom era acum cel care o facea sa zambeasca destul de des si asta o ajutase sa vindece mare parte din cicatricile acelei perioade.

Tom era un tip calm, timid, nu foarte sociabil, dar destul de placut incat sa poata relationa cu ceilalti. Ba chiar fermecator pentru iubita lui, Emma. Se cunosteau deja de ceva timp si asa cum ea suferise dupa un baiat, si el purta urmele adanci ale unei relatii destramate cu ceva timp in urma. O relatie peste care nu reusise sa treaca prea usor pentru ca inca o mai iubea pe cea care il parasise pentru altul. Dar atunci cand a cunoscut-o pe Emma, i-a parut cumva usor sa ii acorde increderea si sa inceapa sa iubeasca din nou, desi credea ca nu va mai putea iubi vreodata.

Impreuna, Tom si Emma formau un cuplu destul de bizar, mai ales ca ea era atrasa de partile spirituale si inclinatiile artistice ale oamenilor, in vreme ce Tom era un om ancorat in realitate, fara inclinatii artistice, cu o gandire destul de cerebrala, care incerca sa nu aiba tangente cu ceilalti mai mult decat ar fi fost cazul. Filosofia nu il atragea catusi de putin, in vreme ce Emma era fascinata de filosofie, arta si oameni, in general. O fascina creatia si ideea de a creea, asa ca incerca sa creeze si ea. Scria din cand in cand, la inceput modest, intr-un jurnal intim pe care, ulterior, a decis sa il arate si altora. Ei au incurajat-o sa scrie, chiar daca tot ce putea scrie avea legatura cu experientele ei de viata. O alta pasiune a ei era fotografia. Ii placea sa surprinda oamenii in diverse ipostaze, asa ca lucra predominant la portrete. Reusise sa ii insufle si lui Tom aceasta pasiune, chiar daca el nu era la fel de fascinat de ceea ce putea realiza. El lucra intr-un mediu ostil pentru ea, printre calculatoare si masini care nu suportau erori sau vise, ci calcule exacte, reale, bazate pe datele obtinute din analizele atente. Ea se dedicase intru totul oamenilor, asa ca lucra intr-un mediu social. Ii placea sa asculte povestile oamenilor si mai ales sa ii ajute sa isi descopere potentialul astfel incat ei sa fie productivi si fericiti. Iar fericirea lor ii aducea si ei o bucatica de fericire, pe langa satisfactia de a-i fi ajutat cand aveau nevoie.

S-ar fi zis ca Tom si Emma se completeaza reciproc si isi ofera reciproc sprijinul de care aveau nevoie. Relatia lor parea o simbioza, un medicament care sa vindece ranile trecutului, o punte intre lume si sinea lor si totodata, o legatura puternica intre doi oameni care se apreciau si respectau reciproc. Aveau incredere unul in altul si stiau cumva ca nu si-ar fi facut rau, daca nu pentru ca se iubeau, macar pentru ca amandoi aveau in memorie gustul amar al dezamagirii. Si pareau destul de maturi incat sa poata rezolva probleme de orice natura.

Insa comunicarea devenise tot mai slaba. Ocupati fiecare cu munca lui, abia daca mai aveau timp sa se intalneasca, desi locuiau in acelasi bloc. Visau ca intr-o zi sa locuiasca impreuna, dar asta nu avea sa se intample prea curand, cel putin nu atat timp cat amandoi locuiau impreuna cu parintii lor. Dar erau tineri si aveau viitorul inainte, asa ca munceau pentru a ajunge acolo unde isi doreau. Iar munca aceasta era si cea care ii separa. Tom parea foarte dedicat slujbei lui si isi lua atributiile in serios, astfel ca biata Emma se vedea nevoita sa isi petreaca mare parte din timpul liber singura sau lucrand la diverse proiecte pe care le-ar fi putut duce la bun sfarsit si la locul de munca, fara prea multe eforturi. Insa avea nevoie sa isi ocupe timpul liber pentru a nu se gandi prea mult la absenta lui Tom. Absenta care in ultima vreme era din ce in ce mai dificil de suportat, asa ca Emma se vedea nevoita sa gaseasca tot mai multe metode prin care sa nu fie nevoita sa se confrunte cu ea.

Intr-o zi neobisnuit de insorita pentru iarna in care se intampla, in biroul ei, cu cateva minute inainte de sfarsitul programului, intra indraznet un tanar chipes, cu zambetul pe buze, facand-o sa se intrebe de ce ar fi vrut sa o viziteze, deoarece oamenii care o vizitau pentru a-i cere ajutorul nu zambeau. Totusi, il saluta si il pofti sa se aseze, dar el refuza politicos:

- Nu vreau sa va retin, stiu ca programul dumneavoastra este aproape de sfarsit – spuse tanarul, zambind. Am venit la dumneavoastra nu pentru a va cere ajutorul, ci pentru a va invita la o cafea si posibil o plimbare, daca nu cumva s-au demodat prea mult, intre timp.

- Dar... dar nici nu ma cunoasteti! spuse Emma, vizibil stanjenita. Si apoi, nu cred ca plimbarile s-au demodat atat de mult, de ce ati crede asta? continua vesela, mirata ca mai exista oameni care fac astfel de lucruri.

- Poate dumneavoastra credeti ca nu va cunosc – raspunse tanarul, calm si cu zambetul pe buze – dar v-am observat de mult si v-am urmarit catusi de putin activitatea. Sper sa nu par obraznic, dar consider ca aveti un zambet mult prea frumos pentru a-l tine inchis intre acesti pereti intr-o astfel de zi insorita precum aceasta. Si ma gandeam ca imi veti permite sa il admir pentru cateva zeci de minute asa cum le permiteti si celor pe care ii primiti in acest birou.

La auzul acestor cuvinte, Emma decise instinctiv sa il tina la distanta pe tanarul indraznet. Cu o usoara indignare in glas, ii raspunse:

- Cred ca va pierdeti timpul degeaba. Eu imi fac treaba aici de mult timp si nu consider ca imi inchid zambetul intre acesti pereti. Din contra, incerc sa-l ofer tuturor, iar atunci cand cei care imi cer ajutorul reusesc ceea ce si-au propus si zambesc la randul lor, imi aduc si mie o parte din acel zambet inapoi. Asa ca v-as sugera sa va pastrati impresiile despre ceea ce credeti ca fac eu aici pentru dumneavoastra si sa nu mai veniti cu astfel de idei lipsite de fundament.

Tanarul, usor dezamagit de reactia Emmei, incerca sa arate ca are intentii bune:

- Imi cer scuze daca propunerea mea v-a ofensat, tot ce imi doream era sa imi acordati ocazia sa va cunosc si sa ma cunoasteti. Iar fundamentul ideilor mele este chiar zambetul dumneavoastra, care imi aduce un strop de fericire de fiecare data cand il vad, este cel mai frumos zambet. Asa ca nu va cer sa va schimbati parerea nici despre ce faceti dumneavoastra, nici despre ce cred altii ca faceti. Dar va rog sa imi acordati sansa de a ma revansa fata de dumneavoastra cu acea cafea sau macar cu plimbarea propusa. Ce ziceti, va asumati riscul de a ma cunoaste?

Emma, pusa in fata unei astfel de provocari, zambi si raspunse afirmativ, inclinand capul. Oricat s-ar fi straduit sa il respinga, nu stia daca privirea lui, zambetul lui sau felul in care spunea acele cuvinte ii placeau, dar era curioasa deja sa afle ce se ascunde in spatele lor.

- Eu sunt Emma – adauga ea dupa o scurta perioada in care el parca astepta inca raspunsul ei. Probabil ca stiai asta deja. Dar trebuie sa stii de pe acum ca am deja pe cineva care imi admira zambetul de mult timp, asa ca te rog sa nu iti faci prea multe sperante cu mine.

- Nici o problema – spuse tanarul, zambind – eram sigur ca o persoana precum dumneavoastra nu poate fi singura. Numele meu este Jim, imi pare bine sa va cunosc!

Au iesit amandoi tacuti, ca si cum se intelegeau doar din priviri. Au ales apoi o cafenea din apropriere, dar nu s-au atins de cafea, pentru ca discutiile dintre ei erau prea aprinse. Nu au observat nici soarele sau parcul prin care s-au plimbat apoi. Discutau despre ei, despre viata, despre relatii si multe altele. Si in vreme ce ea observa tot mai multe conceptii cu care nu era de acord, Jim se gandea la cat de usor i-ar fi sa le schimbe pe ale ei, chiar daca ea credea cu staruinta in ele.

Jim era genul de om sociabil si deschis care incerca sa fie prieten cu toata lumea. Avea asteptari mari de la oameni si de multe ori reusea sa si obtina ceea ce isi propunea. Stia sa se descurce cu refuzurile si sa le transforme in accepturi. Insa viata lui nu se rezuma la prietenii cu ceilalti, asa ca nu era foarte fericit. In secret, si-ar fi dorit ca lumea sa il placa mai mult si sa nu i se mai spuna atat de des ca trebuie sa se maturizeze. Nici Emma nu a pierduse ocazia de a-i spune acelasi lucru, chiar daca o atragea tocmai prin convingerile lui copilaroase si rupte de realitate. Nu putea fi de acord cu ele pentru ca ea avea principii.

Au urmat multe discutii, fata in fata sau la distanta, mai mult sau mai putin aprinse. Reusisera sa se apropie destul de mult. El ii era simpatic ei, in timp ce ea il fermecase de-a dreptul si incerca sa o cucereasca. Ii spusese Emmei ca nu era nimic serios inca intre ea si Tom, iubitul ei, asa ca ar putea incerca macar sa vada ce pierde si sa isi calculeze optiunile inainte de a face o decizie pe care ar fi putut sa o regrete mai tarziu. Ea ar fi vrut sa para de neclintit si sa il faca sa realizeze ca nu si-ar lasa iubitul, dar simpatia ei pentru acest Jim care aparuse de nicaieri si incerca sa ii schimbe convingerile o nelinistea si nu o lasa sa fie ferma. Credea ca este fericita cu Tom, in ciuda faptului ca se vedeau rar, dar nu putea nega ca uneori Jim o facea sa zambeasca sau sa rada in feluri in care Tom nu reusise sau nu ar fi putut.

Jim si Emma incepusera sa petreaca foarte mult timp impreuna, profitand de absenta tot mai indelungata a lui Tom din viata ei. Ea era tot mai ingrijorata din aceasta privinta, pentru ca desi intelegea ca Tom este ocupat cu serviciul si cu prietenii lui, nu intelegea cum putea Jim sa aiba un asemenea efect asupra ei incat sa nu il poata respinge in totalitate. Se gandea ca traieste o viata dubla, cea in care incerca sa fie iubita si cea in care incerca sa fie om si totodata, amica lui Jim. Isi pastra, totusi, capul pe umeri si ii arata cu orice ocazie ca ii este doar amica si nimic mai mult. Iar el incerca sa schimbe acest lucru cu orice pret, dar nu reusea prea mult. Uneori isi spunea ca o detesta, uneori se detesta singur pentru ca nu putea sa nu se gandeasca la ea, dar de cele mai multe ori visa cu ochii deschisi la zambetul ei si la cat de fericit era cu ea.

Intr-o zi, se gandi sa ii faca o surpriza, asa ca merse sa o viziteze. Dar nu oricum, ci cu o foaie mare si alba pe care scrisese cat putea el de frumos „Te iubesc!”. O anuntase sa priveasca afara pe fereastra, iar cand a vazut-o la geam, i-a aratat hartia. Ea ii facu semn sa ascunda hartia si apoi, nemultumita, ii explica la telefon ca nu se putea sa faca astfel de gesturi, pentru ca ei nu erau iubiti, iar cineva din bloc ar fi putut observa gestul si l-ar fi putut informa pe iubitul ei, Tom.

In clipa aceea, Emmei ii era clar ca trebuie sa incheie legatura aceasta injusta dintre ea si acel om care ajunsese sa o iubeasca, desi ea incercase in toate felurile sa il convinga ca nu poate exista nici o relatie intre ei. Asa ca lua decizia sa puna punct aventurii dintre ea si Jim si sa incerce sa se multumeasca doar cu Tom. Evident, decizia aceasta l-a deranjat pe Jim, deoarece detesta sa fie mereu pe planul secundar. Incepuse sa il urasca din ce in ce mai mult pe acel barbat care il tinea departe de femeia visurilor lui, dar in acelasi timp se condamna singur pentru ca se indragostise de o himera.

Tom avea incredere in Emma, astfel ca nu isi punea prea multe intrebari despre cum isi petrecea ea timpul liber singura, in lipsa lui. Stia ca lucreaza cu multi oameni, dar nu se ingrijora pentru ca ea il iubea numai pe el si ii demonstrase asta in nenumarate randuri. Dar cand cineva i-a spus ca iubita lui se intalneste cu un barbat care ii face declaratii de dragoste sub fereastra, ceva in interiorul lui s-a prabusit atat de puternic, incat a tras dupa toate convingerile lui despre ea. Ar fi vrut sa nu creada, dar experienta anterioara nu ii dadea pace, incepuse sa il bantuie din nou. Cu toate acestea, nu i-a spus nimic. Stia ca orice ar fi facut ea, se intamplase si din vina lui, pentru ca nu ii mai acordase la fel de multa atentie ca la inceput, iar timpul lui liber era prea putin pentru a-i mai permite sa o vada atat cat isi doreau amandoi. Discutasera de multe ori despre distanta pe care locul lui de munca o crease intre ei, dar stiau amandoi la fel de bine ca avea nevoie de acel loc de munca pentru a-si asigura necesarul zilnic. Iar ea paruse ca il intelege destul de bine, asa ca se gandea ca, totusi, Emma nu i-ar face rau.

Initial, a incercat din rasputeri sa nu creada, insa apoi nu a putut sa nu observe cum ea zambea tot mai des, in ciuda faptului ca el nu reusea sa fie la fel de fericit. Stia ca zambetul si fericirea ei nu mai au legatura cu el, nu aveau cum din moment ce el nu era langa ea la fel de mult precum fusese pana atunci. La fel de putin conta si ca ea incerca sa ii arate ca il iubeste si ca nu se schimbase nimic intre ei. Constientizau amandoi ca legatura dintre ei se rupea, fir cu fir, in fiecare zi, pana cand s-ar fi rupt si ultimul fir si ar fi ramas doi necunoscuti, asa cum erau in prima zi in care s-au cunoscut.

Intr-o zi, dupa ce Emma luase de mult hotararea sa renunte la legatura ei cu Jim, Tom o invita la o cafea. Coincidenta sau nu, s-a prezentat la biroul ei si a condus-o in aceeasi cafenea in care ea si Jim au apucat sa se cunoasca. In fata cafenelei, Emma s-a oprit putin, ca si cum ar fi intrat pe o scena pe care trebuia sa dea o reprezentatie si incerca sa isi calmeze emotiile. Tom observase, dar se prefacea ca nu ia in seama. Ii tinea usa deschisa si dupa cateva secunde, o intreba, zambind:

- Intri? Sau nu iti place portarul?

- Sigur, scuze – raspunse ea, ca si cum ar fi trezit-o dintr-un vis.

S-au asezat la o masa distanta de masa la care ea si Jim statusera pentru prima oara. La masa aceea statea acum un alt cuplu, zambind si discutand asa cum si ea discutase cu Jim atunci. Iar ea nu putea sa nu le mai arunce cate o privire, amintindu-si fragmente din discutiile pe care le purtasera. Tom se vedea nevoit sa astepte ca ea sa isi indrepte din nou atentia asupra lui si deseori repeta frazele pe care ea, involuntar, le auzea, dar le lasa sa treaca printre gandurile despre ea si Jim. La un moment dat, pierzandu-si rabdarea, Tom ii spuse raspicat:

- Am aflat de aventura ta cu acel barbat. Ai fi putut sa imi spui si mie ca nu iti mai sunt de ajuns si as fi inteles. Credeam ca am stabilit de comun acord ca putem discuta...

- Orice! Da, stiu, iubitule, si imi pare rau – adauga Emma rapid, pe un ton afectuos. Nu am vrut sa te ranesc, dar nu stiam cum sa procedez. Acel barbat a aparut din senin intr-un moment in care tu dispareai tot mai mult si tot mai des. Este numai vina mea, am incercat sa ma tin departe de el si nu am reusit. Dar te rog sa ma crezi ca am incetat orice legatura cu el, stii bine ca nu ti-as face una ca asta.

Cu lacrimi in ochi de aceasta data, adauga:

- Imi pare la fel de rau ca te-am pus in situatia de a afla din alta sursa decat mine, dar nu am putut sa te privesc in ochi si sa iti spun ca exista un alt barbat care sa ma faca sa zambesc. As face orice sa dau timpul inapoi si sa nu il fi primit in biroul meu atunci cand a venit prima data, dar nu am cum. Te rog sa intelegi, te implor... nu am vrut! Am incercat sa il resping, dar el a insistat iar eu... eu am cedat. Trebuia sa fiu mai puternica, stiu... dar nu m-am putut abtine. Trebuie sa intelegi, am vrut doar sa nu ma mai simt atat de singura... cautam un refugiu in lipsa ta si el a parut cel mai la indemana. Dar s-a terminat, crede-ma!

In tot acest timp, Tom o ascultase calm, linistit si atent. O privea cu atentie si ar fi vrut sa ii stearga lacrimile, dar stia ca ar fi intrerupt-o inutil, pentru ca ea nu ar mai fi putut spune nimic si ar fi izbucnit si mai tare in plans. Emma era o fire emotiva, iar el invatase asta cu mult timp in urma. Asa ca atunci cand ea s-a oprit, a luat-o de mana, a privit-o in ochi si, vizibil mahnit, incepu sa ii spuna ca el nu mai poate avea incredere in ea:

- Te rog sa intelegi ca nu e nimic personal. Sunt constient ca nu mi-ai fi facut rau si ca te-ai oprit inainte ca situatia sa degenereze prea mult, dar simplul fapt ca s-a intamplat o astfel de situatie ma pune serios pe ganduri. Si nu pot sa nu imi amintesc ca am mai fost intr-o situatie asemanatoare. Imi pare rau, draga Emma... cred ca problema este la mine si am nevoie de putin timp singur, sa pot sa inteleg ce se intampla cu mine...

Dar Emma il intrerupse din nou, vizibil speriata:

- Tom! Te rog, iubitule! Nu imi face asta, nu acum. De ce nu poti sa ma crezi? S-a terminat, intre mine si acel om nu mai exista nimic, ne-am luat adio acum cateva saptamani si de atunci nu mai stiu nimic despre el... si nici nu ma mai intereseaza! Te rog... imi pare rau pentru ce am facut, dar iti promit... iti jur ca nu se va mai repeta! Nu ma lasa singura, te rog... am nevoie de tine, Tom! Te iubesc... esti singurul pe care l-am putut iubi atat de mult si singurul in care am avut atat de multa incredere. Stiu ca ce am facut este grav, dar te rog sa intelegi... nu a fost cu intentie! Te rog, Tom, ramai... nu e nici o problema la tine...

- Ba da – o intrerupse el. Trebuie sa fie o problema, stiu ca nu ti-am acordat prea multa atentie in ultimul timp, am avut multe probleme la munca si in familie si te-am neglijat. Asta nu este vina ta. Si te inteleg, inteleg de ce l-ai agreat si de ce s-a apropiat atat de mult de tine.

- Dar nu l-am agreat, Tom, intelege! El a insistat, eu doar am cedat, fara sa vreau... nu inteleg ce a fost cu mine. Crede-ma ca te iubesc si as face orice ca situatia asta sa nu se fi intamplat!

- Dar s-a intamplat, Emma. Nu poti nega asta, asa cum nu poti nega nici ca eu am creat mare parte din circumstantele in care s-a intamplat.

- Of, Tom! Nu e vina ta, intelege-ma. Am acceptat faptul ca esti ocupat cu munca, stiu ca ai probleme si ca ai nevoie de bani... nu sunt absurda, Tom!

- Nu a spus nimeni ca esti absurda... din contra, nici eu nu sunt si te inteleg. Dar trebuie sa intelegi si tu ca eu chiar am nevoie de aceasta perioada in care sa ma gandesc singur la ce se intampla cu mine si poate, pana atunci, sa mai rezolv si din probleme. Imi pare rau, Emma, dar nu pot continua, nu vreau sa fiu o povara pentru tine si nici sa te simti vinovata degeaba... Nu vreau sa iti pun pe umeri toate sarcinile mele.

- Dar nu esti o povara, Tom, intelege! E vina mea, imi pare rau, dar nu vreau sa ma lasi singura, nu acum! Am nevoie de tine, stiu ca am gresit, dar te rog sa ma ierti si sa ma intelegi!

Insa Tom nu mai raspunse. Era constient ca orice ar fi zis, era o situatie dificila si nu ar fi convins-o nicicum ca asa este mai bine. Emma era foarte refractara, nu o putea convinge nimeni ca ceea ce crede ea este gresit. Iar atunci cand realiza, de obicei era prea tarziu. Ii spuse grabit ca trebuie sa plece, se ridica si iesi din cafenea. Emma ar fi vrut sa se ridice si sa alerge dupa el, dar nu putea. Lacrimile ii curgeau din ochi si cadeau in ceasca de cafea pe care si acum, ca si atunci cand il cunoscuse pe Jim, nu o atinsese. Vocea i se pierduse, simtea un nod in gat si parca toata cafeneaua ii cazuse in cap... Tot ce isi dorea in acea clipa era sa dispara de pe fata pamantului. A durat cateva minute pana sa se poata aduna si sa plece acasa, pe jos, pe drumuri ocolite, cu privirea plecata, ferindu-se de oameni precum un criminal care nu voia sa fie recunoscut.

Ajunsa in fata cutiei postale, observa o hartie impaturita atent si pe jumatate introdusa in cutie. Curioasa, o trase afara si incepu sa citeasca. Scrisul ii era familiar, iar adresarea o facu sa inteleaga imediat cine o scrisese:

„Draga Emma,

Te rog sa ma ierti pentru ca te-am lasat singura in cafenea, dar stii si tu destul de bine ca nu as fi avut sanse sa te conving ca ceea ce iti spuneam eu este si ceea ce imi doresc si ca nu e vina ta pentru asta. Imi pare rau pentru ce s-a intamplat si nu esti singura care ar vrea sa dea timpul inapoi si sa procedeze altfel. Dar, scumpa mea, stii destul de bine ca acest lucru este imposibil. Ceea ce s-a intamplat intre tine si acel barbat era inevitabil si nu este prima oara cand patesc asa ceva cu o femeie. Tocmai de aceea sunt convins ca problema este, de fapt, la mine. Nu stiu cum as putea sa mai repar ceva intre noi, este evident ca s-au intamplat prea multe si ne-am departat prea mult unul de altul. Eu voi pleca pentru un timp, am nevoie de singuratate. Te rog sa nu ma astepti, ar fi prea dificil sa ma gandesc la tine sau la noi in acest timp si sa ma intorc la ce avem noi acum, caci ce avem noi acum este doar amintirea a ceea ce a fost. Iti urez mult noroc in viata si sa iti gasesti adevarata fericire alaturi de cine vrei tu, chiar daca iti va fi greu. Intr-o buna zi, vei intelege de ce am luat aceasta decizie. Te rog sa ma ierti pentru tot raul pricinuit.

Cu sincere regrete, Tom.

P.S.: Te iubesc, te-am iubit si te voi iubi mereu, chiar daca nu vom mai fi impreuna. Vei fi mereu Emma mea scumpa.”

Citind aceste randuri, inima Emmei incepuse sa bata din ce in ce mai tare... pana cand a aflat ca iubitul ei decide sa plece. Atunci s-a oprit. Iar dupa ce a terminat de citit, Emma cazu. Nu se mai putea tine pe picioare. Plangea in continuu de cand plecase el din cafenea, nici macar nu stia cum reusise sa ajunga la blocul in care locuia. Iar acum isi dorea sa nu mai fi ajuns vreodata si sa nu fi citit blestemata aceea de scrisoare. Desi il iubea, nu se putu abtine sa nu se gandeasca la cat de las era pentru ca alesese tocmai aceasta cale dintre toate! Ramase acolo, intinsa pe cimentul rece, plangand si suspinand.

De cand Emma alesese sa ramana cu iubitul ei, Jim trecuse prin multe. La inceput, era furios. Apoi, se linistise. Dar furia revenea din nou cand isi amintea cum fusese atat de naiv incat sa se indragosteasca de ea. Si atunci se refugia in alcool. Aflase de la un doctor – tovaras de pahar – ca va muri curand, iar moartea lui va fi inevitabila. Chestia asta nu il speriase, ci din contra, se bucura ca nu i se va prelungi prea mult agonia.

Intr-o seara, mergand la barul lui preferat, cunoscu pe cineva. El, suparat, statea la masa singur, avand in fata o sticla care parea ca se umple singura din nou si din nou, iar paharul lui era prea mic sa o mai goleasca. Stand cu capul sprijinit in palme si privirea plecata, auzi o voce feminina intrebandu-l:

- O astepti, dar nu mai vine?

Fara sa ridice macar privirea, Jim raspunse:

- Nu am chef de glume proaste, va rog... nu mai vine de mult timp, nu numai in seara asta. Dar ce importanta are?

Vocea continua:

- Pai daca ea nu mai vine, poate ar trebui sa nu o mai astepti. Poate ar trebui sa chemi pe altcineva. Sau poate ar trebui sa ma inviti sa ma asez, nu crezi?

Indignat de o asemenea indrazneala, Jim ridica nervos privirea. In fata lui se afla o tanara domnisoara inalta, cu parul roscat, imbracata intr-o rochie nici prea decenta, nici prea decoltata, cu un zambet larg si niste ochi mari care il priveau fix. Desi initial voia sa o mustre, dupa ce a vazut-o, cuvintele i s-au oprit pe varful limbii. Dupa cateva secunde, domnisoara continua:

- Mai astept mult!?

- Nu – raspunse el, timid. Sigur, poti sa te asezi, dar nu te astepta sa fiu o companie prea placuta...

Zambetul si firea lui sociabila nu mai existau de ceva vreme. Daca pana atunci era prieten cu toata lumea, de cand se certase cu Emma, Jim nu se mai intelegea cu nimeni. Orice gest il deranja pentru ca ii amintea de ea, orice loc era pustiu fara ea, orice gluma despre el era o jignire si toti oamenii erau inferiori ei, asa ca nu meritau atentia lui. Prins intre ura fata de el insusi si ura fata de ea, nu stia ce ar fi vrut mai mult: sa se impace cu ea sau sa nu o fi cunoscut vreodata. Si parca ambele variante i-ar fi adus la fel de multa fericire.

La asta se gandea si in clipa in care domnisoara roscata il intrerupsese atat de indraznet. Dar cand si-a ridicat privirea si a vazut-o, totul a disparut, ca prin minune. S-a simtit dator sa discute cu ea. A aflat ca se numeste Helen, ca aspira sa devina o actrita celebra si ca el ii atrasese atentia pentru ca era singurul care statea la o masa cu sticla, in loc de o alta persoana cu care sa isi impartaseasca povestea. Asa ca ii povesti despre iubirea lui, Emma, si despre cat de naiv fusese cand se indragostise de ea. La inceput, Helen radea, dar apoi, vazand ca el chiar sufera, isi ceru scuze si ii spuse ca atunci cand te joci cu focul, risti sa te arzi, pentru ca focul este un element incontrolabil. Nu poate decide nimeni cand si cum sa arda, asa ca nu era vina lui ca se indragostise de ea. Ii multumi apoi pentru ca i-a tinut companie si pleca in stilul ei caracteristic, inainte ca el sa apuce sa o intrebe care era povestea ei.

Din seara aceea, Helen si Jim incepusera sa se intalneasca intamplator. Prima data au mers cu autobuzul impreuna, el la munca, iar ea in vizita la prietena ei. El o observase, dar ea nu il vazuse, asa ca nu au discutat. A doua ocazie a fost in acelasi bar in care se cunoscusera. De data aceasta, el statea la bar, iar ea l-a observat in drumul ei spre iesire. Crezuse ca el incerca sa o revada, dar se gandise sa il lase sa mai fiarba putin pana cand sa il abordeze. In autobuz, in bar, la cumparaturi, la concert, se intalneau mereu... El avea impresia ca ea il urmareste, in vreme ce ea era convinsa ca barbatul acela cu chip de copil o place foarte mult. Asa ca au inceput sa se apropie si sa isi programeze intalnirile, ca sa nu mai fie simple coincidente.

Helen era o persoana sociabila si deseori parea de moravuri usoare, mai ales pentru ca ii placea sa atraga atentia asupra ei. Era independenta (sau cel putin asa se considera ea) si uneori mizantropa. Probabil ca dezamagise multi oameni, dar nu ii pasa prea mult, caci la randul ei, fusese dezamagita de multi. Incerca sa se dezica de slabiciunile umanitatii si aspira la o viata eterna in care sa ii observe pe ceilalti si sa se amuze pe seama erorilor si defectelor lor, eventual sa si profite de ele. Nu era o persoana foarte extravaganta, dar nu putea fi inclusa nici in randul celor multi, pentru ca nu s-ar fi incadrat in peisaj, iar spiritul ei libertin o facea sa isi doreasca mereu sa se evidentieze. Visa la cariera de actrita pentru ca o actrita vesnic tanara ar fi fost cea mai cunoscuta si cea mai apreciata de catre public. Si in acelasi timp, ar fi putut manipula foarte usor oamenii.

Dar pe Jim nu reusea sa il manipuleze. Nu putea nici macar sa il convinga ca nu il urmarise atata timp, ci fusese doar o coincidenta ca se intalnisera de mai multe ori. Nici Jim nu o putea convinge ca el o iubeste pe Emma si nu ar putea sa o placa indeajuns incat sa o caute in continuare. Asa ca singura solutie era sub forma intalnirilor lor, care ar fi trebuit sa decida cat de mult se plac si cat de mult fusese coincidenta. Helen era furioasa pe neputinta de a-l manipula pe Jim, iar el era furios pe abilitatea ei de a-l face sa zambeasca, in ciuda faptului ca nu mai zambise de cand o pierduse pe Emma. Amandoi erau decisi sa nu cedeze si sa se tina pe pozitii.

Intr-o seara, fiind impreuna in oras, Helen il invita pe Jim sa o conduca acasa. El, intrigat de aceasta propunere, accepta cu greu. Ea ii multumi pentru ca a ales sa fie un cavaler, insa el nu se putea abtine sa nu se intrebe ce avea ea in minte. Si nu mica i-a fost mirarea sa afle ca Helen locuia in acelasi bloc in care locuia si Emma. Desigur, in fata blocului, amintirile au navalit rapid in mintea lui, astfel ca nu mai auzea intrebarile pe care Helen i le adresa insistent. Intr-un sfarsit, ii atrase atentia una dintre ele:

- Ai vazut cumva o stafie?

- Mmm... nu – raspunse el, confuz. Numai ca... aici... nu mai conteaza. Imi cer scuze, ce spuneai?

- Te intrebam daca vrei sa urci pana in apartament – raspunse Helen – dar observ ca nu ti-a fost pe plac intrebarea.

- Aaa... ba da, stai linistita... doar ca... ma gandeam la ceva si nu am fost atent. Sigur, hai ca urc, am ceva timp liber, nu ma grabesc...

- Esti sigur? Nu pari convins...

- Ba da, sunt convins. Hai! Ce mai asteptam?

Au petrecut seara vizionand un film impreuna, dar filmul nu contase pentru ca nu s-au putut abtine sa nu discute. El i-a explicat ca in acel bloc statea si cea pentru care ajunsese in acea stare deplorabila si de aceea ezitase in fata scarii... Helen il imbratisa si ii spuse ca totul a trecut si sa o dea uitarii pe acea femeie, pentru ca acum o avea pe ea. Mirat, Jim ii raspunse ca nu stie ce sa creada si ca totul se intamplase prea repede ca sa realizeze, dar fu intrerupt de un sarut apasat al ei. In clipa aceea, pentru prima data dupa multa vreme, nu isi mai aminti de cum era obligat sa ii fure saruturi Emmei, ci se trezi pus in fata acelei femei superbe care parea sa simta ceva pentru el. Si realiza ca – exceptand ocaziile in care povestea despre ea, nu se mai gandise la Emma aproximativ deloc, ci numai la Helen. Zambind, ii multumi acesteia pentru tot ce facuse pentru el, plecand in fuga. Era vesel, dar nu voia sa profite de acea ocazie daca nu era inca sigur de ce simte si el.

Iesind din lift, Jim se grabi spre usa scarii. Vesel, cum era, nu observa hartia mare de pe jos mazagalita in graba cu cateva randuri. Dar cu greu ar fi putut evita sa observe o femeie intinsa in fata cutiilor postale, plangand. La inceput, a avut intentia sa o ajute, dar, imediat dupa ce s-a apropiat de ea, a realizat cine era si avu un soc. Nu stia daca sa o lase in pace sau sa o ajute sa se ridice. Presupuse ca ar fi mai rau sa o lase acolo, pe cimentul rece, asa ca decise sa o ridice. Fara sa spuna un cuvant, incerca sa o intoarca pe Emma cu fata in sus si sa o ajute sa se ridice. Speriata, femeia intoarse imediat privirea catre cel care o cuprinsese cu ambele maini. Printre lacrimi, observa cu greu cine era si ii multumi.

- Nu ai pentru ce – ii raspunse Jim, timid, dar ingrijorat. Ce ai patit?

Recunoscand vocea, Emma rabufni:

- TU! Dintre toti, tocmai TU! Ce cauti aici? Tu chiar nu realizezi cat rau mi-ai facut!? Te urasc! Nu vreau sa te mai vad! Dispari! Lasa-ma sa sufar singura, dar nu ma mai chinui! Te rog, pleaca! Nu vreau sa te mai vad!

- Dar... ce am facut eu!? raspunse Jim, socat.

- Mi-ai distrus viata, asta ai facut! Afla ca iubitul meu, Tom, m-a parasit din cauza ta! Esti fericit acum? Nu asta iti doreai!?

- Nu, cum poti spune asa ceva!? Tot ce mi-am dorit era sa te fac fericita, Emma! Stii bine asta! Si nu am fost deloc fericit cand mi-ai spus ca ramai cu el, dar nu aveam nici un motiv sa iti fac vreun rau. Orice crezi tu ca am facut, nu am facut. Am fost singur de atunci si nu am vrut sa vorbesc cu nimeni, nu aveam de ce. Ce s-a intamplat? De ce te-a parasit?

- Nu mai conteaza, Jim... totul s-a terminat... viata mea nu mai are rost...

- Nu spune asta, Emma! Esti tanara, ai viitorul inainte, vei mai cunoaste destui barbati si poate ei vor sti sa te si pastreze – spuse Jim, din ce in ce mai uimit si ingrijorat. Nu ar fi crezut ca va avea puterea sa refuze o eventuala ocazie de a fi impreuna cu Emma., dar acum se vedea impingand-o in bratele altor barbati.

- Nenorocitule! il intrerupse Emma, plangand si mai tare. Stiam eu! Asta a fost si scopul tau, de la bun inceput! Sa ma desparti de persoana care m-a iubit cel mai mult. Nu te voi ierta niciodata – adauga iesind in fuga.

-  Nu e adevarat! Voiam sa fim impreuna! Stai! striga Jim, indignat.

Dar era prea tarziu. Emma se suise intr-un taxi aflat in fata blocului si plecase. Suparat, Jim se gandi sa se intoarca la Helen si sa ii povesteasca. Dar isi spuse singur ca era o poveste prea complicata pentru ora aceea tarzie, asa ca decise sa o pastreze pentru alta ocazie. Si apoi, nu era o poveste, ci o adevarata victorie. Reusise imposibilul: sa o infrunte pe cea care il condamnase la suferinta pentru o iubire imposibila. Si iesise invingator, chiar daca nu ii convenea impresia cu care ramasese ea despre el. Se hotari sa pastreze victoria pentru el si sa se bucure de noua lui cucerire, Helen. Acea femeie care il acceptase de la bun inceput asa cum era el, cu bune si cu rele, fara sa ii spuna sa se maturizeze, fara sa ii reproseze ca are convingeri gresite si fara sa il acuze inutil pentru defectele de care era oricum constient. Era fericit ca il gasise si ar fi vrut sa o pastreze pentru totdeauna.

In seara in care o parasise pe Emma, ceva se rupsese in interiorul lui Tom, irecuperabil. Si nu era doar inima lui, care ar fi vrut sa ramana alaturi de ea. Regreta multe, dar cel mai mult regreta ca o neglijase si ca nu fusese atent cand ea incepuse sa zambeasca si in lipsa lui. Ar fi putut preveni totul, ar fi putut repara la timp raul care se instalase intre ei. Ar fi putut face multe, dar nu le facuse. Si nu se putea ierta. Asa ca alese sa plece departe de toti, intr-o tara straina, un loc nou pentru el unde sa nu aiba legaturi cu nimeni. Pentru ca nu stia unde, optase pentru prima destinatie pe care o mentionase persoana de la agentia de voiaj cu care discutase.

In ziua in care trebuia sa plece, Tom simtea cum o parte din el ar fi vrut sa ramana cu Emma, iar cealalta sa plece si sa isi rezolve problemele pe care era constient ca le are. Dar nu putea face asta si stia ca plecarea lui, insuportabila atunci, ar fi adus mai multa fericire in timp decat ar fi putut aduce el. Si mai ales, ar fi adus liniste, atat pentru ea, cat si pentru el. Stia ca va fi greu pentru amandoi, la inceput, dar la fel stia si ca nu era prima despartire si se vor descurca ei, cumva. Asa ca pleca spre aeroport cu inima indoita, gandindu-se la ce facea si cum sa isi faca ordine in viata, in acelasi timp. Nu avusese timp sa observe peisajul pe drum, abia schimbase cateva vorbe cu soferul de taxi si se asezase intr-un loc retras, asteptand imbarcarea in avion. Insa asteptarea lui fu intrerupta de o aparitie neasteptata: o femeie imbracata elegant, cu o palarie cu boruri largi, inflorata, venea spre el zambind. O recunoscu imediat, era Sonia, fosta lui iubita din liceu, cea care il parasise pentru alt barbat. Era singura, carand dupa ea un geamantan mare, roz, care parea destul de greoi, pentru ca biata femeie se chinuia sa il traga.

- Buna! o saluta Tom, cu o fata crispata. Ce faci aici? adauga pe un ton scazut, ca si cum nu voia sa fie auzit.

- Buna, Tom!  As putea sa te intreb acelasi lucru... ciudata intamplare sa dau de tine tocmai aici, tocmai acum. Plec intr-o vacanta, ce crezi ca as putea face? Presupun ca tu pleci la munca, undeva... ca nu te vad prea vesel. Sau te gandesti la ai tai, care vor ramane in tara?

- Eee, nu conteaza... ma gandesc la cine va ramane, dar tot in vacanta plec si eu. Insa e o vacanta de care aveam nevoie, asa ca ar trebui sa nu ma mai gandesc la altii, ci la mine, nu?

- Pai... da, presupun. Dar nu pe mine trebuie sa ma intrebi, Tom. Chiar ma mir ca te-am gasit... dupa atat timp, abia daca te-am recunoscut. Te-ai schimbat atat de mult, dar parca ai fi acelasi, asa cum mi te amintesc... Tie cum ti se pare, eu m-am schimbat sau nu?

- Esti la fel de frumoasa ca atunci cand te-am cunoscut, Sonia...

- Iar tu la fel de dragut ca intotdeauna – il intrerupse ea, zambind.

Iar el nu isi mai muta privirea de la zambetul ei. Afla de la ea ca pleca in aceeasi tara ca si el, pentru o perioada ceva mai lunga decat planuise el. Ii povesti ce patise cu Emma. Sonia era singura, iar cel pentru care il parasise pe Tom se dovedise a fi un insensibil caruia nu ii pasa decat de bani. Ea aflase ca va muri in curand, de la un doctor pe care il intalnise intr-un autobuz, in drumul spre munca. Acesta o analizase atent si o intrebase despre problemele ei, dar ea nu isi amintea sa fi avut vreo problema. Cu toate acestea, ideea ca ar putea muri curand o speriase, pentru ca ea nu facuse multe dintre lucrurile pe care isi propusese sa le faca in viata ei. Iar unul dintre ele era acea excursie. Si intalnirea cu Tom nu putea fi altceva decat un semn ca luase decizia corecta, in opinia ei. Dar el o dezaproba, spunandu-i ca el a ales la intamplare si ca doar avea nevoie de timp singur. Insa ea ii spuse ca o astfel de experienta nu trebuie traita de unul singur si il convinse sa o insoteasca in aventurile pe care le planuise ea, promitandu-i experiente de neuitat si ca nu il va stresa.

Sonia era genul de persoana destul de timida si educata, care nu ar fi facut nimic exagerat sau extravagant. Fusese indecisa mare parte din viata ei, desi avea o idee vaga despre ce isi dorea de la viata si cum sa obtina. O speria gandul de a sta in acelasi loc prea mult, dar avea nevoie de linistea si siguranta unui camin sigur. Cand il parasise pe Tom, o facuse pentru ca cel care i-a luat locul parea sa ii poata oferi siguranta de care ea avea atat de multa nevoie. Insa viata i-a oferit o lectie destul de aspra si s-a vazut, la randul ei, abandonata si inlocuita de o femeie mult mai in varsta, dar cu posibilitati materiale mult mai bune. Nici ea nu era o oarecare, insa, dovada fiind tocmai excursia indelungata pe care o planificase.

Timp de trei luni de zile, ea si Tom au avut parte de cele mai exuberante activitati, participand la diverse evenimente sociale, excursii, expeditii si plimbari. Prietenia dintre ei parea mai puternica decat oricand, atat de puternica incat aprinsese flacari stinse de mult in inimile celor doi. Curand, el uitase de Emma si motivele plecarii lui. Tot ceea ce ii trecea prin minte era ce va urma alaturi de Sonia... si nu doar a doua zi, cand urmau noi evenimente la care sa participe, ci si in viitorul mai indepartat. Se intreba daca ea il mai iubeste si daca ar fi dispusa sa reia relatia lor. Iar raspunsul ei nu a intarziat sa apara. Curand, ea ii spuse ca ii pare rau ca l-a parasit si ca s-a convins ca el chiar a iubit-o si a fost singurul baiat care a facut-o fericita. Iar acum, cand era un barbat in toata firea, ar fi fost fericita daca el ar fi dorit sa ii fie alaturi pana la adanci batraneti... sa fie tatal viitorilor ei copii si sotul ei.

In fata unei astfel de idei, Tom dadu inapoi. Dar dragostea pentru ea il facea sa uite ca era persoana pe care o detestase cel mai mult candva. Acum era persoana pe care o iubea cel mai mult si putea sa aiba incredere in ea, chiar daca ii inselase asteptarile prima data. Spera ca de data aceea sa fie bine si era convins ca ea adusese inapoi acea parte din el pe care el o crezuse pierduta cand se despartise de Emma. Si mai ales, se bucura de fericirea si linistea pe care i le oferea Sonia.

In seara in care citise scrisoarea lui Tom si il reintalnise pe Jim, viata Emmei luase o turnura extrem de tragica. Disperata, ea incercase sa ia legatura cu Tom, dar nu reusise. La fel si cand incercase sa ia legatura cu fosta ei obsesie, fosti colegi sau macar cunostinte carora sa le ceara ajutorul. Nu le putea spune parintilor ei ce facuse, nu se simtea in stare. Stia ca ar fi mustrat-o aspru pentru greseala ei si nu de asta avea nevoie in acel moment. Se intoarse, pe rand, in cafeneaua unde, cu cateva ore inainte, discutase cu iubitul ei, apoi in parcul in care se plimbase cu Jim de atatea ori, apoi acasa, unde nu a putut ramane din cauza scrisorii care parca o urma tot timpul si isi revarsa literele de foc asupra ei. De acolo pleca cu gandul ca viata ei nu mai are rost si trebuie sa o sfarseasca. Era convinsa ca isi ratase fericirea. Astfel ca dupa multe ganduri si multe drumuri, se arunca in fata unui camion care trecea in viteza pe un bulevard. Soferul incerca sa o evite, dar femeia care i se aruncase in fata il surprinsese si tot ce reusi a fost sa traga de volan si sa o loveasca intr-o parte, oprindu-se intr-o masina parcata. Cu toate acestea, impactul fusese devastator, aruncand-o pe Emma cativa metri prin aer inainte sa aterizeze pe asfaltul rece si negru.

Pentru Michael, doctor la principalul spital din orasul in care locuia, fusese o seara de garda destul de linistita. Nu existau pacienti cu traume majore. Cateva leziuni minore, luxatii sau fracturi, o toxiinfectie alimentara si doua arsuri erau toate urgentele pe care le primise in acea seara. Dar, spre dimineata, se anunta prin statia de ambulanta o urgenta majora care venea spre spital. O femeie fusese lovita de un camion si necesita ingrijiri speciale.

Michael, doctor cu experienta, era un om misterios, despre care multi nu stiau ce sa spuna. Insa el parea ca poate spune cate ceva despre fiecare. Analiza oamenii si discuta cu ei, dandu-le sfaturi si idei. Ii placea sa ii ajute pe toti si se mandrea ca nimeni nu scapase din mana lui fara sa isi schimbe putin situatia. Avea obiceiul de a aduce vesti proaste intr-un anume fel incat oamenii sa se gandeasca mai putin la ce aflau si mai mult la consecinte sau circumstante si cum puteau schimba lucrurile. Era un om bun care ar fi impartit tot ce avea cu oricine ar fi avut nevoie. Dar era singur tocmai din cauza misterului care il invaluia.

Doctorul pregatise deja sala de operatii si personalul, asa ca astepta linistit sosirea pacientei, care nu a intarziat sa apara. Pacienta prezenta leziuni si traumatisme severe, pierduse mult sange si abia mai respira, ajutata de aparate, fiind in coma. A fost dusa direct in sala de operatii, iar operatia a durat 5 ore. Parintii, anuntati intre timp de catre politie, sosisera la spital si asteptau sa afle cum se simte fata lor. Nu intelegeau ce se intamplase, cu ore in urma vorbisera cu ea la biroul ei si era bine, mergea la o cafenea cu iubitul ei si urma sa mearga apoi acasa, insa acasa nu a mai ajuns in seara aceea.

Doctorul Michael, iesit din operatie, aflase ca parintii femeii il asteptau, asa ca merse la ei sa le dea detalii despre situatia ei:

- Domnule, doamna... nu am sa va mint: fiica dumneavoastra este intr-o stare foarte grava. Va asigur ca personalul medical face toate eforturile pentru a o ajuta, dar in acest moment totul depinde numai de ea si de dorinta ei de a mai trai. Daca nu va lupta singura pentru viata ei, noi nu avem cum sa o ajutam. Din cauza traumatismelor a intrat in coma si acum ne bazam pe creierul ei sa isi reia singur activitatea. Pana atunci va ramane conectata la aparate. Imi pare rau si va asigur inca o data ca vom face tot posibilul pentru ca ea sa se recupereze cat mai repede. O puteti vedea, daca doriti, dar incercati sa nu o atingeti sau miscati, este important sa nu o stresam in vreun fel.

Mama Emmei incepuse sa planga de la primele cuvinte. Tatal, emotionat si el, intreba cu o voce tremuranda:

- Dar... domnule doctor... cine este nemernicul care a lovit-o si de ce... de ce a facut asta? Era beat? Ce... ce scuza are!?

- Nu, domnule, nu consumase alcool – raspunse doctorul. Soferul este un om de 45 ani, cu trei copii si o sotie acasa. Era prima lui cursa de noapte, transporta legume pentru un restaurant. Facea ture suplimentare pentru ca are un credit de platit si banii nu ii mai ajung. A spus ca fata dumneavoastra i s-a aruncat in fata in ultimul moment, ca si cum si-ar fi dorit sa fie lovita. A incercat sa o evite dar a fost prea tarziu, fapt confirmat si de politistii si martorii de la fata locului. Parea destul de devastat de incident, dar nu am avut timp de discutii cu el pentru ca prioritatea era salvarea fetei dumneavoastra. Mai aveti si alte intrebari sau pot pleca?

Batranul incuviinta, asa ca doctorul se retrase. Cu inima in dinti, isi lua sotia de mana si intrara impreuna in rezerva fiicei lor. Cu fata tumefiata, bandajata si conectata la zeci de aparate si perfuzii, tanara era de nerecunoscut. Cu toate acestea, parea linistita, iar aparatul care ii masura bataile inimii confirma si el acest lucru, repetand constant imaginile si sunetul. Doar el si plamanul artificial perturbau linistea camerei, caci in rest, totul era impietrit, la fel ca parintii fetei, care o priveau cu respiratia taiata si ochii inlacrimati. Nu au putut rezista prea mult in fata privelistii groaznice, asa ca au iesit in graba, izbucnind in plans si intrebandu-se de ce tocmai fata lor patise asta.

Dupa intalnirea cu Emma, Jim realizase ca era timpul sa inceapa un nou capitol din viata lui, sa intoarca pagina si sa rescrie totul. O cunoscuse acum pe Helen si era oarecum fericit, trecuse peste socul provocat de sfarsitul acelei legaturi pe care o considera o obsesie stupida pornita din naivitatea si ambitia lui, o copilarie ca atatea altele de care era mai mereu acuzat. Isi multumea singur pentru ca isi revenise si spera sa nu mai comita o astfel de greseala cu nimeni. Detesta sa fie vulnerabil si din cauza aceasta incerca sa profite de vulnerabilitatile altora.

Insa Helen era departe de a fi femeia care sa ii acorde aceasta sansa. Asa ca pentru el, era o provocare. Ceea ce nu stia era ca Helen ii oferise deja pe tava cea mai mare vulnerabilitate: inima ei. Barbatul acela care statea singur la o masa de doua persoane intr-un bar ii atrasese atentia intr-un mod inexplicabil. La inceput, fusese curioasa sa ii afle povestea. Dar apoi, ca si cum respingerea lui o atragea, devenise curioasa sa afle de ce un astfel de barbat ar respinge o femeie ca ea. Era constienta de calitatile ei si stia sa si le puna in valoare, astfel ca era obisnuita cu atentia din partea barbatilor. Insa Jim era primul barbat din viata ei care nu o vazuse ca pe un obiect sau o potentiala cucerire. Stia ca se datora unei cauze triste, dar simtise ca era mai mult de cand il vazuse ridicandu-si privirea spre ea fara sa se opreasca asupra unei parti a corpului ei, ci cautand exact privirea ei.

Acum erau fericiti impreuna. Jim aparuse de nicaieri in viata ei si mai mult, insistase cu prezenta lui indeajuns incat sa se faca observat si apreciat. Si chiar daca el nu recunostea, si lui ii placuse de ea inca de la inceput. Isi amintea perfect seara in care ea il abordase si privirea ei care ii patrunsese atat de adanc in minte, incat nu mai reusise sa o scoata dintre gandurile lui. Era multumit de situatie, pentru ca ea ii dovedise de mult ca era reciproc.

Intr-o zi, Jim se gandi sa o viziteze pe Emma. Voia sa afle daca mai era suparata pe el sau daca macar se impacase cu Tom. Asa ca isi lua inima in dinti si se prezenta la biroul ei. Afla cu stupoare ca Emma nu mai lucra acolo din seara in care el o vazuse pentru ultima data. In locul ei era acum un domn de varsta a doua, putin ursuz, dar dispus sa ii ofere toate informatiile pe care i le ceruse. Ii oferise numarul ei de telefon, dar numarul fusese deconectat de ceva timp. Singura solutie a fost atunci sa ii faca o vizita. In clipa in care s-a vazut in fata usii ei, ar fi vrut sa renunte. Dar era prea tarziu, soneria deja daduse o prima alarma si din spatele usii se auzeau pasi si fosnete.

Cand se deschise usa, o batrana cu cearcane, imbracata intr-un capot si papuci de casa il intampina cu o voce trista, abia perceptibila:

- Buna ziua! Pe cine cautati?

- Bu...buna ziua – raspunse Jim. O caut... pe Emma. Dar cred ca am gresit adresa, imi pare rau.

Cu lacrimi in ochi, batrana ii raspunse:

- Nu ati gresit adresa, draga domnule. Aici a stat Emma, dar fiica mea este la spital. A fost lovita de un camion acum cateva luni si nu si-a revenit nici acum din coma. Daca vreti, o puteti vizita acolo, desi nu stiu la ce va va folosi.

- Imi pare rau, doamna... nu stiam. Ultima data cand o vazusem era suparata, stiu ca se despartise de iubitul ei... sper ca nu a facut vreo prostie! Spuneti-mi, ce a patit?

- Da, s-a despartit de el, dar nimeni nu stie cum si de ce. El a fost plecat intr-o vacanta destul de lunga si cand s-a intors, nu parea prea afectat de starea in care a gasit-o. Ba chiar venise cu o domnisoara pe acolo, se afisau impreuna si imi amintesc ca dansa a spus ceva despre fiica mea... ca ar vrea sa ii multumeasca pentru Tom, daca nu ma insel. Stiti, eu sunt batrana si am multe probleme... daca nu va suparati, as vrea sa ma retrag. Pe Emma o gasiti la spital, nu pleaca nicaieri. Imi pare rau ca nu va pot ajuta.

Batrana se retrase plangand. Jim nici nu avuse timp sa ii mai spuna ceva. Dupa cateva secunde in care fusese paralizat de emotii, isi reveni si cobori in fuga scarile. Se indrepta rapid spre spital, curios sa afle care era situatia Emmei. Ajuns acolo, o asistenta il puse la curent cu toate evenimentele. Ii spuse ca tatal si mama femeii stateau cu randul langa ea, asteptand sa se trezeasca, dar ea nu se mai trezea. Unii doctori spuneau ca era posibil sa nu se mai trezeasca niciodata. Dar doctorul ei era increzator in sansele ei. Asa ca Jim ceru sa discute cu el.

Spre surprinderea lui, doctorul era acelasi tovaras de pahar care ii spusese candva ca va muri. Ii povesti cum viata lui s-a schimbat de cand il cunoscuse, iar doctorul ii povesti despre situatia Emmei si cum astepta ca ea sa isi regaseasca vointa de a trai. Ii dezvalui ca ii ajutase pe toti oamenii pe care ii cunoscuse, dar Emma era pentru el un caz special. Avea nevoie de vointa ei de a fi ajutata, vointa care pana atunci intarzia sa apara. Ajunsi in rezerva ei, Jim o privi si incepu sa ii povesteasca doctorului Michael despre ea:

- Michael – sper ca nu te superi ca iti spun asa – e greu de crezut ca o femeie ca Emma putea ajunge intr-o asemenea stare. O cunosteam destul de bine si era una dintre cele mai optimiste si mai fericite persoane pe care le-am cunoscut vreodata. Nu pot intelege ce s-a intamplat, ce a impins-o catre acel gest disperat. Mi s-a spus ca iubitul ei a vizitat-o, dar nu era singur. Probabil ca despartirea de el a suparat-o foarte rau. Plus ca era suparata si pe mine in seara aceea... vezi tu, Michael, ea m-a „ajutat” sa ajung in starea in care eram atunci cand m-ai cunoscut. Nu inteleg... chiar nu inteleg...

- Jim, stai linistit, nu e vina ta. Emma a ales singura sa faca ceea ce a facut si probabil ca a avut motivele ei, din moment ce inca nu vrea sa isi revina. Probabil ca acum, in subconstientul ei, incearca sa isi rezolve problemele de una singura.

- Dar... ce putea fi atat de grav... incat sa isi doreasca sa isi ia viata?

- Asta numai ea stie, Jim. Noi nu putem sti la ce se gandea ea atunci. Sa speram doar ca acum i-a trecut si se va bucura din nou de viata.

Jim, vizibil mahnit, se apropie de Emma. Intinsa pe pat, legata la toate acele aparate, cu o fata palida, parea doar o umbra a femeii care fusese candva. Slabise considerabil si avea pielea stravezie, dezvaluind toate venele, ca niste firicele subtiri, albastrui. Isi amintea acum cum alta data ii admira zambetul, privirea sclipitoare si pielea fina. Acum buzele ii erau uscate, ochii adanciti in orbite, iar privirea nu mai exista... fara sa isi dea seama, intinse mana catre ea si o cuprinse pe a ei. Michael continua sa ii vorbeasca, dar el nu il mai auzea. O tinea pur si simplu de mana si ar fi vrut sa o sarute, asa cum facea cand ea ii intindea mana in diverse ocazii. Dar nu avea cum, era intesata de fire si ace.

Isi indrepta apoi privirea spre chipul ei. Trist, isi aminti toate clipele in care ea ii zambise. Frumusetea care il cucerise era inca acolo, dar ascunsa. Fara sa isi dea seama, printre buze ii scapa o rugaminte:

- Te rog, Emma, trezeste-te...

Dar nu primi nici o reactie. Nici macar Michael nu mai era acolo. Observase ca Jim era ocupat sa o admire si plecase. Tatal Emmei astepta pe hol, pe o bancheta langa usa. Asa ca Jim decise sa astepte putin langa ea, tinand-o in continuare de mana. Incepu sa ii povesteasca, incet, cu zambetul pe buze, toate intamplarile fericite prin care trecusera impreuna. Din cand in cand, scapa cate un „Iti mai amintesti, Emma, cand...” inconstient. Stia ca nu ii poate raspunde, dar nu se putea abtine. Ramase asa minute in sir, cu privirea atintita asupra ei.

Dupa ce Jim tacuse, linistea devenise din nou stapana in camera. Se obisnuise cu sunetul aparatelor, nu le mai auzea. Prin fereastra, razele soarelui care apuneau isi aruncau lumina pe chipul ei. El se gandea ca lumina trebuie sa ii faca bine, mai ales ca nu mai vazuse de mult timp soarele si nu mai simtise adierea vantului. Dar in timp ce el se gandea la toate astea, Emma incepuse sa miste degetele. La inceput, el nici nu observase. O tinea strans de mana si nu ar fi putut realiza. Insa nu a durat mult pana cand miscarile ei au devenit sesizabile si a inceput si ea sa ii stranga mana. Jim credea ca e doar o impresie, dar, privind atent, observa ca degetele ei chiar se miscau. O striga, iar ea incepu sa isi miste pleopele, ca si cum inca dormea, dar incepea sa se trezeasca. Nu dupa mult timp, ochii ei se trezisera.

- Unde sunt? Intreba ea, mai mult soptind decat vorbind.

- Stai linistita – raspunse Jim. Esti la un spital. Ai avut un accident, dar ti-ai revenit. Iti amintesti cum s-a intamplat?

- Cine esti? Ce accident? Ce se intampla? De ce sunt aici? Vreau sa plec... trebuie sa plec!

- Emma, stai linistita, te rog. Nu poti pleca, nu inca. Sunt Jim. Nu iti amintesti de mine? Eram prieteni buni candva. Ai avut un accident de masina si ai fost in coma timp de sase luni. Este un miracol ca ai supravietuit si te-ai trezit din coma. Nimeni nu mai spera...

- Accident? Dar tot ce imi amintesc era ca citeam o scrisoare... ah... si tu... tu ai venit sa ma ridici. Dar te-am respins... m-am purtat urat cu tine, imi pare rau. Sper sa ma ierti...

- Te-am iertat deja – o intrerupse el. Dar de ce nu ai vrut sa ma lasi sa te ajut?

- Nu stiu... chiar nu stiu... Hei, unde este Tom? As vrea sa il vad... Si parintii mei... parintii mei unde sunt?

- Tatal tau este aici, il pot chema. Tom te-a vizitat si el dar... momentan nu este aici. Mama ta este acasa, sunt sigur ca se va bucura foarte mult sa te vada. Si trebuie sa il cunosti si pe Michael, doctorul tau! Ah, ai atat de multe de facut, Emma, sa nu mai faci vreo prostie!

- Ce prostie?

- Emma, tu chiar nu iti amintesti accidentul?

- Nu stiu... imi amintesc ca alergam pe strazi de nebuna... si voiam sa il caut pe Tom... dar apoi m-am gandit ca nu are rost... ca nu avea rost... ca nimic nu mai avea rost... si... am vazut doua lumini mari... si m-am aruncat spre ele, sperand sa termin cu toate... da, asta am facut... imi amintesc foarte bine acum... cheama-l pe tata, te rog.

Jim nu zabovi prea mult. Iesi repede pe usa. Tatal ei dormea, asa ca il trezi cu grija si ii spuse ca s-a trezit fiica lui.

- Du-te, domnule de aici, nu se poate una ca asta! raspunse batranul, crezand ca viseaza.

- Domnule, va asigur ca nu mint, fata dumneavoastra, Emma, s-a trezit! Mergeti la ea! Michael! striga apoi, vazandu-l pe doctor. Michael! Vino! Vino repede, Emma s-a trezit.

Au intrat in camera toti trei: Jim, Michael si tatal Emmei. Emma ii astepta zambind, desi zambetul ei isi pierduse toata stralucirea si tot farmecul de alta data. Emma dorea sa discute cu tatal ei, asa ca Jim se retrase in liniste, in timp ce Michael supraveghea aparatele. Se grabea acasa, la Helen, sa ii impartaseasca vestile bune.

De cand se intorsesera din vacanta, Tom si Sonia aveau planuri mari si erau din ce in ce mai apropiati. Aflasera despre tragedia Emmei si oricat ar fi incercat Tom sa o convinga, Sonia a dorit sa o viziteze impreuna la spital. Acolo, nu s-a putut abtine sa spuna ca ii multumeste Emmei pentru ca i l-a aruncat in brate pe Tom, desi era o afirmatie total nepotrivita cu contextul in care se aflau. Mama ei o privea deja cu ochi rai, iar la auzul afirmatiei a cerut sa fie evacuati, atat Sonia, cat si iubitul ei. De atunci, Emma iesise cu totul din viata lor. Tom nici macar nu mai povestea despre ea.

Sonia aflase ca asteapta un copil cu Tom. In ziua in care ea aflase asta, el avu o intalnire neasteptata. Doctorul Emmei, Michael, il cauta la locul de munca. Il anunta ca Emma se trezise din coma si ca ar fi frumos din partea lui sa o viziteze singur, fara Sonia, dar sa aiba grija la ce i-ar fi zis. Dupa aceasta vizita, Tom a sunat-o pe Sonia sa o anunte ca s-ar putea sa intarzie acasa, insa ea avea deja alte planuri. Ii spuse sa se grabeasca urgent acasa. Impartit intre fosta si actuala iubire, el o alese pe cea de-a doua, amanand vizita la spital.

Ajuns acasa, afla ca Sonia astepta un copil. Era o surpriza extrem de placuta, dar inca nu stia cum il vor creste, era ingrijorat:

- Ce pot spune... Sonia... E o veste minunata! Iti multumesc! Chiar vorbesti serios? Vom fi parinti?

- Da, Tom, vom avea o creatura dragalasa si voioasa care sa ne spuna „mami” si „tati”! Ce poate fi mai frumos de atat!?

- Dar... Sonia... unde vom creste noi acest copil? Eu nu am o slujba si stii ca inca locuiesc cu ai mei...

- Tom... vom locui la mine o perioada, macar pana iti vei gasi si tu o slujba serioasa. Si vom vedea apoi ce vom mai face. Nu te bucuri sa fii tata?

- Ba da! Sigur ca ma bucur! Este cea mai frumoasa surpriza din viata mea! Nu imi vine sa cred!

Si fara alte cuvinte, o saruta prelung.

Vestea aceasta l-a schimbat radical pe Tom, dar mai ales... a schimbat-o pe Sonia. Acum stia foarte bine ce vrea de la viata si ceea ce voia era sa se bucure de o viata linistita alaturi de un sot si doi copii... sau de ce nu, mai multi copii, daca si-ar fi permis. Isi dorea sa vina acasa de la munca si sa fie intampinata de o familie vesela, bucuroasa de sosirea ei. Isi dorea sa fie fericita asa cum era in acele clipe in care tot ce isi dorea era in bratele ei. Tom era in bratele ei. In ziua aceea, au decis data nuntii, peste trei luni de atunci inainte. In timpul ramas sperau sa isi rezolve problemele cu locuinta si locul de munca.

Michael asteptase mult timp trezirea Emmei. Prea mult, credea el. Spera insa ca ea a revenit cu pofta de viata si dorinta de a reface tot ceea ce stricase. Se gandea la cat de usor stricase viata pe care si-o construise singura cu destule dificultati si la cat de greu va fi de atunci sa o refaca. Dar spera ca alaturi de parintii ei, va reusi sa o readuca pe calea cea buna si sa ii insufle bunatatea pe care ea le-o daruia altora cu atata generozitate.

In ziua in care Emma se trezise, Michael fu mirat sa afle ca Jim era motivul pentru care Emma se despartise de Tom. Il cunoscuse pe Tom cand o vizitase, dar o cunoscuse si pe Sonia, iubita acestuia, intr-un autobuz, in drumul spre munca. Michael avea talentul de a vedea oamenii asa cum ei nu isi doreau sa fie vazuti. Asta nu insemna ca vedea gresit, ci ca vedea mult prea departe in spatele aparentelor. Iar atunci cand simtea ca cineva are nevoie de o schimbare, ii spunea acelei persoane ca va muri curand, tocmai ca sa o determine sa se schimbe. Nu facea asta din rautate, ci spera sa atraga atentia asupra lucrurilor pe care oamenii le pierdeau in timp ce se complaceau in situatia lor. Evident, aceasta abordare nu ar fi functionat in cazul Emmei, asa ca decise sa se implice direct si sa o ajute pe aceasta femeie despre care era sigur ca merita mult mai mult decat ce ii oferise viata.

Se informase despre trecutul ei de la parinti sau colegi de serviciu, caci Emma nu avea prieteni sau alte cunostinte. Jim fusese cel caruia ii permisese sa se apropie cel mai mult de ea, dupa iubitul ei, Tom. Dar Tom nu mai vorbea despre ea, iar Jim se simtea vinovat de situatia ei, astfel ca nu reprezentau surse demne de luat in considerare. Erau oameni care ii marcasera existenta, iar Michael spera sa fie si el, asemeni lor, o parte importanta din viata Emmei. Povestea ei de viata il acaparase si chipul ei suav ii parea cel mai frumos pe care il vazuse pana atunci. Intelesese ca asemeni lui, ea ii ajuta pe ceilalti asa cum putea si cum stia mai bine. Spera ca ea sa ii acorde ajutorul de care el avea nevoie si ca el sa o ajute sa isi refaca viata si sa isi recapete fericirea.

Incepuse sa isi petreaca tot mai mult timp cu ea, in special observand programul ei de recuperare, asemeni unui inger pazitor. Initial, ea fusese deconectata de la aparate. Apoi, trecuse la hrana solida si in scurt timp se putea ridica singura din pat. Era totusi prea slabita pentru a putea merge, dar facea exercitii. Parea ca isi recapata zambetul, desi o vedea de multe ori trista, cu privirea spre fereastra. Stia ca in sufletul ei se ascunde inca tristetea si ii era teama ca ea se va lasa din nou prada gandurilor rele. Ii devenise draga si nu ar fi putut accepta ca ea sa isi faca rau singura...

Intr-o zi, pe cand se afla impreuna cu Michael, Emma ii ceru sa o insoteasca la o plimbare afara, prin curtea spitalului. Ingrijorat, el incerca sa o convinga ca era prea devreme, dar ea se simtea pregatita. Asa ca pana la urma, doctorul nu a avut de ales si a trebuit sa asculte de pacienta. Era o zi frumoasa de toamna tarzie. Frunzele pictate in nuante galbene si ruginii cadeau alene din copaci, iar vantul sufla si el domol, leganandu-le. Razele soarelui, timide, abia daca se simteau. Cu toate acestea, parea o priveliste frumoasa, fapt care il bucura pe Michael, gandindu-se ca este bine pentru Emma sa vada frumusetile naturii. Insa ea era din ce in ce mai trista. La un moment dat, o auzi intrebandu-l:

- Michael, tu mai crezi in iubire? Ai fost indragostit vreodata?

- Emma, nu pot spune ca m-am bucurat de acest sentiment minunat, dar cred in el din tot sufletul si as vrea sa il simt intr-o zi, iar persoana pentru care as simti asta sa imi impartaseasca sentimentul.

- Eu nu cred, Michael. Am iubit si am fost de fiecare data dezamagita, cel mai mult de mine insami, apoi de catre cei pe care i-am iubit.

- Dar... asta nu inseamna ca nu mai poti iubi... trebuie intai sa iti recapeti increderea in tine si apoi ceilalti nu te vor mai dezamagi pentru ca vor sti ce iti doresti. Tu vei sti... ce iti doresti. Si nu le vei mai permite.

- Eu am stiut intotdeauna ce imi doresc. Dar am constatat ca nu voi obtine.

- De unde stii asta, Emma? Cine ti-a spus ca nu vei gasi ceea ce cauti?

- Nimeni, Michael, am aflat singura. Sau de fapt, am aflat cu ajutorul persoanelor care m-au dezamagit. Am iubit un baiat care nu m-a considerat destul de buna pentru el, apoi am iubit un barbat pe care nu l-am considerat destul de prezent in viata mea si am facut un altul sa ma iubeasca doar pentru ca aveam nevoie de o ocupatie in timpul liber. Halal persoana sunt...

- Emma... nu vorbi asa. Oamenii aceia te-au apreciat si i-ai apreciat si tu pe ei. Nu e numai vina ta sau numai vina lor ca lucrurile intre voi nu au mers asa cum v-ati fi dorit. Trebuie sa te gandesti la tine si la fericirea ta acum. Si asta ti-o spun in calitate de doctor si apoi prieten.

- Doctore – spuse Emma zambind, usor ironic – afla ca la mine ma si gandesc, dar cu cat ma gandesc mai mult, cu atat constat ca sunt mai nefericita si mai greu de multumit. Sunt defecta si nu ai cum sa repari asta, nici ca doctor, nici ca prieten, nici macar ca iubit.

In momentul acela, Michael ar fi vrut sa ii spuna ca exista o posibilitate ca el sa simta ceva pentru ea, dar se gandi ca ar face mai mult rau decat bine. Era destul de clar ca Emma avea de gand sa stea departe de oameni pentru o perioada, iar el intelegea asta. Totusi, regreta ca ea gandea astfel. Stia ca de atunci incolo, orice tentativa de a o ajuta va fi sortita esecului, pentru ca ea ar fi respins-o. Si din nefericire, asa si era, cum avea sa afle ulterior.

Dupa ce se trezise Emma din coma si aflase ca nu mai este suparata pe el, Jim era cel mai fericit om. Se simtea in sfarsit eliberat si se bucura ca ea incepe sa isi revina. Se grabise sa ii dea vestea si Helenei, iar ea se bucurase impreuna cu el. Stia de mult ca femeia aceea nu va fi parte din viata lui Jim prea mult timp, asa ca nu isi facea griji. Se temuse doar ca Jim ar putea avea un sentiment absurd de vinovatie pe care nu ar fi stiut cum sa il indeparteze. Nimeni nu putea clarifica lucrurile mai bine decat insasi acea femeie, asa ca se bucura ca se si intamplase.

Din ziua aceea, nimic nu mai statea in calea fericirii lui Jim si a iubitei lui. Renuntase la amintiri, la ganduri, la tot. Emma nu isi facuse rau din cauza lui si acum avea sa isi revina si totul sa se schimbe in viata ei asa cum se schimbase si in viata lui candva, cand o cunoscuse pe Helen. Avea incredere in Michael si spera din tot sufletul sa o poata ajuta, desi stia ca depindea si de vointa ei de a fi ajutata. O convinsese si pe iubita lui sa o viziteze impreuna la spital, acolo unde impreuna cu Michael si parintii ei, incercau sa ii arate ca viata merita traita.

De cele mai multe ori se loveau de un perete urias si gros, greu de patruns. Era incapatanarea Emmei de a primi ajutor si de a mai observa lucruri frumoase, pentru ca totul parea sa o deprime. Spunea des ca nu se poate bucura de viata deoarce sufletul si inima ii inghetasera si nu mai putea simti nimic. Asta ii mahnea pe toti, dar mai cu seama pe Michael, pentru ca realiza ca eforturile lui sunt in zadar. Jim observa supararea lui si incerca sa il sprijine, dar nici el nu mai avea vreun efect asupra acelei persoane care se trezise din coma parca fara sentimente, fara inima... Ii parea rau ca ea ajunsese in starea aceea, dar nu avea ce sa ii faca. Spera doar sa isi revina. Pana atunci, nu putea decat sa se bucure de compania unor persoane dragi, in special Helen.

Michael castigase doi prieteni, pe Jim si Helen, dar cea pe care ar fi vrut sa o castige, Emma, il respingea tot mai mult. Realizase ca el simte ceva pentru ea, asa ca incerca sa il tina la distanta pentru a nu-l rani asa cum facuse anterior. Ea oricum nu simtea nimic pentru ceilalti, nici pentru Tom, nici pentru Jim, nici macar pentru parintii ei. Ii parea rau, dar nu avea ce face, nu mai putea simti ceva.  Era oarecum libera, dar ea se simtea blestemata. Viata din spital nu era mai presus de viata pe care o dusese ea, inchisa in biroul sau in casa ei, intre cei cativa oameni care ii erau dragi si lumea larga, pe care incerca sa o ajute. Iar acum, cand lumea aceea voia sa o ajute, nu se simtea deloc in largul ei, ci avea impresia ca toti rad de ea si de situatia ei.

Intr-o zi, dupa ce primise permisiunea de a se plimba singura prin spital, Emma urca la ultimul nivel al spitalului si profitand de o usa defecta, iesi pe terasa. Privelistea de acolo era mirifica, dar ea nu o observa. Se uita spre soare, insa nu ii simtea deloc caldura. Simtea doar vantul puternic si rece cum o mangaie si o invaluie. Insa atingerea lui rece nu era de natura sa ii provoace placere, ci doar sa ii aline durerea din suflet. Pentru ca, desi toti credeau ca ea nu simte, ea simtea... simtea o durere adanca si sfasietoare in suflet, ca o flacara care o mistuia incet. Si tot ce voia era sa se elibereze de acea durere. Privind cerul, observa pasarile care se pregateau sa plece spre un loc mai cald. Le admirase intotdeauna pentru distantele pe care le parcurgeau si se intrebase mereu cum ar fi fost sa fie si ea la fel de libera ca si ele. Se gandi ca de acolo de unde era, nimic nu o putea opri sa incerce sa zboare. Si chiar daca se prabusea, tot ar fi fost libera. S-ar fi eliberat de durere si de viata blestemata pe care o ducea. Asa ca fara sa mai stea prea mult pe ganduri, inchise ochii si se arunca in gol. Caderea nu dura mai mult de cateva clipe si in scurt timp, o multime de oameni curiosi priveau cadavrul ei zdrobit de aleea din fata spitalului.

Tom si Sonia ajunsesera in sfarsit la ziua cea mai importanta din vietile lor, aceea in care se casatoreau. Facusera pregatiri minutioase, invitatii pretentioase si totul trebuia sa fie ca la carte. Se anunta o zi frumoasa de toamna, insorita. Invitatii nu mai conteneau sa soseasca, iar cei doi nu stiau pe cine si cum sa mai intampine. Ceremonia incepu la ora programata si se desfasura fara probleme. La sfarsit, Sonia planse de fericire, iar toata lumea aplauda. Fusese, intr-adevar, un eveniment special.

Dar de la acest eveniment special lipsisera doi invitati speciali: doctorul Michael si Jim, doua persoane care, din motive necunoscute, erau pe lista de invitati. Pentru doctor, motivul ar fi putut fi intalnirea lui cu Sonia din urma cu mult timp, cea in care ii dezvaluise ca ea va muri curand. Dar Jim? Ce treaba ar fi avut el acolo? Ei bine, Jim fusese trecut pe lista la rugamintea lui Michael. Spusese ca are ceva de dezvaluit si trebuie sa fie si el de fata. Asta ii facuse pe Tom si Sonia sa fie siguri ca macar Michael va fi prezent. Dar nu era...

Intr-un tarziu, Jim, Michael, Helen si parintii Emmei au aparut si ei, desi nu erau cu totii invitati sau macar imbracati adecvat. I-au promis lui Tom ca nu ii vor strica evenimentul, voiau doar sa asiste, iar Tom fuse de acord. Cu toate acestea, grupul acesta intarziat nu se incadra deloc in peisajul festiv. Erau cu totii tristi si indoliati, dar nu voiau sa spuna ce se intamplase. Se asezara la masa alaturi de ceilalti si ascultau urarile tuturor pentru miri. Intr-un moment de tacere, Michael se ridica si ceru permisiunea sa tina un discurs. Permisiunea ii fu acordata, asa ca el incepu pe un ton grav:

- Stimati invitati... Tom... Sonia... Multi dintre dumneavoastra nu ma cunosc. Altii ma cunosc drept Michael... iar altii ma cunosc drept „domnul doctor”. Sunt doctor de cativa ani si om de si mai multi. Mi-a placut intotdeauna sa ajut oamenii si pana acum ceva timp, nu am esuat vreodata in aceasta misiune. Poate unii dintre cei care m-au cunoscut nu au agreat metodele mele, dar eu am procedat cum am crezut de cuviinta si s-a dovedit, in final, util. Pe Sonia am cunoscut-o intr-o zi, in autobuz. Mergea catre munca si se temea ca va intarzia. Nu stia insa de ce tinea atat de mult la locul acela de munca, pentru ca nu o multumea. Asa ca i-am spus ca va muri curand ca sa o provoc sa isi schimbe viata, dar moartea ei, dupa cum vedeti, a fost doar metaforica. Acea Sonia pe care am cunoscut-o eu in autobuz nu este cea care acum sta alaturi de Tom. Aceasta stie ce vrea de la viata si de ce i-ar pare rau sa intarzie la un eveniment. O alta moarte metaforica a fost a amicului meu Jim, aici de fata... pe el l-am cunoscut intr-un bar pe vremea cand isi ineca amarul in alcool. Si lui i-am spus ca va muri curand, inevitabil. Evident, la el exista si sansa sa fie ucis de alcool...

In acel moment toata lumea rase, dar Michael relua:

- Dar nu a fost ucis, ci din contra, si-a refacut viata alaturi de frumoasa lui iubita, Helen. Nu ar fi putut continua prea mult pe acel drum, dar are tot viitorul inainte alaturi de iubita lui. Acum sunt fericiti impreuna, iar Jim este alt om. Exista insa si cazuri mai putin fericite. Speram sa nu mi se intample mie, dar mi s-a intamplat. Multi dintre dumneavoastra nu stiu – inclusiv Tom – ca Emma, fosta lui iubita, a fost inmormantata astazi. Parintii ei sunt acesti doi batrani care pur si simplu nu au mai avut lacrimi sa planga disparitia fiicei lor, dupa ce plansesera atunci cand ea incercase sa isi curme zilele cu cateva luni in urma. De data aceasta, se pare ca a si reusit. Aceasta moarte nu a mai fost metaforica si nici macar eu nu am putut sa o impiedic. Cand Emma iesise din coma, am crezut ca a facut-o pentru ca si-a regasit pofta de viata. M-am inselat. Ea doar voia sa isi incheie socotelile cu viata. A fost singura pe care am pierdut-o, prima si ultima. De acum incolo nu voi mai ajuta pe nimeni asa cum am facut-o pana acum. Esecul in privinta ei m-a facut sa realizez ca si eu am nevoie de ajutor si ar trebui sa mor si eu – metaforic – ca Jim si Sonia. Sper sa gasesc puterea de a renaste, precum au reusit ei. Si Tom... Sonia... va rog sa nu va suparati, ma bucur mult pentru voi si va urez multa fericire impreuna, dar oamenii ar trebui sa stie tot ce am spus eu acum. Nu dau vina pe nimeni si ce a fost a fost. Emma a decis sa urmeze o cale fara intoarcere, asa ca nu are rost sa ne stricam ziua pentru atat. Dar as vrea sa va ganditi cu totii destul de bine la lucrurile acestea si sa aveti grija sa nu ajungeti in situatia ei. Nu renuntati de tot la viata atat timp cat puteti schimba lucrurile. Asta a fost tot ce am vrut sa spun, va multumesc.

Invitatii izbucnira in aplauze, desi multi dintre ei plangeau deja, inclusiv Sonia si Tom. In oricare alta zi, Jim s-ar fi uitat cu dispret la Tom, dar acum intelegea ca nu fusese un om atat de rau pe cat il crezuse, asa cum nici Sonia nu era atat de increzuta pe cat parea. Dar asta nu stergea nimic din regretul lui, al lui Michael sau al parintilor femeii ca Emma nu mai exista. Nici nu o aducea inapoi. Era doar o amintire frumoasa, de pastrat printre atatea altele legate de ea.

Dupa acel eveniment, au urmat multe altele. Michael disparuse si nu luase parte la nici unul dintre ele. Iar odata cu el diparuse si amintirea Emmei, ca si cum el o luase cu el atunci cand plecase. Tom, Sonia, Jim si Helen au ramas prieteni buni, amintindu-si multa vreme de acele doua persoane care ii legasera. Invatasera multe de la ele si nu exista cale sa le fi rasplatit cumva. Asa ca singura rasplata ramanea exact prietenia lor, prietenie pe care aveau de gand sa o pastreze pentru mult timp de atunci incolo.

Viata nu ofera nimanui a doua sansa. Odata ce a pierdut o sansa, fiecare are doua optiuni: fie se complace in situatia respectiva si isi plange de mila, fie incepe sa isi construiasca o alta sansa de care sa profite. Iar ajutorul nu poate veni la nimeni daca persoana respectiva nu il primeste si nu il foloseste. Oamenilor le este atat de usor sa strice in cateva clipe lumile pe care si le construiesc cu greu in ani intregi de chin si munci zilnice. Iar dupa ce strica totul, multi prefera sa se planga si sa astepte miracole in loc sa se apuce din nou de construit. Chiar si cei mai increzuti pot invata cate ceva. Unii invata lectia si se resemneaza fara a face ceva, altii invata lectia si incep o a doua viata, care sa le ofere tot ce nu le oferise prima, dar pastrand experienta capatata. Resursele sunt intotdeauna atat de limitate pe cat sunt si oamenii. Iar oamenii liberi au acces la tot ce doresc. Adevarata libertate nu inseamna evadarea din constrangere, ci invingerea ei completa. Daca evadarea din constrangere ar insemna sfarsitul vietii pentru unii, invingerea ei inseamna un nou inceput pentru ceilalti. Intre a doua sansa si a doua viata, este intotdeauna mai bine sa aleaga a doua viata, pentru ca poate veni cu multe resurse necunoscute acolo unde o simpla sansa are un numar limitat de resurse. Dar totul depinde, evident, de cei care aleg...