Printesa Argintie

In vremuri de mult apuse, intr-un taram indepartat, ferit de ochii lumii, traia o fata unui rege bland si drept si a unei regine frumoase si intelepte. Preluase de la parintii ei cele mai de pret mosteniri, calitatile lor, dar fiind singura lor urmasa, fusese obligata sa preia si tronul. Acest fapt o nemultumea destul de mult, caci ea nu voia sa fie printesa, ci sa fie libera precum pasarile pe care le admira dese ori in zborul lor. Insa nu putea refuza, caci avea un suflet prea bun pentru a lasa regatul pe mainile oricui, nestiind ce fel de suflete isi doreau tronul mai mult decat ea si de ce.

Era o printesa neobisnuita, argintie si curajoasa, spre deosebire de majoritatea printeselor roz si fragile din vremurile ei. Era ambitioasa si nu se dadea inapoi chiar daca ii apareau in cale nenumarate obstacole si trebuia sa treaca de numerosi adversari care incercau sa o impiedice. Se ridica imediat cand era doborata si construia rapid punti peste prapastiile pe care le intalnea in drum. Strabatea regatul in lung si in lat cautand sa rezolve problemele oamenilor, iar atunci cand era liniste, ajuta regatele vecine in problemele lor.

In toate aceste sarcini si eforturi ale printesei, ea se baza pe un singur ajutor: un maslin fermecat si intelept, vesnic roditor, ale carui fructe vindecau orice rana si orice boala si ale carui sfaturi o ajutau pe printesa in rezolvarea oricarei probleme. Maslinul acela il ajutase si pe tatal ei candva, si pe tatal tatalui ei, si pe tatal tatalui tatalui ei si asa mai departe. Nu putea spune nimeni exact cat de batran era maslinul, dar cu totii erau recunoscatori pentru existenta lui si pentru ajutorul lui nepretuit.

Fata invatase de mult ca nu poate avea incredere in oameni si tocmai de aceea se baza pe un singur ajutor, maslinul. In zilele in care se simtea singura, cutreiera padurile si alerga impreuna cu un lup alb, fericita ca il intrecea de fiecare data, oricat s-ar fi straduit el sa o depaseasca. Ceea ce nu stia ea era ca lupul doar se prefacea ca nu o poate intrece. O indragea foarte mult, asa ca o lasa pe ea sa castige fiecare intrecere. Stia ca asta ii aducea un strop de fericire, iar tot ce voia el era sa o vada fericita, chiar daca ei i-ar fi fost indiferent el. Dar asta il intrista foarte tare pe lup, pentru ca, cu cat era ea mai fericita din cauza lui, cu atat si-ar fi dorit sa il indrageasca si ea si sa se bucure si el alaturi de ea.

Intr-o zi, fata observa ca lupul era trist, asa ca il intreba ce are. Dar lupul nu a vrut sa ii raspunda, asa ca ea merse la sfetnicul ei cel bun sa afle raspunsul. Maslinul, care stia totul pentru ca asculta soaptele vantului, ii spuse ca lupul o indrageste si ca este, de fapt, un print blestemat sa alerge tot pamantul pana ce isi va gasi iubirea. Iar daca il indrageste si ea, trebuie sa il sarute intr-o noapte cu luna plina, iar el va redeveni om pentru totdeauna si pentru totdeauna va fi al celei care l-a eliberat de blestem. Aceste vesti au intristat-o pe printesa, pentru ca ea se bucurase de multe ori de compania lupului, fara sa stie ca el de fapt suferea in tacere. Totodata, nu stia daca ea il indrageste astfel incat sa il doreasca numai pentru ea si sa il elibereze de blestem, simtea ca lupul merita mai mult. Dar lupul nu voia pe nimeni, numai pe ea o indragea.

De atunci, intalnirile lor nu mai erau la fel. Alergau, dar nu mai erau atat de veseli, iar lupul incepuse sa castige si el intrecerile. Distantele cresteau tot mai mult, pentru ca nici unul nu mai voia sa se dea batut, asa ca de multe ori, intrecerile lor se terminau cu mult dupa apusul soarelui. Zile intregi treceau fara ca ei sa oboseasca sau sa renunte, iar noptile dormeau sub adapostul ocrotitor al maslinului fermecat care veghea asupra lor. Ii soptea vantului sa ii ocoleasca, sa nu le tulbure somnul. Ii acoperea cu frunzele lui ca ploaia sa nu ajunga la ei. Isi apleca imensa lui coroana de ramuri ca lumina lunii sa nu razbata pana la ei. Ii imbraca in frunze ca ei sa nu simta frigul. Iar cand se trezeau, le oferea rodul lui pentru a-si potoli foamea si a incepe o noua zi de intreceri.

Intr-o vara, fata si lupul au alergat atat de mult, incat ajunsesera la mare. Apusul i-a prins impreuna construind castele de nisip. Se straduiau, fiecare, sa construiasca un castel cat mai mare si mai impunator pe care sa nu il demoleze valurile marii. Iar lupul castiga de fiecare data, doar ca printesa nu se lasa si incepea repede sa construiasca alt castel, cu gandul sa il intreaca. Dar fiecare val care venea spala tot nisipul pe care il folosea ea. Se gandise chiar sa foloseasca nisip din acelasi loc ca si lupul, insa fara nici un folos. Asa ca decise sa il intrebe pe lup de ce nu se demoleaza castelele lui. Iar el ii raspunse ca pune suflet in tot ceea ce face, asa cum pusese si pana atunci. In fata acestui raspuns, fata ramase pe ganduri cateva clipe... se intreba daca ea a pus suflet in tot ce a facut, dar nu putea decat sa isi aminteasca toate intrecerile lor si cum ea doar se bucura cand castiga si se ambitiona cand el castiga. Atunci se intrista cu gandul ca lupul suferise multe pentru ea si totusi, era acolo, langa ea. Asa ca il saruta duios pe frunte.

Dupa cateva momente, in fata ei nu mai era un lup alb, ci un baiat inalt, cu parul lung si auriu, cu ochi albastri si cu haine albe, asa cum visa ea ca va fi printul cu care se va casatori. Isi aminti de vorbele maslinului si privind spre cer, observa luna plina care ii zambea. Printul ar fi vrut sa le multumeasca amandorura, insa printesa il reduse la tacere cu un singur semn si il ruga sa construiasca, alaturi de ea, un castel care sa reziste tuturor valurilor. Avea sa fie cel mai mare castel de nisip construit vreodata, iar ei se mutau acolo, sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti.

Anii au trecut repede, iar urmasii celor doi i-au uitat. Castelul s-a demolat si el, ca toate celelalte ale lumii imperfecte... Maslinul s-a uscat si el, uitat de oameni si ramas fara scop pe pamant. Numai luna a pastrat amintirea lor si a tuturor. Iar uneori, cand isi aminteste de ei, luna ii sopteste vantului despre povestea lor, iar vantul, cu adierea lui blanda, ii poarta soaptele prin lume. Si poate ca undeva, candva, cineva asculta soaptele vantului si ii sopteste o chemare, caci isi asteapta printul sau printesa sub razele lunii pline...