O Suta

Timpul este cel mai relativ dintre toate relativitatile. Nu este ingaduitor sau rabdator, dar nici grabit sau intelegator. Nu trece mai repede cand il provoci si nici nu se opreste cand il implori. Dar alearga extrem de repede cand te grabesti si parca se opreste atunci cand vrei sa treaca mai repede. Tot ce ramane in urma lui e un abur de regret sau un praf de amagire... trecutul se intoarce mereu in prezent, sub o forma sau alta, iar viitorul pare prea departe uneori. Este un conflict spontan intre aparenta si esenta, ceea ce pare versus ceea ce exista dincolo de aparente.

Bunatatea nu ii lipseste doar timpului, este una dintre caracteristicile care le lipseste si oamenilor, din ce in ce mai mult. Acelasi lucru se poate spune si despre comunicare, identitate, sinceritate, etica, bun-simt si multe altele asemenea. S-ar zice ca sufletul oamenilor in sine incepe sa lipseasca. Desigur, asta nu ar fi ceva atat de rau pentru cei care oricum nu gasesc o utilitate tuturor acestor lucruri. Pentru restul insa, raman multe intrebari si multe cugetari care incearca sa isi afle raspunsurile nu tocmai linistitoare. Cele mai multe dintre ele raman insa enigme neelucidate, imbratisari ale sumbrelor dezamagiri si demontari ale jocurilor iluzive ale iubirii si ale prieteniei false, sfarsite prematur sau prea inversunate pentru a fi pastrate. Totul atunci devine un cosmar din care nu poate scapa nimeni usor, dar in care orice portita aduce cate o speranta imensa. Speranta care de cele mai multe ori lasa un gol poate si mai mare in suflet atunci cand se sfarama, la randul ei, neputincioasa ca si oamenii.

Noaptea este cea mai lunga atunci cand esti singur. Frigul devine si el cel mai patrunzator, iar sticla se abureste in fata viitorului, incetosand orice perspectiva derizorie, optimista sau pesimista. Viata devine o serie de calatorii intre trecut, prezent si viitor, calatorii pe timp de noapte sau de zi, in vreme frumoasa sau vreme urata, cu sau fara parteneri. Unele calatorii sunt duse la bun sfarsit, altele au o destinatie necunoscuta iar in cele mai multe, oamenii se pierd asteptand pe peron un tren care refuza sa mai vina. Libertatea devine constransa, imprevizibilul un dusman, iar lumea incepe sa para prea mica si prea monotona.

Oamenii au tendinta de a dezamagi, chiar si pe ei insisi, astfel ca este gresit sa aiba asteptari sau sa impuna conditii. Fericirea pe care si-o doresc atat de mult devine o furtuna de emotii in oceanul necunoscut al vietii prin care trebuie sa treaca navigand intr-un vapor mult prea fragil pentru a face fata valurilor furioase si vantului care sufla necontenit. Intunericul si zgomotul unui astfel de ocean in furtuna ii sperie pe cei mai multi, facandu-i sa se refugieze in bratele neputintei sau mai rau, ale nebuniei.

Povestea oamenilor a fost mereu atat de complicata si totusi atat de simpla. Toate inventiile lor, fie ca sunt obiecte, sarbatori sau simple barfe, s-au bazat fie pe utilitate, fie pe cauzalitate. Nevoile lor sunt simple in esenta, dar complexe in practica pentru ca fiecare este diferit si pare sa aiba nevoi diferite. Ironia este ca cei mai multi au nevoi si caractere asemanatoare, dar se feresc sa admita asta pentru ca simt nevoia sa se diferentieze. Asta daca nu cumva deja copiaza un model pe care aleg atat de multi sa il urmeze, incat nu mai stii daca este un model sau doar un tipar de viata usoara care atrage. Oamenii obisnuiti au nevoi banale, dar mostenirea lor este cea mai de pret. Pentru ca ei lasa urmasilor abilitatea de a alege. A alege intre banalitate si originalitate, intre model si inedit, intre un traseu bine definit sau o poteca intrerupta pe care sa isi urmeze drumul in viata.

Bazandu-se pe idei si sfaturi, conceptii si convingeri, adevaruri cunoscute si experiente, oamenii isi construiesc mici lumi in care ei sunt stapanii si ei fac regulile. Planuiesc diverse evenimente si intamplari, diverse aparitii si disparitii, diverse nevoi si impliniri care apoi devin reguli pentru toti cei care intra in lumile lor. Este de ajuns o singura privire obiectiva pentru a realiza ridicolul acelor lumi si al acelor planuri minutioase pentru nimic, caci ele pot fi atat de usor distruse, incat uneori nici nu merita sa fie gandite.

Iar daca ochii au tendinta de a judeca, sufletul este cel care trebuie sa asculte de inima. Ochii inimii nu judeca pentru ca nu vad la fel. Iar atunci cand vede ceva care ii place, inima, prin bataile ei, incepe sa ii cante sufletului. Muzica aceea este necunoscuta urechilor oamenilor, nu o pot auzi. Dar cand sufletul lor o aude, este cel mai frumos sunet pe care il vor auzi vreodata. Bineinteles, pe cat de frumos este sunetul muzicii atat de vesele, pe atat de trista va fi tanguirea care va urma unei dezamagiri majore. Iar dezamagirile sunt, din pacate, aproximativ inevitabile, cu atat mai mult cu cat odata ce descopera calitati la ceilalti, oamenii asteapta sa descopere si mai multe. Pentru ca oamenii sunt lacomi.

Paradoxurile plutesc la tot pasul, sunt omniprezente. Absurditatea lor lasa fara cuvinte chiar si pe cei mai invatati si experimentati oameni. Nu exista siguranta ca ceea ce stiu ei intr-o zi va ramane universal valabil si a doua zi, si a treia, si multe altele de atunci incolo. Dovezile pot fi suficiente pentru a demonstra adevarurile temporar, pana cand alte dovezi vor demonstra contrariul. Iar oamenii sunt mereu partinitori, astfel ca vor exista doua tabere in fiecare conflict, gata sa atace la infinit convingerile celorlalti. Neutralitatea devine imposibila, ideile devin insuficiente iar eforturile de a le sustine nu se soldeaza doar cu transpiratie si epuizare fizica si mentala, ci si lacrimi si epuizare emotionala. Si nimic nu este mai trist decat o minte goala a unui suflet gol, pustiu... nu are parte de incredere, de vise, de dorinte, de sperante sau de idealuri.

Perfectiunea nu exista si nu va exista niciodata. Existenta ei ar fi negat orice diferenta intre oameni, zile sau orice altceva. Etnii, culturi, natiuni, rase, la fel ca anotimpuri, zile si nopti, rasarituri si apusuri, inceputuri si sfarsituri, toate au nevoie fiecare de celelalte. Suprematia uneia ar fi presupus perfectiunea ei, sau cel putin ar fi indicat asta. Insa ele coexista, asa cum binele si raul permit fiecare existenta celuilalt. Nu exista bine suprem care sa nu prezinte rau si nu exista nici rau absolut care sa nu prezinte macar o urma de bine.

Atat binele cat si raul incearca sa construiasca. Tot ce este intre este consumabil, pentru consumatori. Consumatorii sunt cei care folosesc totul si nu respecta intotdeauna limitele, drepturile sau obligatiile. Unii incearca sa foloseasca pentru a construi si ei, altii doar se bucura de ceea ce exista deja. Ceea ce nu conduce la nici un progres, evident. Reale sau virtuale, beneficiile sunt de multe ori negate tocmai pentru a evita respectul cuvenit sau meritele celor care chiar au facut ceva util altora. Fiecare incearca sa isi atraga laudele de partea lui, chiar daca asta presupune o singuratate sordida si pierderea oricarei identitati in ochii celorlalti.

Umanitatea este cea care da o identitate oamenilor si tot ea este cea care o ia atunci cand dispare. Urmele ei arata ca a existat, ceea ce este trist, pentru ca lipsa ei nu numai ca dezamageste pe cel care constata, ci il face sa isi doreasca sa nu mai constate, astfel ca incepe sa se tina departe de oameni si potentialele probleme pe care le-ar putea crea. Si la fel de trist, poate si mai trist este ca multi oameni nu isi admit vina, indiferent ce ar fi facut, desi se spune ca o greseala admisa este pe jumatate iertata.

Toate aceste idei si altele se regasesc intr-o suta de postari pe acest blog. Un proiect ambitios la inceput, dar care intre timp s-a pierdut pe un drum fara destinatie, la fel ca personajele lui. Rataceste pe o cale necunoscuta catre cei care din cand in cand, il rasfoiesc neglijent aruncand cate o parere pe ici, pe colo. Lor si tuturor celor care il citesc le multumesc si sper ca le-am confirmat asteptarile. Daca nu am reusit, imi cer scuze si sper ca in viitor sa reusesc.

Dar scopul meu si al acestui blog nu a fost sa multumesc cititorii. A fost, este si va ramane sa arat tuturor ca exista idei ca cele de mai sus pe care unii dintre noi inca le gandesc. Exista lucruri pe care unii dintre noi inca le vad. Exista valori pe care unii dintre noi inca le aprecieaza. Exista nevoi pe care unii dintre noi inca le resimt. Exista emotii pe care unii dintre noi inca le traiesc. Exista sentimente pe care unii dintre noi inca le impartasesc. Exista inca umanitate si putem construi ceva care sa ramana, care sa dureze si care sa ii faca si pe altii sa contribuie.

Asadar, au fost o suta de motive pana acum. Poate vor mai fi inca o suta, poate nu. Poate am avut dreptate, poate nu. Poate am exagerat, poate nu. Poate am fost eu in spatele lor, poate nu. Dar ceea ce este sigur este ca tot ceea ce s-a scris aici exista si chiar daca multi nu ar fi de acord sau nu sunt, exista unii care sunt de acord si asta inseamna mai mult decat orice apreciere – inseamna ca mai exista speranta pentru umanitate.